Oamenii se mai iubesc?

Iubirea și Fericirea în cadrul relațiilor de cuplu înseamnă pentru fiecare altceva. Uneori din cauza ideologiilor pe care le-a construit mediul în care am crescut, uneori după superstițiile ambientale, uneori din cauza așteptărilor mult prea mari, sau în absența acestora. De cele mai multe ori, aceste semnificații nu au niciun fel de legatură cu adevărata Iubire, cu adevărata Fericire – ci se referă strict la motive exterioare care generează propriile interpretări și suprainvestiri….De aici reiese, oare oamenii iubesc?…. iubesc ei cu adevărat?

Statisticele sunt din ce în ce mai îngrijorătoare, rata divorțurilor crește, căsătoriile absentează iar cuplurile noi  formate sunt înaintate în vârstă….ce ne mai rămâne?

De ce? Oamenii nu se mai iubesc. S-au cunoscut. S-a risipit vraja începutului. Nu mai vedem în roz? Au trecut momentele oarbe ale relației. Nu se mai simt fluturi în stomac? Au apărut crizele înainte ca relația să evolueze? Oare am devenit și noi computerizați? S-a consumat deja romantismult, curtenia? Încotro  o luăm…?

Răspunsul cel mai simplu ar fi că oamenii iubesc în multe feluri. Mai exact, fiecare în felul lui. Dar acesta este un răspuns care nu aduce nici un fel de cunoaștere. În ignoranța în care, personal, mă zbat (poate și tu) am nevoie de mai mult decât un răspuns poetic și în nici un caz de unul sceptic („Felurile de a iubi sunt în mod esențial neclasificabile”) scris de Adrian Nuță.

Am ajuns să fim generația care, tot ce am iubit, ne calcă pe nervi acum. Tot ce scrie în cărți despre relațiile din alți ani nu se poate atribui generației actuale, nimic nu mai e cum a fost și nici nu va mai fi…..oamenii se mai iubesc totuși oare?

Acum prevalează gândirea exactă, adică interes din orice, mecanizarea acțiunilor, șabloanele sau modelele unor relații împrumutate, prin orice, absentează imaginația într-o relație, un bărbat dacă scrie o poezie pentru o domnișoară e luat drept un ”învechit neinteresant”, iar unul care surprinde prin mici gesturi e luat drept ”egoist, sau zgârcit”, de ce oare???

Iubirea mea nu pleacă de la mine spre tine pur și simplu. Ai vrea tu… Există condiții, exigențe, standarde. Și iarăși, de ce oare? Imaginea creată nu este așa ideală cum am crezut prin fantezie. Ai anumite așteptări la care, surpriză, partenerul nu răspunde. Ce se întâmplă atunci? Suferi.

Aici, din dragă ajungeți la oficial pe nume, apoi în general eviți să-l privești în ochi. Ce poți face dacă partenerul a pierdut firul tău din cursul rapid pe care-l transmiți? Ce poți să faci dacă ”Da, spus la bine și la greu”, e un impediment acum, sau un blocaj, la a merge mai departe? Ce putem oare face?

Cum spunea Heraclit: nu te poți scălda de două ori în apele aceluiași râu. Cel care astăzi te mângâie cu duioșie mâine va fi un pic diferit: poate atingerea lui va fi un pic mai rece sau mai aspră, poate va fi sufocantă sau dominatoare, poate va fi mecanică, lipsită de vlagă. Cea care astăzi te ascultă cu atenție mâine nu va mai fi interesată de aceeași poveste, poate va dori ca și tu să o asculți sau va fi pur și simplu ocupată cu altceva. Înțelege. Contribuie. Fii acolo.

Și Buddha și psihanaliza aveau dreptate: dorința este suferință! Când împlinirea sau fericirea ta depind de altcineva, într-o anumită măsură, suferința este inevitabilă. E un adevăr dovedit în timp, și nu trebuie să-l renegăm, trebuie doar să suplinim prin dorința de a fi mai bine, de a evolua în pozitivism și complementaritate.

Dacă fericirea mea e în mâinile tale, libertatea pe care o simt nu e decât o amăgire. Sunt încă legat de tine, am nevoie de tine pe diferite planuri, sufăr dacă lipsești din viața mea sau nu te armonizezi, cu dorințele mele. Mulți ar spune că fericirea noi o alimentăm, dar ce să facem dacă un al doi-lea e ”bateria” noastră, nu obsesivă, dar necesară, ce să facem atunci, e unicul fel de a iubi.

Psihoterateut Irvin Ialom susținea că: „Oamenii care se simt pustii pe dinăuntru nu vor reuși niciodată să-și vindece neîmplinirea unindu-se cu o altă persoană incompletă. Dimpotrivă, din două păsări cu aripi rupte cuplate într-una singură nu poate ieși decât o zburătăceală stângace. Nici cu toată răbdarea din lume nu vor reuși să se ridice din zbor și, în cele din urmă, fiecare trebuie desprinsă de cealaltă, iar fracturile vindecate cu atele, separat.” Aici e de gândit….

Nu în ultimul rând dragostea e o alegere. Sunt importante sentimentele, afecțiunea, atracția, compatibilitatea, dar toate astea sunt suprapuse prin alegerile pe care le faci, prin selecția folosirii lor în cuplu. Fă alegerile corecte! Urmează-ți îndemnul inimii.

Cum știu că te iubesc cu adevărat, cum îmi dau seama dacă iubirea mea este hrănitoare? Foarte simplu. Observ dacă iubirea mea te ajută să te dezvolți, dacă evoluezi productiv și-ți place cu ce te alimentez zi de zi!  Această iubire este mult mai mult decât atracția pentru o anumită persoană, mai mult decât sentimentele pozitive pe care ți le inspiră cineva în compania căruia te simți bine. ”Este preocuparea activă și efortul sistematic pentru a-i sprijini creșterea spirituală, este dorința de a vedea o altă ființa devenind liberă (sau mai liberă).” Adrian Nuță.

”Dăruieşte-i persoanei pe care o iubeşti: aripi pentru a zbura, rădăcini pentru a se întoarce şi motive pentru a rămâne.”

Dalai Lama

Notă: În concluzie, o relație eficientă presupune acceptarea unei alte persoane, autocunoașterea, conștientizarea, dorința de evoluție și iubire, multă, multă iubire. Și dacă ai nevoie de ceva nou, schimbă-te tu, dacă simți nevoia unei schimbări. Ciocnirea dintre așteptările tale și realitatea celuilalt este fatală. Este imposibil să nu fii frustrat. Însă celalălalt, așa cum este el, nu este responsabil pentru frustrarea ta. Și Da, oamenii se mai iubesc, dar nu uita ”fiecare o face în felul său”!

 

 

 

Îndrăgostiți de aparențe…

”Dincolo de aparenţe se află de obicei alte aparenţe.”

Mihail Mataringa

  Ieri, astăzi, mâine, zi de zi, o obișnuință sau o luptă cu cine suntem sau ceea ce vrem să fim. Oare ești tu așa cum te știi sau cum te percep cei din jurul tău? Tu, sau ca alții…..Oare ceea ce vezi, auzi, simți, gândești sau intuiești, este adevărul? E așa cum dorești, sau după muzică comună? Sau poate că ești mai mult decât suma tuturor acestor perspective! Mult mai mult…..sau….mai puțin.

  De cele mai multe ori ne place ”ambalaje”, ”etichete”, ”șabloane”, cum doriți așa spunețile, dar tare ne mai plac aparențele ”mascate” prin bogății, fițe, modernism exagerat și idealizări forțate. Suntem îndrăgostiți de goana după oameni cu ”statut” convenabil pentru noi în interes personal, alergăm după persoane ”machiate” la suflet și la intenție fără să ne dăm seama că ne facem singuri rău, singuri ne sabotăm liniștea, echilibrul și fericirea, și cel mai dureros e că alegerile pe care le facem ne îngreunează viața.

Și sunt convinsă că aparențele înșeală de cele mai multe ori, am putea vedea un om vizibil puternic dar care are în spate o poveste mult prea dureroasă; am putea vedea o dmn. îngrijită, poate pe alocuri în exces, dar poate masca ei ascunde nopți nedormite petrecute cu copilul mic, sau rezolvându-și problemele personale; am putea vedea un om simplu, mult prea pozitiv, dar de fapt să fie un om hain și cu favoruri financiare. Totul parcă e aevea dar totul poate fi doar aparențe.

Aparențele urmează jocul oglinzilor, te vezi, pe ici gras, pe ici lung, pe ici înalt, și totuși care ești tu, un ”comun” într-o societate construită după o machetă sau un om unic, diferit prin spirit și inițiativă. Viața e mult prea scurtă pentru a juca rolurile de apartenență. Am spus-o și o repet în continuare: nu contează atât de mult statutul omului cu care te cunoști sau cu care ai o relație, cât contează compatibilitatea, autenticitatea și conexiunea dintre voi. Cu cine stai alături sincer fără frici, și inferioritate, fără blocaje și eschivări, un om fără oglinzi în aparențe……

”Şi nimeni nu va şti câtă singurătate, câtă amărăciune, câtă renunţare se află îndărătul oricărei aparenţe de fericire.”

Paulo Coelho

  Am observat o accelerare continuuă a factorului distructiv prin a judeca după aparențe, după ce și cât lași să se vadă. Normal că dacă zâmbești mereu, oamenii cred că habar n-ai ce-s alea probleme. Greșit. Zâmbetul nu garantează fericire, cum nici lacrimile nu garantează suferință. Aparențe și iar aparențe. Omul nu percepe cu ochiul liber cine și cât dă și ceea ce e cel mai important cât dorește fiecare dintre noi să ofere altora pentru a vedea. Eu nu dau tot pe față și cred că ca mine sunt mulți. Oboseala mea e de la lipsa de somn nu de la antipatie, iar lipsa zâmbetului nu e de la tristețe, e de la gândurile ce mă copleșesc, de la planuri și informații acumulate, iar lacrimile mele uneori ies de la bucuriile vieții. Și asta e viața ”adevărată”, firească, și doar cine o trăiește o știe. Nimic nu este ce pare a fi, iar simplitatea întotdeauna a fost mult mai valoroasă decât orice avuție, desigur e părearea mea, unii poate o împărtășesc. După cum spune Ernest Bernea  ”A fi simplu înseamnă a fi în viaţă, a fi în viaţă în­seamnă a-i trăi şi cunoaşte sensurile. Sensul vieţii nu poate fi prins stând în afara ei, călcând pe un drum ar­tificial. Omul simplu trăieşte cu ochii aţintiţi la distanţele mari ale lumii. Acela care trăieşte cu adevărat în simplitate ajunge să trăiască şi în lumină, în frumuseţe.” Și cu el sunt total deacord!!!

Notă: Nu judec, nu condamn, nu cred în aparențe, iubesc să aflu, să ascult, să cunosc cu adevărat! Îndemn la simplitate fără aparențe negative, fără copieri de figuri și caractere, fără mimizări forțate, fără vieți trăite în van, îndemn la bucurii firești, la experiențe sufletești unice și sincere.

”Inima ta să nu năzuiască la aparenţe.” proverb egiptean

Citind-o pe Nora Roberts. Cartea ”Vieți la limită”

Nora Roberts (născută Eleanor Marie Robertson) este o binecunoscută autoare americană, care a scris peste 200 de romane de dragoste. Pentru seria „In Death” a folosit pseudonimul J.D. Robb și a mai scris, de asemenea, sub numele Jill March. În Marea Britanie, unele dintre scrierile ei au fost publicate cu semnătura lui Sarah Hardesty.

Nora Roberts a fost prima autoare inclusă în Romance Writers of America Hall of Fame. În 2011, cărțile ei au ajuns să numere 861 de săptămâni în New York Bestseller List, dintre care 176 pe primul loc. Cărțile ei au fost publicate în peste 400 de milioane de exemplare.

Am continuat ”călătoria” în lumea romantică a N.Roberts cu cartea ”Vieți la limită” cuprinsă de 2 volume superbe și incendiare.

Pentru cei care cunosc stilul autoare nu vor avea o surprindere mare aflând că și aici se țese o idilă de dragoste, pe cât de rezistentă sau periculoasă urmează să aflați din filele acestor două cărți, însă vă asigur că tentația e mare de a afla conținutul în profunzime.

Deci, eroina principală e Rowan Tripp care are una dintre cele mai periculoase meserii din lume – de la optsprezece ani se luptă cu incendiile, lucrând ca pompier parașutist în brigada din Missoula, în care numai cei mai buni reuşesc să ajungă, şi profesional se simte împlinită; pornită astfel pe urmele tatălui ei Lucas Tripp.

Însă povestea nu poate fi chiar așa de simplă, totul se începe de la un deces mult prea tragic pentru tânăra salvatoare. Un deces grav și care o bântuie neîncetat.

Încă afectată de moartea lui Jim Brayer, partenerului ei de sărituri, cu un sezon în urmă, Rowan nu vrea să se lase atrasă de atențiile lui Gulliver Curry, un nou-venit în echipă, căci astfel și-ar încălca propria regulă – de a nu avea vreodată o legătură sentimentală cu un coleg de muncă. Cu toate acestea, Rowan și Gulliver devin tot mai apropiați, pe măsură ce se aruncă în lupta cu incendiile din Montana, Idaho, California și Alaska. Dar problemele nu întârzie să apară, când fosta iubită a lui Jim o acuză pe Rowan de moartea acestuia, și răufăcători necunoscuți par să saboteze eforturile grupului de pompieri, prin acte de vandalism și amenințări cu incendierea, atentate la viața salvatorilor.

”Vânt și cer, și emoția dură, ce-i tăia răsuflarea, a curajului de a le sfida pe amândouă. Parașuta se deschise larg.”

Pentru prima dată în viață, Rowan începe să simtă nevoia disperată de a avea alături pe cineva pe care să se poată baza, iar când devine evident că cineva urmărește cu îndârjire să se răzbune, își dă seama că sprijinul lui Gulliver înseamnă pentru ea mai mult decât și-ar fi imaginat vreodată. El cu deducerile lui, cu cercetările ce le face o încânta enorm pe tânără. Însă va avea curajul de a-și încredința sentimentele și viața unui necunoscut? Confruntările sunt la ordinea zilei, Ro fiind distrusă de emoțiile acumulate și de tot stresul, astfel finalul nu este unul îmbucurător. Urmarea poveștii se desprinde din a doua carte, care nu încetează să uimească.

”…se întoarse în apartamentul ei și se încuie înauntru. Deși știa că e o dovadă de autocompătimire, că era un lucru absolut inutil, se așeză pe podea, se sprijini de pat și trase un plâns zdravăn.”

Nu acelaşi lucru se poate spune despre planul sentimental, căci o întâmplare nefericită din copilărie a marcat-o în asemenea măsură încât nu şi-a mai lăsat sufletul deschis în faţa nimănui. Nici chiar a bărbatului la care simțea ceva……

Cartea este incendiară, și la propriu și la figurat, prin deznodământuri, adevăruri, dezlegări de situații și sfârșitul aventurii.

Aici în partea a doua a cărții ”Vieți la Limită” se derulează mai departe istoria dragostei dintre Rowan și Gulliver Curry, un bărbat nu numai extrem de atrăgător şi de curajos, dar şi unul care nu se lasă intimidat de răceala şi de distanţa pe care Rowan – fidelă principiului de a nu permite altfel de relaţii decât cele colegiale – vrea să le impună. Lucrurile încep însă să ia o turnură neaşteptată şi Rowan trebuie să se confrunte nu numai cu incendii mai extinse şi mai periculoase ca niciodată, dar şi cu un duşman perfid şi necunoscut care îi ameninţă viaţa. Tecutul este rascolit, obstacole noi apărând când adevărul abia iese la iveală. Focul nu mai pare o provocare așa de mare atunci când acuzațiile false sunt aduse pe umperii lui Ro. Decisă să nu devină o victimă, Rowan găseşte puterea să lupte şi să asculte totodată şi glasul inimii, aşa cum nu şi-a mai permis să facă vreodată până acum.

  Notă: Știam că va fi o lectură pe măsura așteptărilor mele, deoarece Nora Roberts fiind una din scriitoarele mele preferate, și mai ales pun accent pe lejeritatea prin care scrie pe cât de ușor pe atât de tentant totuși am rămas surprinsă, atât din cauza segmentului de pericol prin care se supune personajul principal cât și prin modul firesc în care decurge totul. De la început până la finalul acestui volum m-a ținut în suspans și am trăit o poveste extraordinară alături de personaje. Recomand deoarece e o lectură de suflet, pentru duminici lungi și pentru reîncărcarea bateriilor romantice.

Fii om bun, asta e tot ce contează! Povestea unui tată.

 „Omul cu adevărat bun e cel care ar fi putut fi rău și n-a fost.” — Nicolae Iorga

Răsfoind niște cărți inspiraționale am găsit o poveste cu o morală aparte, ce ne învață bunătatea mai presus de toate, o istorioară cu lecții de viață atât de necesare în vremea actuală, este un îndemn la bine, la curățenie sufletească, la binefacere. Nu am putut să nu o transmit mai departe, deoarece mi-a lăsat un sentiment că ar trebui să fac mai mult, și mai mult bine decât am făcut până acum. O să încep de acum…..

****

  O dată, un ţăran a vrut să-i încerce pe cei patru fii ai săi. I-a chemat dimineaţa la el şi i-a dat fiecăruia câte o piersică.

A plecat apoi la câmp, lăsându-i să-şi vadă de treburi şi să-şi împartă ziua cum cred ei de cuviinţă. Seara însă, când s-a întors, i-a chemat pe toţi patru şi i-a întrebat pe rând, a început cu cel mai mare:

– Spune-mi, ce-ai făcut cu piersica ta?

– Ce să fac, tată, am mâncat-o şi-ţi mulţumesc. A fost tare bună. Am luat, apoi, sâmburele, și l-am plantat în spatele casei, am udat locul şi sper să crească acolo un piersic frumos şi roditor.

– Bine ai făcut, băiatul tatii, sunt sigur că tu o să ajungi un bun gospodar.

– Dar tu, ce-ai făcut cu piersica ta? Îi zise celui de-al doilea fecior.

– Am mâncat-o. A fost atât de bună, coaptă şi fragedă…

– Şi apoi?

– Păi, am aruncat sâmburele şi m-am dus la mama să-i mai cer câteva, că tare bune erau.

– Fiule, zise atunci omul cu întristare în glas, ai grijă să nu ajungi un om lacom că ”lacomul mai mult pierde şi leneşul mai mult aleargă”.

–Dar ţie ţi-a plăcut piersica, a fost bună? L-a întrebat ţăranul şi pe cel de-al treilea fiu al său.

– Nu ştiu.

– Cum nu ştii, dar ce-ai făcut cu ea?

– Am vândut-o. M-am dus cu ea în târg şi am dat-o cu zece bani. Uite-i!

– Fiule, tu sigur o să ajungi mare negustor, dar ai grijă că nu toate sunt de vânzare în viață; mai ales, nu ceea ce ai primit de la părinţi.

În sfârşit, ţăranul l-a întrebat şi pe ultimul băiat, cel mai mic dintre toţi.

– Dar ţie ţi-a plăcut piersica?

– Nici eu nu ştiu, tătucă.

– Cum, şi tu ai vândut-o?

– Nu, tată. Eu m-am dus în vizită la prietenul meu de peste drum, care e bolnav, şi i-am dus-o lui. S-a bucurat mult pentru ea şi mi-a mulţumit din suflet.

Cu lacrimi în ochi, tatăl şi-a luat copilaşul pe genunchi şi i-a spus:

– Nu ştiu ce te vei face tu în viaţă, dar ştiu că, indiferent ce drum vei urma vei fi un om bun şi asta e tot ce contează.

Notă: ”Omul bun este prietenul a tot ce trăieşte.”  Mahatma Gandhi

Să-l sărbătorim pe Florin Piersic!

  Florin Piersic (născut pe 27 ianuarie 1936, Cluj, România) este un actor român de teatru și film. A jucat dramă, comedie, tragedie, figuri istorice, haiduci. Florin Piersic și-a petrecut copilăria în Corlata, Pojorâta și Cajvana, apoi în Cernăuți și, ulterior, la Cluj.

Astăzi marele maestru face 82 de ani, de când surprinde ochii și urechile noastre. Ne uimește prin tact, modestie, rafinament, maniere deosebite și limbaj unic păstrat.

De-a lungul timpului Florin Piersic a primit titlul de „cetățean de onoare” al mai multor orașe precum: Bacău, Cluj-Napoca, Caracal, Sighet, Suceava, Baia Mare, Oradea, București sau Galați.

”Fericirea mea, este profesia mea, cea care mi-a dăruit afecţiunea publicului. „Băile” mele de mulţime, fie că sunt pe o scenă de teatru sau pe un peron de gară, sunt în apele curate ale sincerităţii şi afecţiunii reciproce.”

  Actorul Florin Piersic a fost decorat la 30 mai 2002 cu Ordinul național Steaua României în grad de Cavaler, alături de alți actori, „pentru prestigioasa cariera artistică și talentul deosebit prin care au dat viață personajelor interpretate în filme, dar și pe scenă, cu prilejul celebrării unui veac de film românesc”.

”Toată lumea spune că vorbesc mult, dar vorbesc pentru că am ce spune.”

Despre viață și femei………

„De singurătate am fugit toată viața. Mi-a fost teamă de ea. Dar asta nu înseamnă că n-am avut și momente când am dorit să rămân doar cu mine. Au fost chiar multe, dar… scurte”.

„Mie femeile mi-au fost întotdeauna dragi și mi-au ieșit în cale multe femei frumoase și mai toate îmi plăceau. Plecam mult de-acasă pentru filmări, repetiții, turnee, mă îndrăgosteam când de una, când de alta, stârneam intrigi și gelozii, dar niciodată n-am vrut să fac pe cineva să sufere”. Sursa: ziare.ro

Am adunat mai jos o serie de citate celebre ale marelui actor român care vor rămâne mereu în memorie:

• Respir fiecare vers sau cuvânt al iubirii.
• Iubirea ne fură cheia inimii în fiecare zi.
• Afacerile inimii nu coincid cu cele ale creierului.
• Perfecţiunea nu există, chiar dacă arăţi mai bine în realitate decât pe ecran.
• Dramele ne rămân fiindcă suntem bătrâni şi trăim din ele.
• Decât o viaţă lungă şi amară, mai bine una scurtă şi frumoasă.
• Ursitoarele au avut grijă de mine. Mi-au lăsat în leagăn dragul de viaţă şi bucuria de a trăi, iar timpul nu-mi poate atinge zâmbetul, nici de pe chip, nici din suflet, în timp ce tristeţea sosită în scurte escale în vizite de lucru, îşi ia repede tălpăşiţa, plictisită de lipsa colaborării mele.
• Mi-a plăcut şi-mi place viaţa în mişcare, colorată, originală, neaşteptată, puternică. Dar fără excese. N-am trăit niciodată cu încetinitorul!
• Legăturile vechi ruginesc, dar este greu să le desfaci.
• Fără minciună, iubirea nu ar avea cuvânt.
• Să minţi o femeie este o acţiune absolut letală.
• Femei sunt multe, nevestele sunt rare.
• Să iubeşti femeile care fură inimi, nu bani.
• Eu cred că suntem făcuţi din iubire, trăim pentru a primi şi a dărui iubire. Fără iubire, fără dragoste ar fi pustiu în lume. Dragostea poate să umfle pânzele speranţei, dar singură nu poate niciodată să ducă corabia la mal.
• Inima mea este dilatată de iu­bire.
• Asta mă face fericit: să ştiu că am lăsat ceva în urmă.
• Recunosc, am făcut de multe ori mai multe lucruri deo­dată şi n-am trăit niciodată cu încetinitorul. Tocmai de aceea mor de râs când mulţi îmi spun că m-am păstrat tânăr. De parcă aş fi un produs la conservă, cu termen de expirare.
• Visul este mai important decât siguranţa zilei de mâine.

Notă: La mulți ani maestre!!!

 

Ce am învățat când am iubit….

„Când te dăruiești, primești mai mult decât dai. Căci nu erai nimic și începi să te împlinești.” — Antoine de Saint-Exupery

  Vorbesc și scriu despre orice, cuvintele parcă vin din ”transa” inimii mele, de acolo din lăuntrul meu dictează direcția minții. De acolo vin emoțiile mele, trăirile și regretele. Însă iubirea pentru mine e o temă aparte, un motiv ar fi că prea mulți au definit-o în fel și chip, un alt motiv ar fi că nu pot întotdeauna să-mi descriu emoțiile atât cât aș dori, din tot plinul pe care-l am. Citind atâtea despre această frumoasă trăire ”dragostea”, întotdeauna am fost de părere că totuși nu a fost deajuns, că s-a omis ceea ce e cel mai important, ”ingredientul secret”, pe care-l simțim dar nu putem până la capăt să-l definim.

  „Dragostea e ca pojarul. Toți trebuie să trecem prin ea.” — Jerome K. Jerome

  Cu toţii avem sau am avut iubit(ă) şi orice relaţie ne învaţă ceva indiferent de direcția drumului nostru. Greşim, ne formăm, suferim uneori şi tragem concluziile în urma a ce a fost și ce urmează să fie. Ideea este că, dacă stai să studiezi serios problema, mereu rămâi cu ceva din experienţele astea. Mereu!

Ce am învățat când am iubit….și la ce concluzii am ajuns în urma acestor experiențe… Mai întotdeauna mă conduc de principiul personal de a fi întotdeauna cu un pas înainte, mai exact să fac anticipări și deduceri rezonabile, uneori se primește alteori nu, și întotdeauna dintr-un ”eșec” iau lecții, și le consider extrem de prețioase; cred că consecințele îmi aparțin.

Am învățat pe parcursul anilor că dragostea își are prețul ei, unii sunt dispuși să-l plătească, alții nu. Unii dau din plin, alții umblă cu împrumutul.

Și sincer, credeam că iubirea schimbă tot, în mod pozitiv, firește. Fluturi în stomac. Poate uneori, sau poate nu….de la caz la caz……

Am învățat că dragostea poate să-ți dea aripi, dar uneori poate să scoată ce-i mai rău și urât din adâncurile sufletului noastru. A-ți zice, cum așa?, păi de fapt printre lucrurile bune ale dragostei apare teama de a nu pierde persoana dragă, anxietatea timpului petrecut înafara relației, așteptările de la partener, nemulțumirile, etc,.

De cele mai multe ori credem că venirea unei persoane în viața noastră e egală cu izbăvirea de stările singuratice, sau că ar fi un fel de vindecare de anxietate, de plictis, de melancolie, credem că totul se sfârșește și totodată începe altceva mult mai perfect….mda, poate, după mine e mult mai complicat. Da, e adevărat se sfârșește un capitol și începe altul, și în care dacă ești un bun jucător ți se va da dreptul să mergi mai departe. Dar cine îți oferă instrucțiuni de viață oare?  Și câte nu știm? Și câte mai avem de învățat…..

Și totuși ce am învățat când am iubit….Albert Camus a învățat că „Să dăruiești totul, să sacrifici totul fără speranță de răsplată: asta înseamnă iubire.”, Robert Browning susține că dacă „Îndepărtați iubirea, pământul nostru va deveni un mormânt.”, iar  Richard Wurmbrand explică că „Nimeni nu va fi întrebat la ultima judecată cât de mult a suferit, ci cât de mult a iubit.” Și în urma la toate gândurile marilor poeți, și iubitori ai frumosului  sunt lecții ale vieții trăite în iubire sau în absența acesteia. Sunt îndemnuri, ode ale sentimentului de iubire, atașament cum îl consideră unii, al intimității cum cred alții, spuneții cum doriți, esența este aceeași, iubim, trăim și învățăm câte ceva din fiecare clipă experimentată cu această trăire.

Ce am învățat când am iubit…. că empatia, acceptarea, înțelegerea, gestionarea conflictelor și a diferențelor, gesturile frumoase și vorbele dulci vin oare de la sine, dintr-un misterios colțișor care se autoalimentează mereu și mereu, nu, ele vin din sentimentele noastre suprapuse cu iubire, cu simpatie, cu atracție. Iubirea este o axiomă unanim acceptată. Involuntar. Fără piedici. Fără bariere.Și se suplinește pe zi ce trece.

  Ce am învățat când am iubit….că totul se împarte la doi, bagajul cu durerile vieții, din anterioarele relații, familia, greul pe suflet, stima și încrederea în sine scăzută, dependența emoțională, fricile, asta ca să nu mai vorbesc de tulburări de personalitate, gelozie sau alte aspecte ce fac declinele din relații să pară finaluri, cu toate vii și le împarți fără să vrei partenerului. Și lupți pentru iubirea ta! În fiecare zi.

  Ce am învățat când am iubit….că avem defecte, cu toții, fără excepții, sau le primești sau rămâi singur. Totul e despre tine, despre el, despre noi toți. Despre acceptare, ignorare sau echilibru și comunicare.

  Ce am învățat când am iubit….totul are la bază sintagma ”a sta de vorbă”, dacă comunicare nu e -nimic nu e….dacă sunt barajele de comunicare atunci totul e egal cu zero, consider că o relație eficientă este doar atunci când cei doi parteneri au o comunicare eficace.

  Ce am învățat când am iubit….că nemulțumirea e un cuțit cu două tăișuri, pe care parte nu ai alege tot-una te tai. Vorba ceea- dacă cauți ceartă din nimic o vei găsi, dacă ai început a găsi lacune înseamnă că nu mergi pe drumul cel bun. Nemulțumirea e un flagel. Partenerul nu e bun, jobul nu e bun, părinți nu sunt buni, viața este grea…în schimb, ”iarba vecinului e mai verde”, aduce bani mai mulți, arată mai nuștiu cum….etc. Nemulțumiri, reproșuri, decizii greșite!

  Ce am învățat când am iubit….nu critica partenerul, aflăi povestea, încurajează. Fără a-i afla celuilalt problemele vieții, trăirile, emoțiile, nu acționa din impuls agresiv, învață să-l descoperi, doar așa se construiesc relații durabile. Relațiile sănătoase, împlinitoare, au la bază prietenia, camaraderia, cunoașterea celuilat dincolo de culoarea și cartea preferată.

  Ce am învățat când am iubit….nu lăsa cearta de azi pe mâine, nu lăsa resentimentele să se adune, deoarece vor deveni distrugătoare. Relația se încheie în momentul în care îl vezi pe celălalt ca fiind dușmanul tău, partenerul tău de luptă. Nu e cea mai deșteaptă alegere. Nimeni nu intră într-o relație ca dușman și nu trebuie să ne prefacem a fi inamicul persoanei noastre dragi. Cu alte cuvinte, nu-ți leza relația doar din stimuli de autoapărare, cel care iubește nu vine la înfruntare.

 Ce am învățat când am iubit….că iubirea e mai presus de orice, „Cu cât mă gândesc mai mult, cu atât îmi dau seama că nu e nimic mai artistic decât iubirea.” — Vincent van Gogh

Nu iubirea e artistică ci e artistul care desenează totul în armonia iubirii, sau dezastrele iubirii, sau patima iubirii, sau deznodămintele iubirii, sau lacrimile iubirii, sau zâmbetele iubirii, sau…..totul în iubire………..Cred în iubire și în relații împlinite, pentru că asta simt, pentru că asta trăiesc acum aici, mai mult ca niciodată, și mai intens decât mi-aș fi putut imagina! Cu specificația că iubirea înseamnă muncă de autocunoaștere, compatibilitate intelectuală, sexuală, spirituală și fizică, toate acestea construite pe o bază a valorilor și principiilor comune, care înseamnă toată umplutura unei relații eficiente, de durată și care își clădește un viitor. Cursul vieții e stabilit de îndemnurile iubirii!

„Oamenii care se iubesc unii pe alţii profund şi adevărat sunt cei mai fericiţi oameni din lume.” — Maica Tereza