Citindu-l pe Arthur Golden. Cartea ”Memoriile unei gheișe”

  Arthur Golden (n. 6 decembrie 1956 la Chattanooga, Tennessee) este un scriitor american, cunoscut pentru romanul istoric de succes „Memoriile unei gheișe”.

Doctor în istoria artei japoneze la Universitatea Harvard și în istoria Japoniei la Universitatea Columbia, cunoaște dialectul mandarin al limbii chineze. Romanul său a fost vândut în peste patru milioane de exemplare în engleză și a mai fost tradus în peste 30 de limbi. Romanul a fost ecranizat de regizorul Rob Marshall în 2005, pelicula fiind distinsă în 2006 cu un premiu Globul de Aur, 3 premii Oscar.

Am hotărât să citesc această carte deoarece e reproducerea exactă a unei povești veridice, care s-a întâmplat cu mult timp în urmă, și asta m-a făcut inițial să cred că printre versuri voi găsi emoții vii, trăiri tumultoase, răbufniri tragedice, și credibilitate, desigur nu am rămas dezamăgită, mai exact m-a pătruns mai adânc decât aș fi crezut, o carte de suflet, a acelor timpuri unde femeia era mai mult ca un trofeu…..

26994585_1579978835449829_2034395612_n.jpg

   Descrierea romanului începe cu viața micuței Chiyo. Acțiunea începe într-un sătuc de pescari, Yoroido, în care Chiyo locuiește alături de sora sa mai mare Satsu și de părinții ei. Tatăl fiind pe moarte le vinde domnului Tanaka și sunt duse în Kyoto. Cele două vor fi despărțite, Chiyo ajunge într-o casă de gheișe deoarece are niște ochi superbi, în timp ce Satsu este considerată banală și destul de mare pentru a se mai cheltui bani pentru transformarea ei într-o gheișă și este vândută ca prostituată. De aici începe aventura vieții micuței Chiyo……

 Ce este o gheișă? Un obiect al dorinței. O operă de artă în mișcare. Un actor, un artizan, un entertainer, după tradiția japoneză. Un tip uman la granița clișeului cultural, imposibil de redat în categoriile occidentale. Sau poate doar o femeie care posedă, în cea mai înaltă măsură, rafinamentul artelor lumești.

„De fapt, rădăcina „ghei” a cuvântului „gheişă” înseamnă „artă”, după cum „gheişă” înseamnă „artizan” sau „artist”.”

  Și totuși o gheișă nu este o prostituată, nu este o fată pe care o poți chema acasă și mai ales nu sunt fete ușoare, sunt întruchiparea gingășiei, a manierelor delicate și a ordonanței. O gheișă, deși este tratată ca un obiect, este apreciată, admirată ca o creație unicată, o femeiei ce împarte cultură, o meșteșugăriță a frumosului, a datinei japoneze.

Uceniciile lui Chiyo decurc de-a valva, cu greutăți atât fizice cât și sufletești, dorința de a-și revedea sora, de a plăcea celorlalte gheișe….în special lui Hatsumomo, care îi face multe necazuri și încearcă de mai multe ori să saboteze transformarea ei într-o gheișă, văzând-o ca pe o rivală. Întâlnirea ei cu un bărbat, îi dă lumea peste cap, chiar dacă e doar un copil, ea își declanșează un plan de al impresiona, de a-l găsi când va crește.

O altă gheișă Mameha, vede potențial în Chiyo, și vorbind cu ”mama”, o trimit la școala de gheișe, face cursuri de dans, de muzică şi învaţă toate tainele şi misterele gheişelor. Avându-o pe Mameha ca “sora mai mare”, aceasta petrece mult timp cu ea şi o învaţă ce şi cum să facă, astfel încât să poată câştigă mulţi bani şi să fie adoptată de mama okiei, până la vârstă de 20 de ani. Între timp se întâmplă multe lucruri în viața gheișei în devenire, multe bune și rele. Chiyo, devenind mai apoi Sayuri, are o poveste impresionantă, trecând prin atât de multe moment dificile, dar şi atât de multe momente fericite, dacă aș putea spune.

  Arthur Golden ne-a arătat istoricul în detaliu a vieții unei gheişe. De la şi până la. Ne explică cu amănunte ce este însuşi conceptul de gheişă, ce se ascunde în spatele ei și care sunt sacrificiile. Pe lângă asta, am avut frumoasa ocazie de a arunca o privire asupra asamblului cultural japonez, asupra oamenilor şi viaţa lor, a greutăților și necesităților acelor vremuri. Am trăit cartea, prin emoții, dorințe, speranțe, dureri și prin transpunerea cu tristețea personajului principal Sayuri.

Notă: În concluzie aș putea să adaug că sunt mereu cutremurată de cărți care au în spate o poveste veridică chiar dacă aceasta s-a întâmplat demult. De ce? Deoarece sunt mult mai sensibile și ating cele mai ascunse emoții și trăiri. Vă recomand cu mare drag această minunată carte, ce pur și simplu este o întreagă confesiune a unui suflet delicat, sensibil până la capăt, Chiyo, fetița cu ochii gri-albăstrui, care a lăsat în urma sa memoriile unei gheișe…..

Legile prostiei după Carlo M.Cipolla! Până unde se poate ajunge.

Istoricul italian Carlo M. Cipolla a abordat temeinic problema naturii prostiei, care o găsim în cartea sa ”Legile fundamentale ale imbecilității umane”(2016). El trasează multe semne de întrebare cu referire la prostia umană.

legile-fundamentale-ale-imbecilitatii-umane-de-carlo-m-cipolla-2014-p69006-0.JPG

Despre imbecili și nebuni se scrie cu o nesfârșită fascinație cel puțin din vremea Renașterii; de la elogii la studii sociopsihologice, de la piese de teatru de Shakespeare la povești autorilor români, satisfacția descoperirii unei lumi din care toți suntem convinși că nu facem parte a atras cititorii secole de-a rândul. Nimeni nu a încercat să îmbine însă ironia fină cu o metodă științifică înainte de Carlo M. Cipolla, acesta a simplificat teoria prin a deduce 5 legi fundamentale ale prostiei într-o singură carte, care arată mai degrabă ca o broșură, însă ademenește prin titlul ei. Și totuși, Legile fundamentale ale imbecilității umane se remarcă printr-o multilateralitate ce stă în idee, mai puțin în numărul de pagini scrise. Un fel de constituție a naturii social-economice, eseul de față surprinde cititorul printr-o analiză plină de umor, inteligentă, a tipurilor de oameni care se dovedesc a fi toți, în final, niște imbecili.

Legile Fundamentale ale Imbecilității Umane:

  1. Numărul indivizilor imbecili în viață este mereu și în mod inevitabil subestimat de toată lumea. Sună neverosimil însă pe parcursul vieții, doamne, câți ”proști” întâlnim,…sau nu am dreptate?
  2. Imbecilitatea este aleatorie – nu poți prevedea pe cine cade năpasta. Anii au demonstrat că și aici este o balanță, unii sunt proști, alții mai puțin, și acest factor este de la natură nu de la mediul cultural. Educația nu are nimic de-a face cu probabilitatea de a avea un anumit număr de nebuni în societate.
  3. .Imbecilul este un perdant. Nu are absolut nimic de câștigat din faptul că are aceasta „calitate. Această regulă este supranumită și „Regula de aur”. Aici, Cipolla distinge, într-o nuanță ironică, că există patru categorii de clase umane: „neajutorați, inteligenți, răufăcători și imbecili”. Prezumția cum că în diferite situații ale vieții noastre facem parte din oricare dintre clase devine chiar hilară, atunci când realizăm că, de fapt, chiar așa se întâmplă. Și dacă o exemplificare nu ne convinge, autorul insistă a ne detalia, pe rând, cu ce se ocupă fiecare categorie.
  4. Luciditatea non-imbecililor. Aceștia din urmă nu se vor asocia niciodată cu imbecilii, conștienți fiind de riscuri. Numiți și non-proștii, ei uită în mod constant că sunt imbecili, și pot face greșeli care ar fi ca niște bombe cu ceas.
  5. Imbecilul este extrem de periculos, cel mai periculos! Aici se vorbește că dacă un prost provoacă daune ele sunt de natură extrem de distructivă și autorul lor nu conștientizează rolul său în ele. Autorul oferă și o serie de grafice pe care le pune la dispoziția cititorului pentru ca acesta să își poată nota sistematic acțiunile persoanelor cu care interacționează. Deși este un volum de numai câteva pagini este foarte bine condensat și oferă o reală gimnastică de întreținere pentru cogniție!

Ultima parte a cărții, începând cu capitolul al VI-a, se referă la legătura dintre imbecilitate și putere, raporturile dintre acestea și impactul acestor indivizi în societate. Deci, păzea, încă o dată m-am convins că prostia nu are margini, iar cartea aceasta a confirmat-o încă o dată. Carte, ce și-a propus să joace un rol de antidot împotriva unei forțe urâte care împiedică și evoluția dar și capacitatea de a ne bucura de tot ce ne înconjoară. Concluzia lui Carlo M. Cipolla este impresionantă. Feriți-vă de imbecili, sunt o categorie periculoasă de oameni! Cartea stârnește niște stări de confuzie, de nelămuri ambugui însă este tragi-comicul realității de care ne lovim în fiecare zi. Așa că tratați subiectul ca atare, nu ignorați aceste legi, s-ar putea să vă prindă bine!

 

Ziua Omului de zăpadă!

 

Anul nou abia început a adus idei noi şi cu ”miros” de distracție, astfel m-am gândit să aduc la cunoștință această zi ce îndeamnă la ”amintiri din copilărie”, cu momente haioase și pline de viață. Deci, ziua de 18 ianuarie este dedicată Oamenilor de Zăpadă, care a fost sărbătorită pentru prima dată în anul 2011. Această dată nu este aleasă întâmplător, întrucât cifra „1” arată ca un baston sau o mătură, iar cifra „8” reprezintă chiar forma omului de zapadă.

Nu se cunoaște o dată exactă când s-a început modelatul omuleților de zăpadă, cert e că încă din Evul mediu se obişnuia să se facă oameni de zăpadă, prima dovadă docu­mentară fiind un manuscris din anul 1380.

Alte indicii ale apariţiei  oamenilor de zăpa­dă apar în operele marilor scriitori ai vremurilor trecute. Îi găsim într-o biografie a lui Michelangelo din secolul XV, la William Shakespeare din secolul al XVI-lea, iar la 1770 într-o culegere de poezii pentru copii,  omul de zăpadă este asociat cu sărbătorile de sfârșit de an.

În cultura occidentală, și în emisfera nordică, omul de zăpadă este un simbol al Crăciunului și al iernii.

Ziua Internațională a Omului de Zăpadă a fost aleasă pentru a fi sarbatorită în luna ianuarie deoarece în majoritatea țărilor, șansele să ningă sunt cele mai mari în aceasta lună.  Cel mai mare om de zăpadă din lume a fost modelat în anul 1999 în Bethel, un orășel din statul american Maine.

Omul de zăpadă este cunoscut în Lituania sub numele de „Omul fără minte”. În Japonia, se numește „Yuki Daruma”, poartă pe cap o găleată răsturnată și are o strânsă legătură cu budismul.

Sper că v-am trezit curiozitatea, și cei care aveți parte de zăpadă din abundență intrați în spiritul copilului jucăuș și lipiți un om de zăpadă de toată frumusețea, păcat, aș fi vrut și eu să îmi pun fantezia la contribuție, însă pe mine mă încălzește un soare de toată admirația, aici, vă rog să faceți un om de zăpadă și pentru mine…..

a388f9dfd54a452bab80c01113b5108e.jpg

 

Sărbătorindu-l pe Ioan Slavici!

 Ioan Slavici (născut- 18 ianuarie 1848 la Șiria, județul Arad, decedat- 17 august 1925 la Crucea de Jos, în apropiere de Panciu, județul Vrancea) a fost un scriitor și jurnalist român.

170 de ani de la nașterea lui Ioan Slavici, strălucit gazetar, scriitor și nuvelist al literaturii române. Este al doilea copil al cojocarului Sava Slavici și al Elenei. „Tata bătrân” își dorea ca Slavici să devină un cărturar de frunte și îi citea seara povești, iar mai târziu l-a îndemnat să citească Apostolul și cărți populare, precum Alexandria sau Isopia. Copilul Slavici, fascinat fiind de poveștile, ținuta și trecutul bunicului, îi asculta îndemnurile, mai ales că acesta îi era și tovarăș de joacă, cioplindu-i cărucioare și îi făcea zmee și bice.

„Avusem o copilărie, care acum, la vârsta la care mi-a fost dat să ajung, după dezamăgirile, prin care am trecut, și-n împrejurările în care-mi petrec viața, mi se pare înspăimântător de fericită. Eram, alăturea cu o soră mai mare, singurul băiat la părinți, oameni cu stare, fruntași știuți de bine în lumea lor și legați fie prin înrudire, fie prin prietenie, cum se zice, cu toată lumea. Ori și unde mă duceam, dedeam peste o mătușă, colo peste o verișoară, iar în altă parte o fină ori peste o prietenă a casei și eram întâmpinat cu dragoste și purtat oarecum în palme.

Debutează la Convorbiri literare cu Fata de birau (comedie). În vara, împreună cu Eminescu, organizează serbarea panromânească de la Putna astfel punînd bazele Societății Academice Sociale Literare România Jună. Eminescu punându-și amprenta adând asupra formării personalității lui I. Slavici.

„Am trăit timp de un an în mijlocul unor oameni care toate serile se-ntrebau cum au să-și petreacă ziua de mâine. Ieșeam când călare, când în trăsură la plimbare, făceam din când în când excursiuni mai lungi, jucam cărți ori la biliard, ieșeam – după sezon – la vânătoare, luam parte la mese mari și la serate dansante.”

  I. Slavici ne-a lăsat una din cele mai autentice şi mai profunde opere memorialistice. Prin nuvelele, romanele şi memorialistica sa, Slavici este, alături de ceilalţi clasici, scriitorul care a avut o contribuţie decisivă la aşezarea literaturii noastre în făgaşul modernităţii, întemeietor al realismului nostru modern, Slavici va fi punct de reper nu numai pentru romanul social, ci si pentru cel psihologic.

”… Dar opera este remarcabilă. afirma George Călinescu în ”Istoria literaturii române de la origini până în prezent”Fiind o personalitate complexă, scriitor și luptător politic, istoric și pedagog practic, gazetar și memorialist, narator și dramaturg, opera sa adunată în volume este vastă și diversă, fără a include paginile revistelor și ziarelor la care a colaborat.”

I-a fost conferită medalia ”Bene merenti” (septembrie 1881). În 1903 a primit Premiul ”Ion Heliade-Rădulescu” al Academiei Române pentru romanul ”Din bătrâni” (1902), potrivit volumului ”Dicţionarul scriitorilor români” (Ed. Albatros, 2002). Excelent analist al stărilor sufleteşti şi creator al unei tipologii viguroase, convingătoare, Ioan Slavici este primul mare prozator provenit din Transilvania, a cărui influenţă a traversat spaţiul ardelenesc, ajungând în întreaga ţară.

Citate memorabile după Ioan Slavici:

  • Viaţa nu mai are rost când speranţa şi încrederea lipsesc. Trebuie să mergi înainte… deoarece când totul s-a prăbuşit şi când sufletul dobândeşte certitudinea că nimic nu mai foloseşte la nimic, că a ajuns la limită, poate îţi spui: la ce bun?
  • E mare bogăţie să te mulţumeşti cu puţin.
  • Câtă vreme vor fi leneşi, ei vor rămâne săraci şi eu flămând!
  • Cine nu ştie a juca, n-are treabă cu munca.
  • Binele, din punct de vedere moral, este tot ceea ce se potriveşte cu firea omenească.
  • Să nu-ţi fie frică dacă n-ai de ce să te temi.
  • Nu e armă mai puternică decât inima curată.
  • Menirea firească a şcolii nu e să dea învăţătură, ci să deştepte cultivând destoinicirile intelectuale în inima copilului, trebuinţa de a învăţa toată viaţa. În  ”Educaţia raţională”

  • E greu, e foarte greu când ai voi să-i grăieşti cuiva o vorbă, care-ţi vine din fundul inimii şi nu poţi; e însă mai greu când simţi că numai această vorbă poate să alunge gândul rău pe care şi-l face despre tine un om la care ţii.  În ”Moara cu noroc”

  • Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia ci liniştea colibei tale te face fericit.  În ”Moara cu noroc”

  • Este în cartea învăţăturilor despre viaţa lumească o scurtă învăţătură: binevoitorii de multe ori ne sunt spre stricare şi răuvoitorii spre folos. În nuvela ”Popa Tanda” (1874)
  • Vremurile vin; vremile se duc: lumea merge înainte, iară omul, când cu lumea, când împotriva ei. În nuvela ”Popa Tanda” (1874)
  • Nepriceperea este şi ea o vină, dacă alţii suferă de pe urma ei. În ”Mara” (1894)
  • Doamne, câţi oameni sunt cu multă ştiinţă de carte care trăiesc ca vai de capul lor, luptându-se cu nevoile vieţii şi nebăgaţi în seamă, ba poate chiar dispreţuiţi de alţii care nu ştiu carte, dar au bani?!  În ”Mara” (1894)
  • Iubirea e din altă lume şi se iveşte din senin, fără ca să ştii de ce, se dă pe faţă, fără ca să ştii cum, şi te duce fără ca să ştii unde. În ”Mara” (1894)
  • Prieteni are cel ce ştie să şi-i facă! În ”Mara” (1894)
  • Tu nu ai alergat după mine, dar m-ai făcut pe mine să alerg. În ”Pădureanca”

  • Poate omul să se lepede de drepturile sale, dar nu şi de datorii.
  • Nu, fata mea, lumea aceasta nu e pentru poftele inimii, ci pentru ca datoriile să ni le facem într-însa.
  • E mai bine o dată şi din toată inima, decât de multe ori şi fără de nicio noimă.

  • Minciuna în toate împrejurările îl umileşte pe om şi se poate scuza, dar nu se poate ierta, căci nu se poate şti unde are să ajungă cel ce începe cu ea.

Ioan-Slavici-300x157.jpg

Citindu-l pe Igor Bergler. Cartea „Testamentul lui Abraham”

  Igor Bergler s-a născut la Reșița pe 21 septembrie 1970, dar și-a petrecut copilăria și prima tinerețe la Timișoara, unde a absolvit liceul de elită „C. D. Loga”. A fost redactor încă de la început la revista ProCinema,  a condus pentru o scurtă perioadă televiziunea Analog și radiourile Analog din Timișoara, Lugoj și Deva. S-a născut, cum spune, practic, poliglot, pentru că în familia sa reunită se vorbeau mai multe limbi. Acum vorbeşte fluent cinci şi se mai descurcă în încă atâtea. A crescut într-o casă cu o bibliotecă uriaşă, iar educaţia i-o datorează mamei sale, dar şi celor trei mătuşi.

După succesul incredibil al „Bibliei pierdute”, următoarea carte a lui Igor Bergler este, fără îndoială, cel mai aşteptat roman al anului. Autorul revine în atenţia cititorilor cu ”Testamentul lui Abraham”, o carte şi mai palpitantă prin istoricul amplu descris, prin conspirații bine ticluite, prin mistere adânci, labirinte intelectuale şi secrete legendare. Totul se derulează într-un ritm alert istorico-biografic, carte ce acaparează instantaneu orice ritm respirator, ești acolo, în acțiunea cărții transpus. Piesele istorice care o alcătuiesc, referinţele culturale ascunse în plină vedere și cu aprofundări uluitoare– de cele mai multe ori în note umoristice – şi inteligenţa diabolică a construcţiei fac din lectura ei o experienţă unică și de nedescris.

DSC_0145.JPG

Înainte de a descrie o scurtă derulare a firului narativ aș dori să încep cu o mulțumire autorului, deoarece m-a ținut prinsă în cele 722 pagini ale cărții. Am stat cu sufletul la gură, ce va urma, la un moment dat ajunsesem să mă întreb „dar oare asta s-o fi întâmplat cu adevărat?”…și desigur am făcut o mulțime de notițe la care am să lucrez personal să-mi îmbogățesc cunoștințele, și toate datorită acestei cărți, care m-a motivat la asta. Deci, am rămas surprinsă de carte…

“Testamentul lui Abraham e un omagiu adus cărţilor, tuturor cărţilor, de la poemele lui Homer până la povestirile metafizice ale lui Borges, într-o lume tot mai sufocată de o cultură a imaginilor nesfârşite şi goale de conţinut care ne agresează în fiecare secundă. Nu numai că o imagine nu face cât o mie de cuvinte, după o expresie stupidă care se tot repetă papagaliceşte, ci, din contră, o mie de imagini nu fac cât o vorbă a lui Cervantes sau a lui Rabelais sau a lui Umberto Eco.” – afirmă scriitorul Igor Bergler.( sursa:mediafax.ro)

  O scurtă descriere: Aşa cum s-a întâmplat în „Biblia pierdută” totul este construit în jurul unui mister istoric real pe care nimeni până acum nu a fost în stare să îl rezolve cu adevărat. Subiectul cărţii este unul exploziv, cum și era de așteptat, Charles Baker, profesor la Princeton, îşi descoperă asistentul ucis cu bestialitate în campusul universităţii. Asistentul său lucra de mult la o poveste despre Lincoln, la o descoperire epocală. Lucrurile pe care le descoperise despre cel mai celebru președinte  american păreau să îi fi adus sfârșitul. Înainte de a fi ucis, avusese grijă să construiască un mesaj foarte complicat, pe care i-l trimise lui Charles, în speranța că el va întreprinde ceva. Pornind pe urma indiciilor lăsate de acesta, profesorul află că tânărul său colaborator descoperise un adevăr îngrozitor despre Abraham Lincoln. Un adevăr atât de exploziv încât scoaterea sa la iveală ar putea schimba istoria Americii şi a întregii lumi. Narațiunea suprapune istoria, prezentul actual ce se clatină, organizații secrete, experimente înfiorătoare, atentatul la viața președintelui, papi micinoși, asasini, identități multiple, secrete și deznodământuri cutremurătoare. Omnes Libri. Biblioteci străvechi. Genii literari. Zece manuscrise dispărute ce reapar brusc. Și codurile complicate ascunse în ele. Taine bine puse la punct. Piele de gâină….Un trecut care devine pentru câteva clipe prezent, doar pentru a dispărea din nou pentru totdeauna. Un început cu un sfârșit, și un sfârșit fără început….La capătul unui drum presărat cu pericole şi cu răsturnări de situaţie neaşteptate, Baker descoperă nu doar secretul lui Lincoln, ci şi locul unde se află cea mai valoroasă comoară a omenirii. Peste tot cărți, cărți unicat, ce ascund deznodământuri severe. O carte ce cu greu o lași din mână, curiozitatea roade orice timp de așteptare. O carte ce n-o poți compara cu o alta.

Expresii din carte:

  1. Ceea ce s-a pierdut ne-ar putea salva de ceea ce avem deja.
  2. O carte se ascunde în bibliotecă, la fel cum copacul se ascunde în inima pădurii. (Lucien X. Polastron)
  3. Cartea e libertate și libertatea te face să îți pui întrebări. Întrebările îți dau idei, și ideile te împing la nesupunere.
  4. Tot ce s-a făcut nu s-a făcut încă, iat tot ce se va face s-a făcut deja, cu mult timp înainte.
  5. Lumea e o scenă, și toți suntem actori în ea.
  6. Nu există cale regală pentru cunoașterea geometriei…
  7. Știi că apocalipsa, în grecește înseamnă distrugere? Dar înseamnă și revelație. O promisiune de înnoire. De schimbare totală.
  8. Acum toată lumea știe să facă de toate. E moartea profesionalismului în orice! A sosit ora amatorului absolut.
  9. Ceea ce se întâmplă astăzi e, de fapt, moartea specializării, triumful total al mediocrității asupra valorii.
  10. Toată lumea emite, dar nimeni nu mai ascultă. Cantitatea în detrimentul calității.
  11. La început a fost cuvântul. Nu bârfa, nu zgomotul, nu părerea despre orice. Limbajul sărăcește.
  12. M-am gândit s-o arunc în foc, dar mi-a fost teamă că forța combustie a unei cărți infinite ar putea sufoca întreaga planetă cu fumul ei.( Jorge Luis Borges, Cartea de nisip)
  13. Nu există cărți infinite, doar prostia e fără sfârșit. (Milo Temesvar)

Critici literare: 

  • „Roman polițist, roman de aventuri, thriller, roman metafizic, roman istoric, desfătare erudită, parodie în cel mai înalt grad, ”Testamentul lui Abraham” este, în opinia mea, o carte inegalabilă. Cu acest roman, mai mult chiar decât cu Biblia pierdută, Igor Bergler dovedește că e un scriitor extraordinar. Și nu numai pentru literatura română.“ – Jean Harris
  • „Cel care refuză să citească cărțile lui Igor Bergler pentru că au succes seamănă cu cei care îl resping pe Umberto Eco pentru că și-a vândut romanele în zeci de milioane de exemplare.“ – Milo Temesvar
  • ‘Testamentul lui Abraham’ este dovada supremă că bibliotecile nu ard niciodată, că fascinantele naraţiuni disparate, de la mitologie la Cervantes, de la romanul gotic la neoromantismul lui Stevenson, de la Borges la Eco şi de la imaginarul oculto-conspirativ la fervoarea hermeneutică, pentru începători, a lui Dan Brown, se înscriu într-o Mare Naraţiune care se sprijină, la rândul ei, pe întreaga memorie a umanităţii”. – Pavel Şuşară

  Notă: Cartea a fost pentru mine un express cu excursii în lumea literaturii, a istoriei, a lucrurilor noi descoperite. Cartea este o uniune a cărților într-o singură lucrare, și mai mult de atât în ea se suprapun ani, evenimente, oameni și legende. E o fuziune a trecutului cu prezentul actual. Sper că v-am stârnit interesul cu privire la ”Testamentul lui Abraham” și că o veți răsfoi când aveți ocazia. O carte care te va bântui multă vreme după ce o vei citi…..

Încrederea. Povestea înțeleaptă a unui călugăr.

Odată un tânăr a întrebat pe un călugăr bătrân:

– Cum să învăț să mă pricep la oameni? În cine să am încredere și de cine să mă feresc?

– Îți voi spune pentru început de cine să te ferești, – a răspuns bătrânul. Ferește-te de omul care pare cel mai speriat la exterior. Atunci când vezi că cineva nu știe cum să se comporte, se închină în fața ta, te îmbrățișează și are un comportament excelent de exagerat, ferește-te de el.

– Cum așa, bătrâne? – a întrebat uimit tânărul. – Explică-mi!

– Să-ți spun un lucru important: el primul te va trăda, ce e în exterior nu e și în interior! – a răspuns bătrânul.

– Atunci în cine să am încredere?

– Să ai încredere în cel care este simplu cu tine și spune adevărul, indiferent care ar fi acesta. Acești oameni primii vor veni să te ajute. Adevărata smerenie mereu nu este vizibilă, pentru că e greu să o găsești, și se clădește în timp. Dar atunci când o vei găsi, ea niciodată nu te va trăda.

Morala: Trebuie să fii cu băgare de seamă în cine să ai încredere și de cine să te ferești, de cele mai multe ori omul lingușitor își are interesele lui în joc, iar bunătatea unora e luată drept un punct slab pentru a putea profita alții de el. Iar atitudinea de ”îmi las lucrul meu și ți-l fac pe al tău” dă de gândit, ”oare ce urmărește”. Deci, mare grijă……