Adopția. Povestea unei fetițe!

La şcoală, învăţătoarea făcea exerciţii cu elevii ei din clasa întâi pentru a le dezvolta simţul de observaţie.

Şi cum toţi copiii au o plăcere deosebită să se uite la poze, învăţătoarea le-a proiectat pe perete o fotografie de familie: mama, tata şi cinci copii. Între cei cinci, unul era mai brunet şi nu semăna cu fraţii săi, toţi blonzi.

Copiii au fost invitaţi să-şi dea cu părerea de ce acel băieţel era diferit faţă de ceilalţi. O fetiţă găsi explicaţia următoare:

-Acel băieţel era adoptat, nu era copilul natural al părinţilor lui.

Toţi copiii din clasă au întrebat în cor:

– Ce înseamnă să fii adoptat?

Aceeaşi fetiţă  s-a oferit să explice:

-Eu ştiu ce înseamnă pentru că eu  sunt adoptată. Un copil natural creşte în burta mamei lui, pe când un copil adoptat, creşte în inima ei.

Învăţătoarea a confirmat răspunsul fetiţei şi se gândea că nici ea nu ar fi putut explica mai bine ce înseamnă să fii adoptat.

Anxietatea, boala neliniștii!

Alături de depresie și tulbu­rările psihosomatice, tulburările de anxietate sunt printre primele trei afecțiuni psihice ce afectează populația țării noastre, după cum notează Agerpres. Anxietatea este o tulburare comună în zilele noastre, iar pentru a o înțelege trebuie descoperite cauzele, simp­tomele și metodele de ameliorare a acesteia.

Anxietatea este o emoție fundamentală, pe care o întâlnim la oamenii din toate culturile. Poate termenul ne sună puțin străin, dar emoția aceasta ne este cunoscută tuturor – am trăit-o în numeroase situații de viață, încă de la vârste fragede. Înțelegem prin anxietate o stare accentuată de neliniște, în care așteptăm să se întâmple ceva rău sau simțim că nu ne mai aflăm în siguranță.

Pierre Janet definește anxietatea ca „teama fără obiect, manifestată prin neliniște psihomotorie, modificări vegetative și dis­funcții comportamentale”. Tulburările anxioase se referă la: fobia socială, agorafobia (acestea sunt cele mai frecvente dintr-o listă cu sute de fobii), atacurile de panică, tulburarea anxioasă generalizată, tulburarea obsesiv-com­pulsivă, reacția acută la stres și tulburarea de stres posttraumatică. Anxietatea poate fi un însoțitor al depresiei, tulburărilor obsesiv-compulsive, psihozelor și chiar al schizofreniei.

Anxietatea excesivă reprezintă o problemă foarte frecvent întâlnită în viața de zi cu zi. Aproximativ 25% din populație suferă de anxietate care ar necesita tratament într-o anumita perioadă a vieții lor, iar alți 25% au forme de anxietate mai puțin severe. Tulburările de anxietate includ anxietatea generalizată, fobia socială, fobiile specifice (ex. fobia de insecte, de spații deschise sau închise), atacul de panică, tulburarea obsesiv-compulsivă sau stresul post-traumatic.

Iată câteva exemple tipice:

• Nu știm cum va fi la un examen sau la un interviu pentru o slujbă. Va fi greu? Ne vom descurca? Ce întrebări ne vor pune? Ce vor zice ceilalți dacă eșuăm? Poate va fi bine, dar poate nu!
• Copilul nostru întârzie să vină acasă și nu răspunde la telefon. Oare a pățit ceva? De ce nu răspunde? Și ne gândim la ce e mai rău.
• Suntem în oraș și e întuneric pe strada pe care umblăm. Oare suntem în siguranță? Parcă am auzit niște sunete în întuneric. Se văd parcă niște umbre? Oare ne urmărește cineva?
• Unul dintre părinți s-a îmbolnăvit grav. Oare se va face bine? Va funcționa tratamentul pe care l-a primit? Oare….
• Ne-am pierdut locul de muncă. Oare cum ne vom descurca? Ce o să se întâmple cu noi? Cum se va schimba viața noastră? Nu poate fi ușor!

Ce sunt Tulburările de anxietate?

Tulburările de anxietate sunt problemele de sănătate mentală cel mai frecvent întâlnite la nivel global. Studiile realizate atât pe adolescenți (de exemplu studiul lui Kathleen Merikangas din JAACAP în 2010), cât pe adulți (de exemplu studiul lui Ronald Kessler din JAMA în 2005) arată că prevalența tulburărilor de anxietate de-a lungul vieții este de aprox. 30%. Evoluția tulburărilor de anxietate este cronică, iar în lipsa unui tratament corespunzător persoanele suferă costuri majore pe termen lung, precum: risc crescut pentru boli somatice și comorbiditate ridicată cu alte probleme de sănătate mentală (ex. depresie, abuz de alcool sau alte substanțe), rată crescută de dizabilitate, eșec academic, șomaj sau performanță scăzută la locul de muncă.

Anxietate. Simptome

• stare afectivă patologică ce se caracterizează prin neliniște, teama legată de „presimțirea” unui pericol iminent sau a unui insucces.
• atacul de panică este o manifestare bruscă a anxietății.

 Tipuri de anxietate:

• atac de panică: episod de panică ce apare din senin și în mod repetat fără niciun avertisment prealabil; printre simptome se numără transpirații, dureri în piept, palpitații, senzație de sufocare
• anxietate socială: se mai numește și fobie socială și implică teama copleșitoare de a atrage atenția în situații sociale; persoana afectată se teme să nu fie judecată sau să apară într-o postură ridicolă în fața celorlalți
• fobie: teama intensă de un obiect sau de o situație anume, cum ar fi teama înălțime sau de a zbura cu avionul; de obicei, intensitatea fricii este exagerată în raport cu situația
• sindrom de anxietate generalizată: spaimă și tensiune excesivă, fără un motiv aparent
• sindrom de stres posttraumatic: tulburare de anxietate care apare după trăirea unor evenimente negative majore care implică amenințarea cu moartea sau vătămarea corporală gravă, cum ar fi războiul sau catastrofele naturale
• nevroza obsesiv-compulsivă: tulburare de anxietate manifestată prin gânduri obsesive și acțiuni compulsive (repetate), cum ar fi să te speli pe mâini, să verifici dacă ușa este încuiată, să numeri obiecte în mod repetitiv; aceste compulsii ajung să afecteze negativ calitatea vieții persoanei în cauză.

Diferența între anxietate și frică

Anxietatea este sentimentul de neliniște față de un pericol anticipat, în timp ce frica este un răspuns emoțional față de un pericol concret și real. Anxietatea este astfel o pregătire a răspunsului față de un pericol care ar genera frică. Astfel, anxietatea este un răspuns normal de creștere a vigilenței și a vitezei de reacție în situații potențial periculoase, dar un nivel crescut de anxietate poate deveni dezadaptativ în sensul în care împiedică individul să performeze la nivel ridicat în unele situații sau în determină să evite alte situații care îi generează anxietate. În plus, un nivel ridicat sau prelungit de anxietate, creează suferință fizică și emoțională. Anxietatea poate lua forme iraționale, cum este în cazul fobiilor, atunci când pericolul perceput nu este unul real sau probabilitatea ca acesta să se concretizeze este neglijabilă.

Anxietatea vs Bolile fizice

Neliniștea aceasta nu este doar o stare mentală, ci o trăim în întreg corpul nostru: inima ne bate mai puternic, respirația ne este îngreunată sau foarte accelerată, ne simțim mușchii încordați, transpirăm, ne strânge stomacul, avem gura uscată, suntem acaparați de pulsații neregulate, de tremuături, de dureri musculare, insomnii și idei obsesive. Trăind aceste lucruri, adesea ne este greu să stăm într-un loc, ne vine să facem ceva, să vorbim cu cineva, să plecăm undeva, să ne mișcăm dintr-un colț în altul al camerei. Iar mintea noastră pare a fi inundată cu îngrijorări (“Dacă se întâmplă … așa?” “Dacă pățesc … asta?” “Dacă nu reușesc să … ?”), cu imagini înspăimântătoare (“O să mă muște un căine!” “Voi pica examenul!” “Toată lumea râde de mine!”), cu amintiri neplăcute (“Vai, așa am pățit și atunci…” “Nu vreau să-mi aduc aminte cât de rău a fost când…”) sau îndoieli repetate (“Poate nu m-am asigurat destul că…” “Poate nu am făcut bine…” “Poate trebuia să zic ceva…”).

Tulburarile de anxietate pot avea efecte grave

O tulburare de anxietate poate să conducă la izolație socială și la depresie clinică, poate să altereze capacitatea persoanei de a lucra, a învăța și a efectua activități de rutină. Poate să dăuneze relațiilor cu prietenii, familia și colegii. Starea de depresie poate să fie o boală foarte serioasă cu un risc crescut de tendințe de autodistrugere și suicid.

Componenta pozitivă a anxietății

Există, însă, o componentă benefică a anxietății – ne face conștienți de pericol, alertând organismul și pregătindu-ne pentru acțiune sau supraviețuire. Atunci când anxietatea capătă dimenisuni patologice, starea de bine și funcționalitatea sunt afectate. Printre cele mai frecvente simp­tome ale anxietății se numără starea de alertă a organsimului chiar și atunci când nu este un pericol iminent, când are în componența sa elemente psihosomatice ca tremurul sau trans­pirația și este însoțită de nepu­tință și dezorganizare.

Cum se tratează tulburările de anxietate

Igiena mintală este la fel de necesară ca și cea fizică, de aceea este importantă conștientizarea miilor de gânduri ce ne trec prin minte zilnic și filtrarea lor în func­ție de cât de raționale sau iraționale sunt. Analiza de sine este una dintre moda­litățile de prevenție a anxietății patologice. Toate tulburările de anxietate pot fi tratate eficient prin următoarele două forme de terapie, aplicate independent sau în combinație:

• Medicație – anxiolitice, antidepresive sau beta-blocante. Pe scurt, tratamentul medicamentos reduce simptomele de anxietate prin modificarea activității unor neurotransmițători, la nivelul sistemului nervos central sau periferic (beta-blocantele). Tratamentul medicamentos trebuie urmat sub supravegherea atentă a unui medic psihiatru.
• Psihoterapie cognitiv-comportamentală. Psihoterapia cognitiv-comportamentală (adesea prescurtată CBT  din engleză cognitive-behavioral therapy) este poate cea mai bine validată formă de psihoterapie pentru tulburările de anxietate și depresie, fiind adesea recomandată ca ‘intervenție standard‘ în aceste tipuri de probleme mentale. Pe scurt, psihoterapia cognitiv-comportamentală presupune modificarea stilului de gândire și a modului în care oamenii acționează în fața situațiilor stresante. Persoanele cu probleme de anxietate se percep excesiv de vulnerabile în fața anumitor situații (ex. vorbitul în public, apariția unui atac de panică, declanșarea unei obsesii, eșecul la un examen, prezența unui câine etc.) și sunt dominate de nevoia de a evita contactul cu aceste lucruri (ex. refuzul de a vorbi în public, evitarea efortului fizic, realizarea unui ritual, absența de la examen, ocolitul parcurilor etc.). Mai mult, aceste persoane nu reușesc să își controleze eficient reacțiile de anxietate/frică (ex. tremurul măinilor, bătăile accelerate ale inimii, respirația agitată, transpirația abundentă etc.), ceea ce îi face deseori să simtă că și-au pierdut complet controlul.

 Augusto Cury, un psihiatru care a reușit să dea o altă perspectivă modului de funcționare a minții umane și construcției de gânduri, spune: „Omul modern trebuie să descopere măreția, subtilitatea și importanța de a fi administrator al propriului psihic, deoarece acolo sălășluiește marele său succes”.

Astfel dacă nu putem dirija sau controla anumite afecțiuni distrugătoare să cerem fără întârziere sfatul specialistului. Să acordăm o atenție sporită creierului nostru, a stărilor noastre, a reacțiilor la mediul extern. Astfel ”o minte sănătoasă într-un corp sănătos” și invers!

 

 

Depresia, boala mileniului!

Depresia face parte din cele mai frecvente tulburări psihice care afectează un segment tot mai mare al populației la nivel mondial și, de cele mai multe ori, este factorul principal al sinuciderilor. La nivel global, se estima că depresia afecta aproximativ 121 de milioane de oameni în 2011. În Europa se estimează că 50 de milioane de persoane suferă de această boală.

Organizația Mondială a Sănă­tății (OMS) estimează că din anul 2020 cauza principală a deceselor vor fi bolile psihice. Supranumită de Andrew Solomon „demonul amie­zii”, depresia afectează una din patru femei și unul din opt bărbați.

Elementul principal al depresiei este dispoziția depresivă, tristă, aparent fără motiv, prezentă în cea mai mare parte a timpului. La copii și adolescenți, această stare poate fi mai degrabă de iritabilitate decât de tristețe. Persoana care suferă de depresie se simte tristă, disperată, descurajată, lipsită de putere, “fără chef”.

O persoană depresivă afirmă frecvent: “nu-mi mai pasă de nimic acum”, “nu mă mai interesează nimic”.

Găsisem undeva notată ideea cum că ”Depresia, este boala care te condamnă să suferi în tăcere”, și sunt în totalitate deacord cu această afirmație, deoarece anume această boală te face să te simți un spațiu gol, o neînsemnătate, o stafie a existenței.

Ramani Durvasula, psiholog şi profesor de psihologie la California State University din Los Angeles, a ajuns la concluzia că tocmai viaţa împlinită i-a accentuat depresia, sentimentul de vinovăţie: ştia că are totul, dar în ciuda acestui lucru el nu se simţea bine, avea impresia că viaţa lui nu are sens. Pentru că aşa se manifestă de fapt boala, indiferent cât de bogat sau celebru este cel care suferă de această afecţiune.

Boala poate fi determinată de un dezechilibru chimic în creier, de aceea sunt necesare medicamentele (antidepresivele), care pot rezolva această problema.

Persoanele depresive se plâng în special de probleme de memorie sau concentrare chiar pentru efectuarea unor sarcini ușoare, propulsate de diminuarea capacitătii de a gândi, de a se concentra sau de a lua decizii.

Nimeni nu se poate vindeca singur şi nici nu este vinovat că s-a îmbolnăvit. Depresia nu este „o toană”, o indispoziţie de moment, deci nu are cum să treacă de la sine, după un somn bun, o comedie reuşită sau o ieşire cu prietenii, cum greşit îşi imaginează unele persoane, avertizează psihologii.

Cum se manifestă Depresia/Cauze 

  Simptomele depresiei sunt variate. Într-o primă fază se poate manifesta ca o tristețe și crezi că poate e trecătoare. Te simți obosit, epuizat și interesul tău față de activitățile curente scade pe zi ce trece tot mai mult. Nu-ți mai plac lucrurile care altădată îți plăceau, dar asta nu pare neăparat îngrijorător. Până la urmă interesele se mai schimbă, nu e obligatoriu să rămână aceleași pe toată durata vieții. E posibil să nu dormi la fel de bine ca altădată, traptat apar migrenele. Fie din cauza că iei anumite pastile, fie că nu mai ai un ritm anume care să alterneze între odihnă și activitate. Pofta de mâncare poate să fie și ea influențată. Poate să scadă simțitor, să nu mai ai nevoie de la fel de multă hrană ca înainte. Sau poate să crească și într-o perioadă scurtă să iei în greutate. Acumularea kilogramelor poate să devină o sursă din care să se alimenteze depresia, care să o adâncească.

Bolile fizice vs Depresia

Depresia se manifestă deseori prin dureri de spate, articulare, de membre, tulburări gastrointestinale, de somn şi modificări de apetit.

Această legătură există, pentru că starea de spirit şi durerea sunt determinate de nivelul de serotonină şi neuropinefrină din creier. De aceea, antidepresivele care pot regla mecanismul acestor neurotransmiţători reprezintă prima linie a tratamentului, după cum se arată într-un studiu recent, care arată legătură între depresie şi simptomele fizice.

Medicul Madhukar Trivedi a analizat o cercetare realizată pe 1.146 de pacienţi cu depresie, din 14 ţări şi a observat că 69% dintre ei s-au dus la medic doar din cauza acestor simptome fizice, care s-au manifestat la începutul bolii.

Prin urmare, o informare corectă şi puţină atenţie la stările celor din jur ar putea ajuta la identificarea din timp a depresiei.

Depresia Distrugătoare/Severă

Lumea ta întreagă devine sumbră, cenușie și neînteresantă. Nu-ți mai vezi rolul și rostul, nu-ți mai faci planuri, nu-ți mai dorești ceva sau pe cineva. Te retragi treptat într-o lume în care oamenii din jurul tău nu mai ajung, pentru că ești prea departe de ei, de interesele și preocupările lor. Le poți considera mărunte, dar tocmai acest zumzet cotidian te ajută să păstrezi legătura cu propria viață.

Se poate ajunge pâna acolo încât, pacientul nediagnosticat sau netratat corespunzător pentru depresie în forme mai ușoare să ajungă la mutilări și chiar la tentative de sinucidere.

Afecţiunea poate să apară ca un răspuns nepotrivit, exagerat, la stres, la traume.

Persoanele predispuse la depresie

Unele persoane au o predispoziţie spre această boală şi ele pot fi recunoscute destul de uşor, cu ajutorul unor criterii stabilite în urma unui studiu publicat în American Journal of Public Health.

Desigur, nu este obligatoriu ca toate aceste persoane să devină depresive, aşa cum boala se poate manifesta şi la persoane care nu îndeplinesc criteriile.

Potrivit psihologilor, printre persoanele cel mai expuse la această tulburare se numără minorităţile sexuale, o altă categorie vulnerabilă sunt adolescenţii, urmată de artiştiști, și a persoanelor creative.

De asemenea, persoanele introvertite sunt mai expuse acestui risc de depresie. Potrivit unui studiu realizat în 2002 şi publicat în Journal of Psychiatric Research, 74% dintre persoanele depresive monitorizate erau introvertite. În plus, perfecţionismul este o altă trăsătură de personalitate care presupune un risc mai mare de depresie şi anxietate.

La acest risc major sunt expuse şi femeile divorţate, persoanele șomere,  și unele care trec prin perioada de abandon și cele care au avut o traumă phihologică accentuată (deces, accident, adulter).

Prevenirea Depresiei

Un regim de viață echilibrat care include exercițiile fizice sau sportive de orice fel, evitarea stresului și a situațiilor conflictuale, a consumului excesiv de alcool sau alte substanțe psihoactive precum și un program de somn ordonat, poate reduce riscul unor afecțiuni psihice printre care și depresia.

Suferințele și acuzele aparent aparținând unor organe interne diverse (palpitații, dispepsie și alte manifestări din sfera digestivă) care nu răspund la tratamente de specialitate sau doar se ameliorează trecător, trebuie să ducă si la un consult psihiatric. în cazul depresiei „mascate”, un diagnostic precoce poate să prevină cronicizarea ei. Cronicizarea depresiei este un eveniment nedorit și care presupune un tratament mai îndelungat și cu mai puține șanse de reușită.

Depresia poate fi controlată/ Tratament

Tratamentul depresiei este unul complex cuprinzând atât abordarea medicală/ medicamentoasă cât și cea psihoterapeutică. Cele două modalități de intervenție nu numai că nu se exclud ci se completează reciproc.

Pe de o parte, psihoterapia accelerează procesul de vindecare și acționează acolo unde și când medicamentele nu reușesc să ajungă. Este bine știut faptul că orice antidepresiv are nevoie de un timp de acțiune – între 2 și 4 săptămâni pentru a-și atinge eficacitatea maximă, de aceea ședințele de psihoterapie au valoare deosebită la începutul tratamentului.

Psihoterapia are darul de a crea o alianță terapeutică, de a diminua sentimentul de izolare și senzația pacientului că suferința lui nu poate fi înțeleasă de ceilalți și de a spori comunicarea acestuia cu restul lumii. Implicit de aici decurge și o mai bună compliantă la tratament iar pacientul devine conștient de faptul că abandonarea precoce a medicației se însoțește de recidive ale bolii.

Notă: În primul rând, trebuie să reții că a suferi de depresie nu este o rușine. Chiar dacă mentalitatea românească etichetează victima, este important să știi că cum se îmbolnăvește inima poate la fel și creierul să sufere, emoțiile și sentimentele noastre ne pot fi și prieteni și dușmani. În al doilea rând, e necesar să cauți ajutor specializat. Medicul psihiatru te poate ajuta în privința medicației, consilierul în privința consilierii psihologice, iar psihologul și psihoterapeutul în privința testării și ameliorării tale.

Intervenția în faza incipientă a depresiei poate face acest proces mai ușor de traversat. Totodată, un element care nu poate fi neglijat în faza de recuperare este sprijinul și suportul familiei, al prietenilor și apropiaților. Atitudinea de acceptare necondi­țio­nată, încurajarea, susținerea și comunicarea cu cel afectat de depresie fac ca acest travaliu psihic să fie mai ușor de trecut.

 

Curiozități fascinante despre creierul uman!

Neuroștiința se află, încă, la început, însă lucrurile evoluează într-un ritm rapid. Cercetătorii cred că, în acest moment, sunt mai multe lucruri pe care nu le știu despre creier decât pe care le cunosc. Am adunat o serie de curiozități cunoscute sau mai puțin cu privire la creierul uman și tainele acestuia. Eu am rămas impresionată de câte descoperiri am făcut:

1. În fiecare secundă în creier au loc peste 100.000 de reacții chimice.
2. Un creier tipic constituie doar 2% din greutatea totală a corpului nostru, dar foloseşte 20% din consumul total de energie şi oxigen.
3. Creșterea creierului se oprește în jurul vârstei de 15 ani.
4. În general, creierul bărbaților este cu 10% mai mare decât al femeilor, chiar și când se ia în calcul mărimea corpului.
5. Studiile au arătat că dimensiunea creierului femeilor însărcinate se micșorează ușor și revine la dimensiunea normală după șase luni.
6. În creierul nostru există și niște neuroni speciali care au fost denumiți „neuroni oglindă”. Despre existența lor nu am știut nimic până în anul 1990, dar acum comuinitatea științifică este de părere că aceștia sunt responsabili pentru capacitățile noastre empatice. De exemplu, dacă cineva se rănește într-o anume parte a corpului, aceeași zonă a durerii din creier se va aprinde și la tine, provocându-ți senzația de empatie. Tu înțelegi astfel durerea celuilalt.
7. Partea stângă a creierului (emisfera stângă) controlează partea dreaptă a corpului tău; iar partea dreaptă (emisfera dreaptă) controlează partea stângă a corpului.
8. Nouăzeci de minute de transpiraţie pot micşora temporar creierul la fel de mult ca un an de îmbătrânire.
9. Când suntem treji, creierul nostru generează între 10 și 23 de watti, adică destul de multă energie pentru a aprinde un bec.
10. Vechia credintță că ne folosim doar 10% din creier nu este adevărată. Fiecare parte a creierului nostru are o funcție identificată.
11. De câte ori clipim, creierul nostru menține lucrurile luminate, astfel încât să nu vedem totul negru, în momentul clipirii. Și facem acest gest inconștient de aproximativ 20.000 de ori pe zi.
12. Să râzi la o glumă bună este o activitate care solicită activitatea creierului, în 5 zone diferite.
13. Pierdem aproximativ 85.000 de neuroni în fiecare zi. Din fericire, aceasta pierdere trece neobservată. Chiar și după trei ani, pierderea însumează cam 1% din total.
14.  De foarte multe ori, creierul nostru ne păcălește. Ne face să percepem lucrurile mult diferit de realitate. Iluzioniștii și magicienii se joacă chiar cu această caracteristică a creierului; el ne face să vedem uneori realitatea în moduri foarte interesante.
15. Se crede că, în medie creierul generează aproximativ 50 000 de gânduri pe zi. Este îngrijorător faptul că, la majoritatea oamenilor 70% din aceste gânduri sunt negative.
16.  Citirea cu voce tare şi comunicarea frecventă cu copilul mic, promovează dezvoltarea creierului lui.
17. Creierul omului de Neandertal a fost cu 10% mai mare decât a unui homo sapiens.
18. Creierele noastre devin tot mai mici. De-a lungul ultimilor 10-20 000 de ani mărimea medie a creierului uman a scăzut cu o dimensiune egală cu cea a unei mingi de tenis.
19. Oamenii nu devin mai inteligenți. Din epoca victoriană media IQ-ului a scăzut cu 1.6 puncte la fiecare 10 ani.
20.  În cazuri extreme, pentru a soluţiona problema lipsei de hrană, celule creierului se canibalizează pe ele însuşi ca o ultimă sursă de energie. Deci, dieta, în modul cel mai direct, poate forţa creierul să se mănânce pe el însuşi.
21.  Memoriile sunt revoltător de nestatornice. Emoţiile, motivaţia, indicaţiile, contextul şi frecvenţa de utilizare, pot toate afecta precizia a ceea ce voi memoraţi.
22. Memoriile noastre funcţionează mai degrabă precum ascultarea unei improvizaţii live de jazz,  decât ca o înregistrare digitală.
23. Uneori, o jumătate de creier este la fel de bună ca una întregă. Atunci când chirurgii efectuează o emisferoctomie (en), ei elimină sau dezactivează o jumătate a creierului pentru a opri convulsiile. Uimitor, aceasta nu are nici un efect asupra personalităţii sau memoriei pacienţilor.
24.  Creierul vostru din cap nu este unicul creier. Este un “al doilea creier”, în intestine voastre, care conţine 100 000 de neuroni. Flora intestinală este responsabilă pentru producerea a peste 30 de neurotransmiţători, inclusiv “molecula fericirii” serotonina.
25.  Multitasking-ul îți scade productivitatea. Când faci mai multe lucruri deodată, creierul trece rapid de la o sarcină la alta, ceea ce înseamnă o scădere a atenției, performanței și memoriei pe termen scurt.
26. Creierul uman este, de obicei, comparat cu tehnologiile cele mai avansate. A fost comparat pe rând cu un ceas, cu un computer și, în prezent, cu internetul.
27. Se crede că nu există o limită în ceea ce privește capacitatea de stocare a creierului.
28. Creierul uman nu încetează niciodată să funcționeze, ba mai mult, în timpul nopții, activitatea creierului este mai ridicată decât cea din timpul zilei.
29. Neocortexul este partea din creier care se ocupă cu limbajul și cu conștiința, aceasta ocupând circa 76% din creierul uman.
30. Știați că munca intelectuală nu obosește creierul? Ei bine,oboseala apare din cauza emoțiilor noastre. Compoziția sângelui care trece prin creier când e activ nu se schimbă.

Notă: Învață să-ți stimulezi creierul!
Yokimura Nakamatsa, un inventator japonez, ne sugerează să stimulăm creierul, când face descoperiri și invenții (deține peste- 2000 de invenții), ascultă simfonia a IX-a de Beethoven, înainte de a începe un nou proiect; el activează astfel partea dreaptă a creierului, folosind-o apoi pe cea stângă. După spusele lui ”este indicat să folosim ambele părți ale creierului în mod egal.”

Despre cognițiile iraționale!

Sintagma „cogniții ira­țio­nale” se referă la convingeri, valori și credințe care nu au suport logic și care produc diverse emoții și comportamente dis­funcționale, pentru individ în primul rând și apoi pentru cei care îl înconjoară.

Analizele de psihologie evoluţionistă (vezi Pelusi, 2003) arată că cogniţiile iraţionale sunt rezultatul unui proces de evoluţie. Aceasta nu înseamnă însă că ele sunt adaptative şi astăzi. Timp de zeci de mii de ani, specia noastră s-a adaptat la un mediu şi la sarcini relativ simple şi bine definite (ex. a găsi hrană, adăpost şi a procrea).

Teoria implementaţională răspunde la întrebarea: cum sunt reprezentaţiile şi algoritmii rezolvaţi din punct de vedere psihologic. De exemplu: ce se întamplă în creierul uman atunci când sunt activate cogniţiile raţionale/iraţionale.

În acest sens, cercetările curente din psihologie, sunt focusate pe noi metode de evaluare a cogniţiilor raţionale/iraţionale, o mai bună înţelegere a rolului lor în gândire, afectivitate şi comportament.

  Cogniţia iraţională generală centrală este gândirea inflexibilă, absolutistă, din care derivă alte trei cogniţii iraţionale generale intermediare: catastrofarea, lipsa de toleranţă la frustrare şi evaluarea globală. Psihologul Ellis (1962) –le structurează similar-  cogniţii raţionale (non-catastrofarea, toleranţa la frustrare, evaluarea contextuală) şi cogniţii iraţionale (absolutismul, catastrofarea, toleranţa scăzută la frustrare, evaluarea globală), care aplicate diverselor conţinuturi pot genera structuri cognitive evaluative sau gânduri automate.

Gândirea inflexibilă, absolutistă are la bază acel trebuie absolutist („trebuie cu necesitate”) – „Trebuie să iau 10 la examen”. Alternativa la acest tip de formulare este formularea scopurilor în termeni preferenţiali – „Mi-aş dori/prefer să iau 10 la examen, însă pot să accept dacă nu se întâmplă acest lucru”.
Catastrofarea se referă la evaluarea evenimentului negativ ca fiind cel mai rău lucru care i se poate întâmpla cuiva. Procesul raţional este de a evalua evenimentul pe un continuum, oricât de rău este ceea ce ni s-a întâmplat nu putem spune că este cel mai rău lucru care ni se poate întâmpla.

Cogniția irațională de tipul „trebuie” este foarte des întâlnită în prezent, și se referă la convingerea că oamenii trebuie să se poar­te într-un anumit mod, eveni­mentele trebuie să se desfă­șoa­re într-un anumit fel și alte situații ce au în centru convingerea că „trebuie” ca oamenii și evenimentele să urmeze cursul dictat de convingerea mea.

Gândurile iraționale pot fi schimbate prin tehnici de restructurare cognitivă logice, adică cunoștințele validate sunt doar cele logic consistente și prin raționamentul deductiv care pornește de la adevăruri universale.

1. Tehnicile empirice sunt cele care corespund realității obiective, prin explorarea dovezilor care susțin cognițiile.
2. Tehnicile pragmatice analizează criteriul importanței gândurilor și fac analiza cost-beneficiu a convingerilor iraționale.
3. Tehnica imageriei emotive cuprinde expunerea in vitro la diverse situații și experiențierea emoțiilor negative funcționale și disfuncționale.

Mai există tehnici metaforice (cântece, povești), umoristice, ironice, spirituale, de meditație, alături de experimente comportamentale și tehnici adiționale ca jocul, desenul și dansul.
Elementul-cheie în conștien­tizarea gândurilor irațio­nale este disputarea lor și explicarea diferenței dintre „a prefera” și a avea neapărată nevoie, dintre „aș prefera să…” și „trebuie neapărat să…”, utilizarea scalei catastrofelor și conștientizarea că nimeni nu este perfect și nu este necesar să corespundă setului nostru de norme, credințe sau valori.

Exemplu de erori cognitive :

1. Gândirea de tip ” Totul sau Nimic” , Gândirea polarizată de tip “ alb sau negru” este rigidă, lipsită de nuanțe și flexibilitate: atunci când faci raționamente sau plasezi experiențe legate de tine însuți sau de ceilalți în două categorii care se exclud una pe alta. Gândești în termeni de eșec total sau succes complet, de bine sau rău, o situație este albă sau neagră, fără a lua în calcul alte variante posibile.

2. Gândirea de tip ”Catastrofal”: atunci când anticipi că se va produce o catastrofă, că se va întâmpla o nenorocire, gândești că viitorul e sumbru, ceea ce duce la stări emoționale de anxietate, teamă și la comportamente de izolare, de evitare, prin care crezi că eviți producerea catastrofei, insa nu este deloc asa

3. Gândirea de tip „Minimalizarea semnificației propriilor rezultate pozitive”: Minimalizarea experiențelor pozitive, a situațiilor în care reușești: atunci când atribui succesele tale unor factori externi ca de ex norocul și reduci valoarea contribuției și a meritelor proprii.. chiar dacă în mare parte ai muncit pentru acel rezultat. Cu alte cuvinte treci cu vederea când obții rezultate bune și ratezi întărirea imaginii proprii ca persoană de valoare, ceea ce ți-ar da o mai mare încredere în tine și o stare de bine.

4. Gândirea de tip „exagerat” prin care exagerezi efectele unui eveniment, situații, stimuli interni sau externi.

5. Gândirea prin prisma emoțiilor: atunci când, deși în mod rațional ai dovada unor rezultate proprii pozitive te simți totuși nesatisfacut conform ”senzației” pe care o ai, emoției pe care o simți. Deși recunoști că sigur ai avut și progrese totuși ai senzația că nu ai reușit, și această emoție devine dominantă.

6. Gândirea prin etichetarea proprie și a celorlalți: atunci când pui o etichetă asupra ta însuți sau a celorlalți fără a lua în considerare faptele și dovezile. Din nou îți profilezi gândirea pe funcționarea de tip „automat” care este eronată! A reflecta asupra faptelor, a căuta dovezi și argumente conferă flexibilitate gândirii și dezvoltă capacitatea de judecată.

7. Gândirea prin filtrarea mentală așa numita ignorare a evidențelor: atunci când tragi o concluzie fără a lua în considerare nici cea mai mică informație care există. Poți fi conștient că informația există dar o ignori sau elimini numai pentru ca concluzia să se potrivească cu perpectiva ta de gândire asupra situației.

8. Gândirea prin suprageneralizare: atunci când extinzi eșecul unor evenimente nereușite dar izolate asupra întregii tale vieți.

9. Gândirea prin asumarea responsabilității și a vinei: atunci când îți atribui cauzele unui eveniment negativ extern deși nu există dovezi că ai contribuit la evenimentul negativ.
Îți asumi responsabilitatea pentru fapte negative sau consecințe negative fără a exista dovezi sau în prezența unor dovezi cum că nu ai avut nici o contribuție la evenimentul negativ.

10. Gândirea de tip „anticipativ”: atunci când te întrebi „Și dacă se întâmplă ….” înainte de producerea evenimentului.

11. Gândirea de tip „comparativ”: atunci când te compari cu alte persoane și-ți fixezi standarde nerealiste.

12. Gândirea de tip „imperativ”: atunci când îți propui să realizezi anumite lucruri și accepți numai un rezultat pozitiv, un altfel de rezultat fiind de neconceput pentru tine.

13. Gândirea de tip „citirea minții cuiva”: atunci când presupui că știi ceea ce alții gândesc fără a avea cea mai mică dovadă.

14. Gândirea prin atribuirea culpei pentru pentru probleme tale altcuiva: atunci când dai vina pe altă persoană pentru stările tale emoționale negative

15. Gândirea prin focus pe trecut și pe exprimarea regretului legat de trecut: atunci când te centrezi pe trecut cu gandul „Aș fi putut obține un post mai bun” în loc să faci ceva la momentul prezent ca să reușești.

16. Gândirea centrată numai pe aspecte negative: atunci când te centrezi numai pe caracteristicile negative ale unei persoane sau situații fără a intui cel puțin prezența unor lucruri pozitive legate de persoana sau situația respectivă.

Concluzie:  Cogniţiile joacă un rol foarte important în generarea unei psihopatologii. Ele pot avea consecinţe negative asupra emoţiilor, asupra comportamentului, cât şi la nivel psihofiziologic. A gândi în termeni absolutişti, catastrofali etc. nu aduce nici un beneficiu nimănui, nici ţie ca individ, nici celor din jur. Din acest motiv este mai mult decât necesar să ne identificăm şi să ne schimbăm cogniţiile disfuncţionale, lucru care poate fi posibil în cadru terapiei, prin intermediul diferitelor tehnici cognitive mânuite cu foarte multă abilitate de către terapeut. În producerea schimbării se pune accentul pe ceea ce este logic, empiric şi pragmatic, anihilând, în acest fel, mult mai uşor, rezistenţa pacientului.

 

Despre cognițiile raționale!

  Cogniţia raţională generală centrală este gândirea flexibilă, non-absolutistă (preferential and accepting), din care derivă apoi celelalte trei cogniţii raţionale generale intermediare: non-catastrofarea (badness), toleranţa la frustrare (frustration tolerance) şi evaluare contextuală (antiglobal evaluation). Atunci când sunt asociate cu evenimente activatoare specifice, aceste structuri cognitive evaluative generale produc structuri cognitive evaluative locale, în forma gândurilor automate. În acest context, termenul „raţional” se referă la suportul logic, empiric şi/sau pragmatic.

Albert Ellis, prin articolul său ,,Rational Therapy’’ din Journal of General Psychology (1958, apud David, 2006) şi apoi prin lucrarea sa intitulată ,,Reason and Emotion in Psychotherapy” (1962, apud David, 2006), a fost cel care a pus bazele paradigmei cognitive în domeniul clinic. Aşadar, prima formă de terapie cognitivă a fost iniţiată de Albert Ellis sub denumirea de psihoterapie raţională (rational therapy), dezvoltată apoi în terapie raţional – emotivă (rational – emotive therapy) şi mai recent, în terapie raţional – emotivă şi comportamentală. Conform terapiei raţional – emotive şi comportamentale, cogniţiile sunt prerechizite esenţiale în declanşarea oricărui răspuns psihoemoţional şi comportamental, iar evaluarea cognitivă (desprinderea semnificaţiei stimulului) stă la baza trăirii emoţionale şi este cea care mediază între individ şi mediul său.
Constructele fundamentale implicate ca mecanisme etiopatogenetice în starea de sănătate şi de boală sunt cele de cogniţii raţionale, respectiv cogniţii iraţionale (David, 2006).
Aaron Beck (1921, apud David, 2006), pornind de la cercetările sale asupra depresiei, consideră că mecanismele etiopatogenetice centrale în starea de sănătate şi de boală sunt gândurile automate şi schemele cognitive.

Cogniţiile se interpun între evenimentul activator şi consecinţele afectiv- emoţionale/subiective, comportamentale şi/sau psihofiziologice/biologice. Ele nu sunt doar declanşate de evenimentul activator, ci mediază modul de percepere şi
reprezentare a acestuia în mintea noastră. Cele mai importante prelucrări de informaţie sunt: descrierile, inferenţele şi evaluările (David, 2006).

Gândirea noastră rațională este formularea dorințelor noastre într-o manieră flexibilă, non absolutistă, adică în mod preferențial. Astfel, formularea rațională a scopului de a avea de exemplu, o carieră deosebită este : ”Aș prefera, aș dori să am o carieră universitară deosebită și voi face tot ce pot pentru a-mi îndeplini acest scop, însă dacă nu voi reuși nu înseamnă că sunt o persoană fără valoare. Formularea într-o manieră irațională ar suna astfel ” trebuie neapărat să reușesc să am o carieră universitară de scucces, altfel voi fi un ratat”.

Ce se va întâmpla cu o persoană cu gândire rațională care va trece prin anumite evenimente de viață? Va avea sentimente plăcute și satisfacție atunci când își va atinge scopurile și va avea emoții negative atunci când aceste scopuri nu sunt atinse. Pot să vă asigur că a avea o gândire rațională asta nu înseamnă să fii deconectat în totalitate de emoții, și influența lor într-o manieră sau alta va fi prezentă. Diferența majoră față de o persoană cu o gândire irațională este că aceste emoții negative vor fi sănătoase și normale- procesate mai bine și primite cu un anumit scop, ca răspuns la un eveniment de viață negativ. Este absolut normal ca în anumite situații să avem emoții cu  diferite impacturi, însă asta nu înseamnă a ne confunda în depresii și anxietăți.

Concluzie: Raționalul e un element cheie a unei gândiri echilibrate și practice, cu o funcționalitate la nivel ridicat asupra factorilor existențiali. Nimeni nu este perfect raţional sau perfect iraţional; este vorba despre un raport între cele două stiluri cognitive de dorit fiind, desigur, promovarea unui stil cognitiv cât mai raţional. Şansa noastră este că avem şi predispoziţia genetică de a putea încerca să gândim alternativ, raţional.