Părerile. Povestea unor călători.

Într-o zi, un călător mergea dintr-un sat în altul. Pe drum, a observat un călugăr care bătea toaca. Călugărul îi dădu bineţe călătorului, iar călătorul îl salută din cap pe călugăr.

Călătorul se întoarse către călugăr şi spuse:

– Scuzaţi-mă, vă supăraţi dacă vă pun o întrebare?

– Deloc, spuse călugărul.

– Am plecat din satul din munţii către satul din vale şi vreau să vă întreb dacă ştiţi cum este în satul din vale.

– Spuneţi-mi, răspunse călugărul, ce părere v-a făcut satul din munţi?

– Îngrozitoare! Răspunse călătorul. Ca să fiu cinstit, sunt bucuros să plec. Am găsit oameni foarte neprimitori. Când am ajuns acolo, am fost primit foarte rece. N-am reuşit să mă simt niciodată integrat în comunitatea satului, oricât am încercat. Sătenii erau foarte egoişti şi nu se purtau deloc blând cu străinii. Aşa că spuneţi-mi, la ce să mă aştept în satul din vale?

– Îmi pare rău să-ţi spun, zise călugărul, dar cred că vei avea parte de acelaşi lucru şi dincoace.

Călătorul şi-a lăsat capul în jos dezamăgit şi a mers mai departe.

Peste câteva luni, un alt călător trecea pe acelaşi drum şi a dat şi el peste călugăr.

– Bună ziua, spuse călătorul.

– Bună ziua, răspunse călugărul.

– Cum o duceţi?

– Sunt bine, a răspuns călugărul. Unde mergeţi?

– Mă duc în satul din vale, răspunse călătorul. Ştiţi cum e acolo?

– Da, a răspuns călugărul. Dar mai întâi spuneţi-mi de unde veniţi.

– Vin din satul din munţi.

– Şi cum a fost acolo?

– A fost minunat. Aş mai fi stat dac-aş fi putut, dar trebuia să-mi continuu călătoria. M-am simţit ca şi cum aş fi fost un membru al familiei în acel sat. Bătrânii mi-au dat multe sfaturi, copiii au râs şi au glumit cu mine, iar oamenii, în general, au fost buni şi generoşi. Îmi pare rău că am plecat de-acolo. Întotdeauna va avea un loc special în amintitirile mele. Şi cum e în satul din vale? A întrebat el încă odată.

– Cred că e cam la fel, a răspuns călugărul. La revedere.

– La revedere şi mulţumesc, a răspuns călătorul zâmbind şi ducându-se în drumul lui.

Morala:…… aceleași sate, aceeași oameni…aceleași situații…păreri diferite…..

Povața. Povestea unei familii.

O femeie necajită a venit la un înțelept să-i ceară sfat:

” – Te rog, înțeleptule, ajută-mă cu un sfat. N-am înțelegere în casă. Bărbatul meu cheltuiește mai mult decât câștigăm. Uneori bea, alteori ne certăm. Datoriile cresc, iar noi și copiii trăim de la o zi la alta.”

” – Lasă femeie, o să vorbesc eu cu el.”- o îmbărbătă înțeleptul

După câteva zile, înțeleptul se întâlnește pe drum cu bărbatul femeii și îl întreabă:

„- Cum o mai duci, fiule?”

” – Destul de greu….”

” – Dar, din câte știu eu, femeia ta este harnică, nu?”

” – Așa e, înțeleptule, slavă Domnului, mi-a dat femeie bună, nu mă pot plânge.”

” – Atunci, care este problema?”

Încurcat, omul nu a mai știut ce să răspundă, dar înțeleptul i-a spus:

„- Vezi pasărea ce zboară chiar acum pe deasupra casei tale?”

” – Da, sigur, o văd”

” – Căsătoria este și ea, fiule, tot ca o pasăre, iar bărbatul și femeia sunt cele două aripi. Dacă nu bat amândouă odată aerul, pasărea nu poate zbura. Oricât s-ar strădui una, fără ajutorul celeilalte nu poate face nimic. Caută să îți ajuți nevasta și copiii, căci doar așa te poți numi om. Mulțumirea ta depinde de mulțumirea familiei tale.”

Recunoscător pentru sfat, bărbatul a plecat mai departe, iar, în gând, îi stăruiau cele spuse de înțelept.

Notă: Mulțumirea ta depinde de mulțumirea familiei tale!

Dă-mi mâna…..

Dă-mi mâna și lasă-mă să te port spre culmile înalte, printre norii străvezii, prin văzduhul azuriu, prin înalturile necuprinse…….

Dă-mi mâna și lasă-mă să îți arăt ce simt aici, alături fiindu-ți, așa firească, cu roua pe mine, în brațe fiindu-ți……

Dă-mi mâna și lasă-mă să-ți arăt prima rază de soare prin ochii mei, pe fața mea, și să simți adierea blânda a vântului pe pielea mea, prin îmbrățișarea mea……

Dă-mi mâna și lasă-mă să te fac să simți răcoarea dimineții prin săruturile mele, prin atingerile mele, prin respirația mea………..

Dă-mi voie sa-ți arăt cum să asculți începutul unei noi zile, cum să primești  terminarea noapții și primele momente ale răsăritului………

Dă-mi mâna și lasă-mă să te port pe pielea mea mult, plăcut și cu patimă……

Dă-mi mâna și lasă-mă să te îndrum cu pași grăbiți prin nisipul mării, spre necunoscut, undeva departe în zare, acolo unde se îmbină cerul cu pământul….zâmbetele cu sărutul…..ochii cu apusul…….

Dă-mi mâna și lasă-mă să trăiesc prin tine, cu tine, alături de tine……….

  Dă-mi mâna și lasă-mă să simt alături de tine aroma noastră, să percep ceea ce avem, să gust ceea ce-mi oferi din tot tumultul emoțional…… 

Dă-mi mâna și lasă-mă să miros florile în locul tău și tu să le simți parfumul pe fața mea, prin atingerile mele, prin mișcările ce le fac……..

Dă-mi mâna și lasă-mă să ascult melodia vieții ca tu să o poți trăi alături de mine intens, cu dorință, cu înverșunare…….

Dă-mi mâna și lasă-mă să te iubesc mai mult ca niciodată……

Dă-mi mâna și lasă-mă să-ți arăta cum să plângi prin ploaie, cum să cânți cu păsările, cum să plutești ca vântul, cum să dansezi cu soarele, cum să-ți trăiești viața, cum să simți cu sufletul, cum să iubești din toată inima…….

Dă-mi mâna și te voi face să vezi minunile lumii, te voi convinge să crezi în ele și nu în ultimul rând te-aș învăța să speri, în fiecare zi, în iubire, speranță și bunătate…..

 Dă-mi mâna și lasă-mă să-ți spun noapte bună încet și duios, să știi că sunt aici, cu tine, pentru totdeauna…………….

Dă-mi mâna și lasă-mă să-ți fiu……………..iubire, alinare, dorință, speranță, credință, îndemn, biruință…….

Dă-mi mâna și lasă-mă să-ți fiu……………..parte din tine………..

 Dă-mi mâna și lasă-mă să-ți fiu începutul și sfârșitul, noapte și zi, viață și speranță, lasă-mă să-ți pun iubirea în suflet în fiecare zi, mai mult ca niciodată…………..

 

Marea mea…………

 

Chiar dacă abia am venit de la mare, am un dor năstrușnic de o mai simți…..briza mării prin păr și mersul agale, cu picioarele goale prin nisipul umed, o desfătare a simțurilor……….

  Marea m-a luat cu valul la propriu și la figurat……..

  Acum mi-e greu să mă dezlipesc de gândurile fugare legate de adierea mării, de gustul sărat, de relaxarea ce mi-o provoacă susurul valurilor…………

  Mi-e plăcut să mă gândesc ce emoții provoacă o ședere la mare, prin boarea sa umedă, răcoroasă și atractivă……

cf833a285f84eac03715789cf5d98e55.jpg

Marea, o oază de destindere, o desprindere de la orice, am simțit uniunea cu mine însumi, m-am echilibrat, mă simt mai împlinită, mai degajată, mai vie ca niciodată!

Marea mi-a deschis o recursie între mine și ceea ce mă înconjoară, m-a golit apoi m-a umplut……………

Marea mi-a insuflat mai multe gânduri pozitive, armonie și pofta de viață!

Marea mi-a oferit energie, liniște, curățenie și mult-mult albastru…..de toate tonurile….mi-a fermecat privirea și simțirea………….

Marea m-a răsfățat, mi-a dezvăluit secretul echilibrului interior prin simpla atingere a apei, a nisipului, a scoicilor și pietrelor de diferite culori și forme…..marea mi-a dăruit largul său, mulțumirea și voluptatea.

  Marea mi-a etalat frumusețe, calmitate și valuri, mi-a adus la picioare spume albe și ape din adâncimi…………mi-a înfățișat marea sa mare………….

  Îi voi duce dorul până la următoarea escapadă, voi fi cu dor de mare, voi fi în așteptare și cu nerăbdare………..

Vorbe pentru suflet, emoții marine…………………..

 

 

Citindu-l pe J. D. Salinger. Cartea ”De veghe în lanul de secară.”

  Jerome David „J.D.” Salinger (n. 1 ianuarie 1919, Manhattan, New York— d. 27 ianuarie 2010, Cornish, New Hampshire) a fost un scriitor american, cunoscut mai ales pentru romanul său ”De veghe în lanul de secară” (en. The Catcher in the Rye, 1951) și firea solitară. A început să scrie proză scurtă în timpul liceului, reușind să publice câteva scrieri la începutul anilor 1940, înainte de a fi recrutat în al Doilea Război Mondial. Ultima sa lucrare publicată a fost scrisă în anul 1965, iar în 1980, autorul a acordat ultimul său interviu.

Salinger a murit de bătrânețe pe data de 27 ianuarie 2010, în locuința sa din Cornish, New Hampshire.

Succesul lui De veghe în lanul de secară” l-a adus pe Salinger în atenția publicului; din acest motiv, scriitorul s-a izolat și a ales să publice noi scrieri într-un ritm mai rar. S-a mutat din New York în Cornish, New Hampshire, unde a continuat să scrie romane pe care nu le-a publicat.

370244.jpg

O scurtă descriere a cărții:

Tema familiei este prezentă încă din primele pagini ale acestei opere literare, când autorul face o scurtă prezentare a personajului principal, un adolescent, pe nume Holden Caulfield, care provine dintr-o familie bogată, nu prea numeroasă, cu patru copii, unul mai mare pe nume D.B., scriitor la Hollywood, Holden, unul mai mic, Allie, care a murit de leucemie cu ceva timp în urmă și o soră în clasa a 4-a pe nume Phoebe.

Romanul îl are ca personaj principal pe Holden Caulfield, un adolescent răzvrătit în vârsta de șaptesprezece ani care hotărăște să-și ia lumea în cap după ce a fost dat pentru a treia oară afară dintr-o școală. Problemele lui sunt agravate prin starea lui: prin revoltă, prin negare sau, uneori, prin ignorarea lor, un adolescent tras în jos de propria neimplicare. Are o imaginație bogată și este predispus să cadă pradă viciilor și să se lase băgat în tot soiul de încăierări și provocări nesănătoase.

Povestea începe într-o sâmbătă, cu patru zile înainte de plecarea la New York, pe când stătea pe vârful unui deal din apropierea stadionului, urmărind un meci de fotbal dintre Pencey și Saxon Hall. Apoi ascultă o scurtă ”morală” din partea unui profesor, și ia decizia de a pleca mai devreme. După ce ajunge la New York se cazează la un hotel amărât unde cunoaște la bar trei fete pe seama cărora se distreză aproape toată noaptea deoarece erau „proaste și urâte”. După mine, eroul principal e prea plin de el, prea mult tupeu, prea atotștiutor…………..

Întors printre ai săi, Holden se îmbolnăvește, iar părinții îl conving să se ducă din nou la școală în anul următor. În acest timp a venit fratele său, D.B., de la Hollywood să-l viziteze, iar familia a fost reîntregită pentru sărbătoarea de Crăciun.

Având un narator subiectiv, romanul scriitorului american contemporan J.D. Salinger reproduce confesiunea unui adolescent inadaptat. Experiențele pe care le parcurge Holden în aceste zile sunt privite de personaj cu un amestec de decepție și detașare.

Caracteristica definitorie a omului imatur e că vrea să moară în mod nobil pentru o cauză, în timp ce caracteristica definitorie a omului matur e că vrea să trăiască umil pentru una. (Wilhem Stekel-psihanalist)

Această operă literară poate fi încadrată în două teme literare diferite: tema familiei în care ne sunt detaliate relațiile dintre personajul principal, Holden Caulfield familia și prietenii săi și tema călătoriei în care, sunt prezentate drumul și peripețiile prin care va trece Holden când se întoarce la New York, unde petrece câteva zile pe care le are la dispoziție până la momentul în care va ajunge acasă și le va spune părinților vestea cea rea.

Există voci care se întreabă de ce totuși a avut romanul un succes atât de uimitor, în toată lumea și, deja, de atâția ani. În fond, cartea nu m-a lăsat pe spate, e o carte de o singură dată, și poate mă va contrazice multă lume dar nu prea mi-a stat la inimă, m-a deprimat și faptul că titlul cărții nu are nici o legătură cu protagonistul, s-a specificat doar vag tangența dintre titlu și text. Da, auzi aici. Holden nu vrea să facă altceva decât să stea pe o stâncă într-un lan de secară şi să vegheze copii care se joacă pe acolo.

  ” – Știi cântecul ăla: Dacă cineva prinde pe careva venind prin lanul de secară. Mi-ar plăcea….E o poezie de Robert Burns. ”

Finalul vine cumva rupt, desprind de o goană, fără umplutura necesară. Poate prea multe am așteptat de la această carte. E o carte- confruntare, sincer așa aș numi-o, deoarece foaie cu foaie e o luptă existențială a personajului principal.

Susțin lecturarea acestui tipaj de lectură din considerentul că tot mai mult adolescenții se confruntă cu aceste probleme tipice găsite în carte. E o carte ce ar oglindi părțile întunecate și dificile ale adolescenții. Spor la citit!

 

 

Zborul. Povestea unui rege!

Un împărat a primit doi șoimi. Unul a fost bine antrenat, iar despre celălalt i s-a spus că refuza să se dezlipească de creanga pe care stătea. Unul dintre slujitori trebuia să se cațere în fiecare zi în copac să-i ducă de mâncare.

După ce a încercat în fel și chip să facă șoimul să zboare de pe creangă, împăratul și-a rugat supușii să-l ajute.

Un bătrân înțelept s-a oferit să facă el asta și, a doua zi când s-a trezit, împăratul a văzut șoimul zburând de colo-colo.

Cum ai făcut asta? și-a întrebat supusul împăratul…..

– A fost foarte simplu. Nu a trebuit decât să îi tai craca de sub picioare.

Morala: Uneori Dumnezeu ne taie creanga de sub picioare ca să ne aducem aminte că putem zbura.