Visul unui bătrânel…

Ieri mă plimbam cu copii pe afară, și am intrat într-un parc pentru ca ei să se joace, și ce credeți că mi-a oferit ziua și momentul………..o imagine vie a unui bătrânel ce ardea de nerăbdare să fie așezat în leagăn de către o ajutoare, poate o fi fiica acestuia, deoarece cu atâta migală îl susținea, îi punea mâine…..îi explica cum să-și ridice și să coboare picioarele…….doamne….mi-a venit să plând și să râd ce emoție i-am citit de pe fața acelui bătrânel……pur și simplu fericit….dacă ar fi avut putere ar fi sărit în sus de cum se zgâlțâia la orice împingere și plutire în aer……e greu de redat, asta trebuie să vezi…..

Da, uneori un moment din ăsta îți poate trezi o emoție atât de vie și atât de dornică de viață……să vezi un chip obosit și trecut prin vreme care râde jucăuș printre riduri, mâini zbârcite care aplaudă când se leagănă……și ochii cei de copil zburdalnic, bătrân ce ar da orice ca să se întoarcă în timp, doar așa mi-am explicat încântarea lui…..și cu siguranță acel bătrân își are povestea sa, un om pe care nici vârsta nu-l împiedică să se simtă bine……de l-ați fi văzut…….

Și să vezi, cel mai amuzant lucru că dorea să încerce toate leagănele, toate aparatele ce erau pe acolo, nu m-ar fi mirat dacă i-ar fi cerut doamnei să-l urce pe tobogane chiar dacă vizual se vedea că îi este greu să se miște și avea nevoie de sprijin….un om- o istorie…..și cu sinceritate, m-a marcat prezența lui, că nu m-am putut abține să nu scriu aici.

Mi-a trezit în suflet o ardoare de viață, de copilărie, de bună dispoziție pur și simplu, vă dați seama, un om din treacăt, o situație fugară ce mi-a răscolit sufletul, și în acest moment mă gândesc care-mi sunt de fapt prioritățile, uite că acest moșuleț brăzdat de vreme mi-a dat o lecție mai mare decât toate temele de la școală!!!

 

Citind-o pe Agnes Martin-Lugand. Cartea ”Îmi pare rău, sunt așteptată”

Agnes Martin -Lugand, născută în 1979, Saint-Malo, Franța. În 2012, anul în care și-a publicat pe cont propriu romanul „Oamenii fericiți citesc și beau cafea”, după ce a fost refuzată de mai multe edituri, Agnes Martin-Lugand era o scriitoare necunoscută. Timp de șase ani fusese psiholog și lucrase cu copiii, până să ia hotărârea de a se dedica în totalitate literaturii. Iar succesul primului său roman, care a luat-o pe nepregătite, a ajutat-o să ia această decizie.

Într-un interviu acordat paginii Digi24, Agnes menționează: „Scriu acasă, am un birou mic în sufragerie, în felul acesta pot să-i supraveghez şi pe cei doi copii care, fiind mici, fac multă gălăgie. Mă apuc de scris dimineaţa, la 5 şi jumătate mă trezesc, uneori dorm, la propriu, pe mine, în timp ce scriu. Dar asta mă ajută să mă strecor uşor în viaţa din cărţile mele. Nu pot să scriu fără muzică, îmi este imposibil. Fiecare roman al meu are propria sa coloană sonoră pe care o aleg în timp ce scriu. Uneori, dacă nu ascult muzica potrivită, scrisul meu este o catastrofă. Ascult Ben Harper sau Serge Gainsbourg, Placebo, Florence and the Machine, Bon Iver, Sia etc, mulţi, mulţi artişti, în total vreo 70 de piese care „alcătuiesc” colona sonoră a ultimului meu roman”  

Am citi cu sufletul la gură toate romanele autoarei, ”Oamenii fericiți citesc și beau cafea”, urmat de ”Viața e ușoară nu-ți face griji”, apoi de  cartea ”Încă aud muzica noastră în gând”, și desigur recent apărut „Fericirea îmi scapă printre degete” și desigur ultima mea achiziție,”Îmi pare rău, sunt așteptată…”

Cel mai recent volum al lui Agnes Martin-Lugand publicat în limba română, „Îmi pare rău, sunt așteptată”, este un roman despre alegerile pe care le facem în viață. Fericirea pare să fie supratema tuturor cărților publicate de scriitoarea franceză până în acest moment.

Deci, o avem ca eroină principală pe Yaël, o tânără plină de viață care își deapănă istoria vieții sale, cu urcușuri și coborâșuri.

Descrierea începe pe când era studentă și stagiară la o firmă, fiind înconjurată de o droaie de prieteni și voie bună.

Totul îi mergea pe roate, viața, prieteniile, pasiunea sa pentru Marc, timpul său liber, chiar și noua propunere de a lucra la firma unde își desfășura stagiul de studentă.

”De patru luni frecam menta: trăiască stagiile de la sfârșitul studiilor! Privind retrospectiv, înțelegeam mai bine de ce reușisem să-l găsesc pe-al meu în ultimul moment. Spre deosebire de toți colegii mei de la școala de comerț, gata să tragă tare, eu nu mă dădusem peste cap ca să obțin primul meu contract pe perioadă nedeterminată. Adoram să vorbesc. Nu exista nimeni mai guraliv ca mine.”

Istorisirea repornește după zece ani, unde Yaël trăiește doar pentru munca ei. Interpreta de excepție la o agenție renumită, își împarte timpul între întâlniri și cine de afaceri. A uitat de mult termenul de vacanță, e dependenta de adrenalina ce îi invocă munca sa. Dar poate această stare e o mască, o cochilie în care se ascunde…de ce…de cine?

Alegerile pe care le face eroina acestui nou roman, Yaël, sunt toate subordonate dorinței de a reuși, de a-și înscrie viața pe o traiectorie a succesului. Și câți dintre noi nu cred, la fel ca personajul lui Lugand, că adevărata împlinire ne-o va aduce cariera, pentru a constata, odată ce am ajuns aproape de vârf, că ceva totuși lipsește, sau cineva mai excat. Și câți au tăria să-și recunoască greșeala, să încerce să o îndrepte, iar la solicitările presante care le așază în față alegerea între viața personală și carieră, să răspundă ulterior „Îmi pare rău, sunt așteptată”?…replica ei de toate zilele…..

Devine ușor, ușor  o străină pentru prieteni ei și pentru familia ei, nici ea nu se mai recunoaște uneori.

Și totul până în momentul când reapare Marc, cel mai bun prieten al său din studenție, și viața ei, ordonanța cât și echilibrul interior atât de bine organizat, este perturbat, pur și simplu sare în aer. Datorită lui Marc, Yaël se redescoperă pe sine și începe să privească viața cu alți ochi. Își dă seama că momentele importante sunt atât de prețioase atunci când ai cui să i le spui seara înainte de culcare, că o casă aseptică nu e mai frumoasă și mai confortabilă decât una dezordonată, dar plină de prieteni. Își dă seama că poate iubi…..și asta o schimbă!

Dar totul are un preț, iar ea alege din nou cariera. Trecutul o ajunge din urmă și Yaël, descoperă că fericirea și succesul personal par a fi incompatibile… Ce greșeală!

“-Fii lucid, noi doi nu suntem pe aceeași lungime de undă. Eu sunt ambițioasă, tu te mulțumești cu ce ai, ceea ce nu pot să-nțeleg cu niciun chip. N-am timp de pierdut, nici loc să mă încurc în amănunte…”

Fericirea se construiește treptat și cu migală, o viață întreagă, presupune greșeli și îndreptarea lor, puțin noroc pentru a-ți sincroniza viața cu cea a persoanei iubite și curajul de a te reinventa – aceasta pare a fi lecția pe care o învățăm de la Yaël, protagonista romanului „Îmi pare rău, sunt așteptată”. Obsedată de muncă și trăind doar pentru satisfacțiile pe care i le aduce cariera, Yaël ajunge să pună toată viața sa sub semnul întrebării chiar și atunci când viața îi reîntoarce iubirea vieții ei, chiar dacă tânăra neagă acest fapt. Se luptă ca peștele pe uscat oscilând între muncă și o noapte în brațele omului drag. Face alegeri greșite, își asumă decizia pentru doi, se consumă în exces, și se pierde în propriile reproșuri și păreri de rău.

Aici în carte îi găsim și pe protagoniștii cărții ”Fericirea îmi scapă printre degete”, mai exact  pe Iris și Gabriel, fiind ușor trecuți peste acțiunea acestei cărți, dar punându-și amprenta destul de delicat și la timp.

Finalul este unul previzibil, dar oricum mi-a lăsat un zâmbet pe buze, de ce nu, poate e o carte mult prea simplistă, prea ușoară s-ar zice, ei și ce, e cartea de care uneori poți avea nevoie, e o desprindere mult prea plăcută de lumea aceasta sumbră.

Cartea este scrisă cu naturalețea cu care ne-a obișnuit Agnes Martin-Lugand și în romanele sale anterioare și care este atât de apreciată de cititorii săi de toate naționalitățile.

Critici literare:

• “Îmi pare rău, sunt așteptată… e scris cu aceeași naturalețe care a devenit o marcă a scrisului lui Agnes Martin-Lugand.” – Le Parisien
• “Cred că nu ne oprim niciodată din a ne construi propria fericire. E un proces neîntrerupt. Yaël poate să se schimbe, are dreptul ca, la un moment dat, să aleagă altă cale. Până la urmă, putem avea mai multe vieți.” – Agnes Martin-Lugand

Limbajul entuziasmului!

Există în lume un mijloc de exprimare accesibil tuturor: e limbajul entuziasmului, al lucrurilor făcute cu dragoste şi perseverenţă, în căutarea a ceva ce-ţi doreşti sau în care crezi.

Și să-ți dau o definiție accesibilă- Entuziasmul, sinonim cu vitalitatea subiectivă, are legătură cu o viața plină de incitare și energie.

Am să încep cu începutul, deci consider că entuziasmul este un bun indicator al reușitelor noastre, o stare de bine și o excitare care ne face bine, fiind, firește, influențat și de factorii somatici, nu doar de cei psihologici. Entuziasmul este impulsul motivațional care pune lucrurile în mișcare și ne ajută să ne urmărim scopul în viață. Fizicianul sco­țian Appleton, câștigător al Premiului No­bel, a plasat entuziasmul la baza descoperirilor sale, afirmând că „entuziasmul este mai important chiar decât aptitudinile profesionale“. Fără entuziasm sunt foarte greu de impus autodisciplina și nenumărate alte eforturi, atât de necesare în formarea măiestriei profesionale.

O altă părere este a filosofului Robert Misrahi, unde susține că noi suntem atașați de suferință din cauza moștenirii culturale creștine. Lipsa de încredere în sine, în celălalt, în societate și în existență este cea care ne împiedică să accedem la aceste forțe vii. Adoptăm „o filosofie a tragicului “, gândindu-ne că nimic nu este posibil. Avem tot felul de scuze proaste pentru a nu face eforturile necesare unei vieți mai bogate și mai responsabile, pasivitatea, teama de eșec constituind astfel serioase obstacole în calea entuziasmului. Și astefel de gândiri și concepte dăunează grav stării și vieții noastre de zi cu zi.

Entuziasmul este factorul esențial care delimitează granița dintre succes și eșec. Este o armă împotriva mediocrității, o forță care îi transformă pe oameni în făuritori de miracole. Dă naștere la îndrăzneală și la curaj, întărește încrederea, ne ajută să ne depășim îndoielile. Creează energie și este sursa tuturor realizărilor.

Și pot să susțin tare că ”Limbajul entuziasmului” e ca o torță, o putere ce am putea să o dirijăm și uneori s-o modelăm după plac, doar de-ar fi dorință. Când ești entuziasmat creș­te nivelul de optimism și încredere că vei reuși. Astfel, gân­durile pline de îngrijorare vor fi înlocuite de cele pozitive și îngrijorările dispar ca prin minune dacă te concentrezi către imagini sau situații cu rezultat final ce îți poate oferii satisfacții. Și mai pui că toți avem acces la acest limbaj, îl avem doar trebuie să ni-l dezvoltăm, să-l utilizăm, să ne bucurăm de el. Charles Kingsley scria: ”Ne comportăm de parcă luxul și bogățiile ar fi scopul major în viață, când de fapt tot ceea ce avem nevoie pentru a fi fericiți este ceva care să ne entuziasmeze. ” 

Entuziasmul este contagios. La fel este și absența lui.  Uită-te în jur. I-a tot ce e mai bun de oriunde. Dacă ai în jur oameni pasivi și închiși, care par că se târăsc prin viață? Poate a venit timpul să-i entuziasmezi, să-i umpli de starea ta de ”om plin de viață”! Aprinde-ți focul interior, entuziasmează-te și vei vedea că entuziasmul îi v-a cuprinde și pe ei. Entuziasmul înseamnă să-ți pese cu adevărat!

Cum să identifici entuziasmul și cum să-l adopți…..o nimica toată- împărțind zâmbete pe metru pătrat, trăind viața după bunul plac, motivându-te pe sine și pe ceilalți…… Succesul simplu este unul punctual, deci efemer. Așadar, să motivăm prin entuziasm! Asta, luând în calcul faptul că entuziasmul se naște, se dezvoltă și se întreține în timp.

Eu vă doresc să nu vă pierdeți niciodată entuziasmul, dar dacă vreodată se va întâmpla așa ceva, nu lăsați acel gol să vă macine sufletele! Căutați imediat ceva sau pe cineva dispus să vă ajute și cred că vă v-a fi mult mai bine!!!

Citind-o pe Agnes Martin-Lugand. Cartea ” Fericirea îmi scapă printre degete”

  Agnes Martin -Lugand, născută în 1979, Saint-Malo, Franța.  După ce a profesat ca psiholog timp de șase ani, Agnès Martin-Lugand s-a dedicat scrisului. Astfel, Agnes Martin-Lugand a cunoscut un mare succes cu prima ei carte: Oamenii fericiți citesc și beau cafea, roman tradus în mai multe limbi (în special italiana, spaniola, germana și turca) și ecranizat apoi în Statele Unite.

Următoarele volume ale scriitoarei franceze le-au vorbit cititorilor, într-un stil simplu, cu naturalețe, despre fericire și sinuosul drum prin care se ajunge uneori la ea, despre bucuria lucrurilor simple și despre curajul de a o lua de la început. Romanele lui Agnes Martin-Lugand sunt apreciate de cititori și pentru starea de bine pe care o transmit, în ciuda dramatismului unora dintre subiecte. Aceasta se întâmplă pentru că Agnes Martin-Lugand este convinsă de dreptul fiecărei persoane de a-și construi fericirea așa cum o înțelege.

Următoarele sale romane au fost imediat incluse în listele a celor mai bune cărți, cu un tiraj impresionant în rândul cititorilor, uimind cititorul de rând. Ceea ce a și făcut romanul ”Fericirea îmi scapă printre degete”.

Aici veți găsi portretul convingător al unei femei în căutarea propriei identităţi, Fericirea îmi scapă printre degete ne atrage într-o aventură amețitoare, plină cu detoate, o carte ce m-a înlănțuit până la ultima filă, mi-a fost greu să mă eliberez.

Cartea ”Fericirea îmi scapă printre degete” o are în prim plan pe Iris, o femeie căsătorită cu o viaţă liniştită şi monotonă, care realizează că nu este fericită, că nu face ce şi-a dorit mereu să facă, că nu s-a realizat ca soție deoarece își vede soțul distant și mereu ocupat, o femeie care nu și-a urmat visul și nu şi-a fructificat pasiunea pentru croitorie. Colac peste pupăză, alfă, după zece ani, că primii care i-au pus beţe în roate au fost chiar părinţii ei, prea dornici ca fiica lor să urmeze o şcoală de comerţ și să nu-i facă de rușine prin cartier cu o profesie de doi bani. Lumea lui Iris i-a o întorsătură neașteptată.

Aveam treizeci şi unu de ani şi un soţ mai preocupat de cariera lui decât de soţie- şi care tocmai îşi amintise că trebuie să avem o familie numeroasă; un serviciu al cărui singur merit era că mă împiedica să ma ţicnesc; stăteam singură şi pierdută în casa mea mare şi goală. Nu eram decât soţia lui Pierre. Nimic altceva.

Sufocată într-un orăşel de provincie, cu un soţ distant, și cu o viață care pare că să i se fi oprit în loc. Chiar dacă toți i-au fost împotrivă, părinții, cei care pasiunea pentru cusut i-au crezut-o un capriciu, un moft de moment, soțul cel neatent și indiferent asupra ei, tânăra femeie și-a propus un scop, să încerce, să vadă ci-o să iasă.

Nu renunţă la pasiunea ei şi se înscrie la o şcoală de haute couture din Paris, unde o întâlneşte pe Marthe, muză şi mentor, tulburătoare şi autoritară…Dar Parisul îi va dezvălui o nouă viziune asupra vieţii, va cunoşte doi oameni care îşi vor pune amprenta asupra viitorului ei : Marthe şi Gabriel.

Inima mea avea să fie pentru totdeauna frântă în două. Iris a lui Pierre. Iris a lui Gabriel. Doi bărbaţi două iubiri. I-aş fi râs în nas oricui mi-ar fi spus că nu poţi să iubeşti doi oameni în acelaşi timp. Ba da, era cât se poate de posibil. Doar că nu iubeşti în acelaşi fel. Cu Pierre era o dragoste supusă rutinei, liniştitoare. Cu Gabriel, o dragoste explozivă, pe muchie de cuţit, pe un tărâm necunoscut.

De-a lungul întregului roman, Iris nu a scăpat de responsabilitatea unor decizii importante pentru viața ei, și de cele mai multe ori au fost pentru a aplana niște conflicte de familie. Este pusă ăn situația de a alege, între faimă și visul ei  și salvarea proprie căsnicii, și a ajuns de multe ori să se întrebe dacă ceva nu e în ordine.

„Zece minute mai târziu, ne regăsiserăm locul, de-acum obișnuit, de sâmbătă seara: mâncam în fața televizorului. În timp ce mâncam, l-am privit pe Pierre. Unde era soțul meu? Îl recunoșteam din ce în ce mai puțin. Deveneam niște străini unul pentru celălalt, copleșiți de indiferența totală pe care o afișa. Dacă măcar n-ar mai fi muncit atât! Dacă reușeam măcar să ne înțelegem…”

Pe parcursul lecturii aflăm că soțul tinerei Iris o înșală chiar sub ochii acesteia, oamenii dragi o critică, prietenii de familie râd de pasiunea sa tardivă, însă dorința ei e tot mai înflăcărată iar imaginația o provoacă la cele mai solicitante idei și provocări în domeniul modei. Dar totul nu e chiar atât de trevial pe cât pare, Iris face o pasiune pentru Gabriel, iubește, simte, dar se abține până nu află de adulterul soțului. Și nu mai vorbesc de ce secrete ascunde și noua sa pasiune.

Aveam să plâng toată noaptea, pentru iubirea mea pierdută, iubirea mea imposibilă.

Cum se vor desfășura toate secvențele, până unde va ajunge Iris, ce provocări o însoțesc, cred că ar trebui să le aflați singuri. Deoarece e o carte de viață, o poveste ticluită din existența fixă, e o acțiune aici și acum la care greu îi cedezi.

Încotro o va purta destinul pe Iris vă las să descoperiţi în aceasta carte care mi-a trezit interesul şi am lăsat-o cu greu din mână. Îmi rămâne doar să vă urez lectură plăcută în compania unei cărți bune!!!

Critici literare:

•  ”Fericirea îmi scapă printre degete” este un amestesc de simplitate și profunzime. Dincolo de povestea acestei tinere femei, autoarea care e și psiholog, își îndeamnă cititorii să-și pună întrebări legate de propriile vieți. Cum fiecare dintre noi poate, într-o zi, să mediteze asupra destinului său și asupra alegerilor pe care le face, Iris ne demonstrează că există mereu posibilitatea unui nou început.” – Paris Match

Eu și… cam atât…..

Sunt eu și gândurile mele…….

Sunt eu și glasul meu plăpând…

Doar eu și clipele mele grele……

Doar eu…și cam atât………..

  Eu, azi despre mine și despre ce gândesc……despre ce cred despre lume și cum unii oameni se reîntorc….se căiesc……îți dau dreptatea de care aveai nevoie cândva și pe care n-o mai vrei acum…..e despre mine și ei….acei oameni pe care îi prețuiești….dar îi uiți……despre mine…….și ceea ce se învârte în jurul meu, despre prietenii sperate și intoleranța la prefăcătorii…..despre susțineri și dezamăgiri……doamne câte au fost….astăzi mi-am dat seama că niciodată nu e prea târziu….chiar pentru nimic……

Oamenii chiar nu înțeleg că masca de ”e prea târziu” e o scuză proastă, chiar nu pricep că niciodată nu e prea devreme…sau tardiv de a acționa……uneori e chiar necesar …iar uneori e deplasat, dar orice intevenție e privită bine….uneori cuvintele lor sunt primite cald la suflet…dar uneori sunt gânduri de trecere….

Și nu neg! Da, eu….am avut nevoie de susținere, de cuvinte …de înțelegere…..dar am înțeles că am rămas doar eu..și…cam atât…..oamenii devin camelionici atunci când nu răspunzi cerințelor lor…..oamneii devin creduli aparențelor amăgitoare …..oamenii devin orbi și surzi atunci când nu le pasă…….iar singurătatea  pune stăpânire……dar am luat din orice dezamăgire cele mai dure lecții.

Eu și …cam atât am nevoie acum…..am depășit vremea, am trecut prin timp cu capul sus, am înțeles că viața îți dă cu o mână și îți ia cu alta, că dacă nu lupți pentru propriul destin doar supraviețuiești, eu vreau să trăiesc nu doar să fiu purtată de val. Și mi-am ales calea……și recunosc că oamenii nu au crezut în mine…mi-au zis-o direct….acum regretă că nu m-au văzut cu adevărat…încearcă să mă îmbune…dar a trecut timpul lor…..a venit timpul meu…..și doar al meu…și n-o zic din egoism, răutate sau pentru a-mi demonstra adevărul…..o spun pentru că contez doar eu….mi-am ales lumea…mi-am construit viața…mi-am selectat drumul meu…..

Poate așa e construită lumea…..unii vin alții pleacă…..cum obișnuiesc eu să zic …”selecția naturală”, dar consider că cei adevărați rămân, poveștile se scriu…..viața ni-o trăim…..fiecare în colțul lui…..în dimensiunea sa……mie îmi place unde am ajuns….ce am creat…..și ce urmează să fac……..eu…și doar atât…..sau poate nu….cine știe…..este lor în sufletul meu……..poate mai mult decât mă gândesc eu…..

….vorbe fugare…..vorbe din suflet pentru suflete……..emoții de trecere……amintiri ce dor……stări confuze…..răni ce încă sângerează…..

 

Teoria oglinzii și Omul modern!

“Viața m-a învățat că lumea este amabilă dacă eu sunt amabil; că persoanele sunt triste dacă eu sunt trist; că toți mă iubesc dacă și eu îi iubesc; că toți sunt răi dacă eu îi urăsc; că există fețe zâmbitoare dacă eu le zâmbesc; că există fețe amărâte dacă eu sunt amărât; că lumea este fericită dacă eu sunt fericit; că lumea se supără dacă eu mă supăr; că există persoane recunoscătoare dacă eu sunt recunoscător; viața este ca o oglindă: dacă zâmbesc, oglinda îmi întoarce zâmbetul. Atitudinea pe care o am în fața vieții este aceeași pe care viața o va lua față de mine.
Cine vrea să fie iubit, să iubească!
Unicul motiv să fii fericit este pentru că tu hotărăști să fii fericit.”
Ghandi

  Suntem de fapt o oglinda în care se reflectă ceilalți, susțin psihologii. Ceilalți sunt o oglindă în care ne reflectăm la rândul nostru. Ceea ce facem de fapt e o acțiune conștientă sau mai puțin a repetării unor detalii preluate. Relațiile pe care le stabilim cu ceilalți reprezintă oglinda a ceea de ce avem nevoie. Căutăm în ceilalți de fapt ceea ce se oglindește în noi. Această oglindă ne arată realitatea proprie a necesităților și nevoilor noastre. Uneori ceea ce vedem în oglindă contravine cu ceea ce ne-am dori. De multe ori, ne place ceea ce vedem și aceasta ne dă senzația de confort și mereu suntem în căutarea unei astfel de stări. Acceptăm reflexia oglinzii. Alteori o respingem. Și după cum susțin specialiștii, suntem cu toții oglinda cuiva. Atragem și respingem oameni în dependență de satisfacția sau insatisfacția reflexiei. Iar oglinzile ne arată imperfecțiunea relaților noastre.

Principiul oglinzilor în psihologie este una din cele mai fascinante teorii emise de către psihologi și sociologi. Conform legilor universului, omul este o ființă complexă, capabilă să facă, să fie și să exprime tot ceea ce vrea. Nu există caracteristică pe care un om să nu o poată exprima, fie ea și copiată de la oamenii din jurul nostru. În alegerile pe care oamenii le fac în viață, se reflectă de fapt cum sunt aceștia, ceea ce își doresc, ceea ce iubesc sau urăsc la ei înșiși. V-ați întrebat vreodată de ce o persoană total necunoscută vă inspiră o atracție instantanee, sau o respingere totală? Și aici intervine ceea ce specialiștii numesc Oglinda de lângă noi, sau principiul oglinzilor. Teoria ne spune că relațiile pe care oamenii le stabilesc între ei sunt o reflexie în oglindă a ceea ce ei sunt de fapt. Cel mai bine „principiul oglindă“ este vizibil la copii, deoarece acestea reflectă comportamentul părinților lor și e o reacție firească, vizibilă cu ochiul liber.

Conexiunile Neuronilor oglindă stabilesc relații atât de strânse între membrii unui grup activ social, încât ne întrebăm cum mai poate fi loc pentru individualitate, copiem limbaje, trăsături, îndeletniciri, ținute și preocupări. Pe parcursul vieții, mintea umană reține experiențe, gânduri, trăsături, imagini sau trăiri, pe care, deși nu le proiectează în planul real mereu, odată ciocniți de anumite situații țintă le retrăim și ne oglindim într-o transcendență cândva experimentată. Capacitatea subconștientului de a reține pe termen lung este fascinantă, și chiar dacă oamenii nu mai își amintesc anumite lucruri, mintea ni le amintește ori de câte ori se lovește de o situație asemănătoare. De aceea ceilalți oameni exprimă și ne arată ceea ce trebuie să se caute în propria persoană.

Un alt punct interesant din principiul oglinzilor e modul în care oamenii se orientează în alegerea partenerilor cu care își formează o relație. În mod normal, fiecare dintre noi ar trebui să aleagă pe cineva în a cărei oglindă să vadă evoluție, bine, prosperitate și în nici un caz una care i-ar trage înapoi. Unii specialiști afirmă că totuși toate oglinzile ajută o persoană să evolueze, întrucât, oamenii au de învățat ceva și din experiențele neplăcute. Astfel, o oglindă distructivă ajută un om să se afle, să descopere în el toate plusurile și neajunsurile, și să conștientizeze necesitatea de corectare. Și cu toate că logic ar fi să nu alegem oglinzile distructive, pentru că își pun amprenta foarte dur asupra unui om, în realitate marea majoritate a persoanelor au tendința de a alege așa. “Persoanele cu care interacționam sau persoanele care ne sunt parteneri de viață sunt întotdeauna oglinzi ce reflectă propriile convingeri. Simultan, suntem la rândul nostru oglinzi ce reflectă convingerile lor. Dacă ne uităm cinstit la relația noastră, putem vedea atât de multe despre felul în care i-am creat”, spune Shakti Gawain, experta în dezvoltarea personală.

Utilitatea teoriei. Putem folosi experiențele, lumea din jurul nostru, relațiile pe care le stabilim cu oamenii ca pe o oglindă pentru a fi mai buni. Oglinda ne poate ajuta să identificăm acele aspecte care au nevoie de vindecare, de corecție. Relațiile noastre cu ceilalți (familie, copii, colegi, prieteni, parteneri de viață) reflectă anumite părți din noi, trebuie să identificăm unde am făcut scăpări. Felul în care te simți cu o anumită persoană este de obicei un indiciu a ceea ce simți vizavi de partea din tine pe care celalalt o oglindește. Atragem oglinzile în realitatea noastră pentru a ne arăta care sunt acele lucruri de care avem nevoie, ce anume am putea dezvolta și îmbunătăți la noi înșine și dacă nu putem să ne reflectăm într-o manieră plăcută într-o oglindă, atunci sau trecem în a exclude sau a redirecționa dorințele și acceptările noastre. .. sau încetăm în a ne privi prin intermediul acelei oglinzi. Acele aspecte ale personalității celuilalt sunt aspecte ale propriei personalități. Ele trebuie conștientizate, acceptate, integrate sau separate.

Revoluția oglinzii continuă… Transformarea individului modern încă nu s-a încheiat. Totul se amplifică. Omul față în față cu sine, privindu-se nemijlocit în oglindă, a început să-și imagineze un alt destin care-l depărtează din ce în ce mai mult de semenii lui, s-a produs un declin egoist al unei lumi lipsite de colegialitate și colectiv. Individualismul omului a crescut neîncetat. Importanța lui în lume nu mai este discutabilă, ci o realitate certă, cel puțin pentru el însuși. La fel și apartenența lui, când se privește în oglindă omul modern încearcă să nu-și mai atribuie calități și necesități împrumutate. Posesia de sine ca individ modern pare a fi totală și lipsită de o oricare dilimitare. Treptat ne afundăm într-o lume virtuală lipsită de conexiuni firești și necesare. Totuși ajungem la ceea că copilul dacă a preluat comportamentul adultului e mult mai firesc și elocvent decât izolarea sa înlăuntrul lui printr-o atitudine de exagerată preocupare pentru interesele personale și de nesocotire totală a intereselor altora sau ale colectivității. Astfel este bine de știut că aceste teorii își au aspectul pozitiv, iar în timpul actual sunt mult mai desfășurate și ipotetizate decât au fost în trecut. Iar teoria Oglinda rămâne o explorare psihologică benefică a sinelui. Autoarea Lise Bourbeau susține- “Conform legilor iubirii, nu ai dreptul să întorci oglinda spre o altă persoană. Fiecare persoană trebuie să folosească metoda oglinzii așa cum dorește și când vrea ea, dar numai pentru ea și niciodată pentru ceilalți.”