Radiografia unei vieţi frumos trăite. Poemul ”Păpușa”!

Poemul “Păpuşa” 

“Dacă Dumnezeu ar uita pentru o clipă

că sunt o papușă de cârpă,

şi mi-ar dărui o fărâmă de viaţă,

probabil nu aş spune tot ce gândesc,

dar cu siguranţă aș gândi tot ce spun.

Aş aprecia lucrurile nu prin ceea ce valorează,

ci prin ceea ce semnifică.

Aş dormi puţin şi aş visa mult,

deoarece cu fiecare minut în care închidem ochii

pierdem 60 de secunde de lumină.

Aş merge când alţii se opresc,

m-aş trezi când alţii dorm.

Aş asculta când ceilalţi vorbesc,

şi cum aş mai savura o înghețată cu ciocolată! 
Dacă Dumnezeu mi-ar dărui puţină viaţă,

mi-aş pune haine simple,

m-aş întinde la soare pe burtă,

dezvelindu-mi nu numai corpul, ci şi sufletul. 
Doamne, dacă aş avea o inimă,

ţi-aş scrie toată ura pe o bucată de gheață

şi aş aştepta să iasă soarele.

Aş picta pe stele un poem de-al lui Benedetti,

cu un vis al lui Van Gogh;

şi un cântec al lui Serrat ar fi serenade

pe care aş oferi-o lunii.

Aş uda trandafirii cu lacrimile mele

ca să simt înțepătura dureroasă a spinilor

şi sărutul vindecător al petalelor.
Doamne, dacă aş avea un crâmpei de viaţă

nu aş lăsa să treacă o zi

fără să le spun oamenilor pe care îi iubesc, că îi iubesc.

Aş convinge fiecare femeie şi fiecare bărbat

că el îmi este cel mai drag

şi aş trăi îndrăgostit de iubire.

Le-aş arăta oamenilor cât de mult greşesc

dacă cred că nu se mai îndrăgostesc când încep să îmbătrânească,

neştiind că, de fapt, îmbătrânesc atunci când nu se mai îndrăgostesc.

Unui copil i-aş da aripi,

dar l-aş lăsa să înveţe singur să zboare.

Pe cei în vârstă i-aş învăţa că moartea nu vine o dată cu bătrâneţea,

ci o dată cu uitarea.

Am învăţat atâtea lucruri de la voi, oamenii.

Am învăţat că toată lumea

vrea să trăiască pe culmea muntelui

neştiind că adevărata fericire este să urci panta.

Am învăţat că, atunci când un nou-născut

strânge în pumn pentru prima data

degetul tatălui său, îl va ţine strâns pentru totdeauna.

Am învăţat că un om are dreptul să-l privească pe altul de sus

numai atunci când îl ajută să se ridice.

 Am învăţat atâtea lucruri de la voi,

dar de fapt nu-mi vor folosi mai deloc,

căci din nefericire, când mă vor pune în cutia aceea, o să mor.”

Notă: Poemul “Păpuşa” a fost compus de Marquez atunci când a fost diagnosticat cu cancer. El a trimis aceste cuvinte celor mai apropiaţi prieteni ai săi, ca un semn de rămas-bun, ca o radiografie a unei vieţi frumos trăite.

Sursa foto: pinterest.ro

Reflecții……

Îmi plouă, în geam și în  suflet, în gânduri și reflecții…..am avut curajul să cer prea multe și am ajuns să bat în ziduri…..am rămas cu gust amar……viața mi-a aruncat fărmâmituri pe care le-am adunat, le-am transformat, și le-am prețuit…….

Și nu aș vrea să mă plâng, ar fi incorect, însă aș putea sublinia ce am învățat pe parcurs…..ceva ce mi s-a întipărit în gând și în inima mea….și mai exact să-mi temperez iluziile şi să-mi calmez spiritul nerăbdător, să-mi micşorez aşteptările, să-mi înving temerile şi să trăiesc doar în asentiment cu mine însămi!

Și credeți-mă vin zile, clipe în care pur și simplu nu mai poți, ore, în care nu mai vrei nimic, tânjești doar după detașare, eliberare și solitudine…..zile în care te întâlneşti cu propriile responsabilităţi, şi pentru a nu regreta şi suferi din cauza alegerilor făcute, dăruieşte-te lumii doar în gesturi frumoase, în bunătate şi înţelegere…

Și cu siguranță nu mai regret atunci când se relatează de bine și mă simt confortabil cu mine însămi, atunci când sunt în consimțământ cu mine însămi și îmi dărui mie calmul spiritual necesar pentru a trăi……

Ce ne mai rămâne de făcut în această viață decât să alegem emoţiile care să ne pună în valoare! Respectă-te! Nu te ai decât pe tine! Fii în fiecare zi mai mult deatât, mai mult ca ieri și mai fericit cu fiece zi, doar Fii!

Sursa foto: pinterest.ro

 

Citind Anonima. Cartea ”O femeie din Berlin”

Autoarea acestui jurnal este o femeie germană care avea puțin peste 30 de ani în 1945, când decide să consemneze experiența celor opt săptămâni petrecute în Berlinul ocupat de Armata Roșie, la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Deși manuscrisul a fost publicat în 1954 în Statele Unite – tradus în engleză –, autoarea a refuzat să-și divulge identitatea, numele ei rămânând un mister până în anul 2003. Prima ediție în limba germană apare în 1959. Cartea a fost tradusă în numeroase limbi și ecranizată în 2008.
Kurt Wilhelm Marek (1915–1972), cunoscut sub pseudonimul C.W. Ceram, a fost un jurnalist și scriitor berlinez renumit pentru lucrările sale despre istoria arheologiei, dintre care cea mai celebră, Götter, Gräber und Gelehrte (1949), a fost tradusă în peste 28 de limbi. Se numără printre primii cititori ai manuscrisului Femeii din Berlin, fiind și cel care ajutat-o pe autoare să-l publice.

46944583_1979836608797381_4768124670266310656_n.jpg

În Germania, volumul a fost primit cu răceală, într-o epocă în care nu era decent ca germanii să se plângă de suferinţele pe care le-au îndurat în timpul celui de-al doilea Război Mondial. Unii critici i-au reporoşat autoarei o lipsă gravă de „pudoare”.

Cartea m-a surprins și atras ca titlu, acesta rămâne un indicator atunci când aleg o carte de citit. Deci, după sugestia unui cunoscut am făcut rost de carte, o, și nu am greșit, pur și simplu am fost dată pe spate de relatările teribile cu care s-a confruntat omenirea de atunci; grele timpuri, momente de oroare și neputință colectivă. Orașe distruse, profiluri ale unor locuri dezolante, în ruine.

O scurtă descriere  cărții: Cartea este jurnalul unei tinere germane ce se hotărăște să scrie, o metodă de descărcare sufletească, deci, din 20 aprilie până în 22 iunie 1945, autoarea mâzgâlește în grabă, cu riscul de a fi prinsă și pedepsită, pe caiete școlare și pe bucățele de hârtie teribilă experiența a ultimelor săptămâni de război, când Armata Roșie a ocupat Berlinul. Apoi transcrie întreaga poveste, transformând-o într-o îngrozitoare confesiune despre supraviețuire, compromis și curaj.

În adăpost, anonima scrie frânturi pe apucate în jurnal. Cum vorbea limba lui Pușkin, în timp ce aștepta sosirea rușilor, era ferm convinsă că pentru ea asta va fi un avantaj. Și cumva s-a descurcat, deși nici o femeie nu mai era protejată: tânără, bătrână sau desfigurată, toate erau violate, schilodite de timp, război și ruși. Violul devine o experiență colectivă, un lucru obișnuit, iar femeile când se întâlnesc întreabă…de câte ori……Grea stare mi-a dat cartea.

Astăzi, jurnalul autoarei anonime este considerat una dintre cele mai importante mărturii despre efectele devastatoare pe care cel de-al Doilea Război Mondial le-a avut asupra vieților oamenilor obișnuiți. Talentul narativ al autoarei, stilul său onest și demnitatea cu care spune nu doar povestea ei, ci şi a sute de alte femei, fără ură și autocompătimire, fac din această carte un document istoric autentic și totodată o copleșitoare și necesară lecție despre condiţia umană.

Cartea are un ritm extraordinar, am citit-o la mod alert, poate și pentru că autoarea a redat numerologia zilelor și a evenimentelor, însă cu siguranță am citit-o dintr-o răsuflare din setea de a afla cum se termină, ce va mai fi, oare le va fi și bine, oare vor rezista, o inepuizabilă stare de întrebare am avut pe parcursul lecturii.

Cu sinceritate dezvălui că nu-mi pot imagina umilința și povara vieții de atunci, acea stare colectivă care transformă și conștiința într-un sclav obedient. Acea compasiune între nații dar și groaznicele provocări, în care femeile au luat asalt, de la rezistența lor la atacuri aeriene și împușcături la sălbăticia bărbaților, la munca fizică fără a fi hrănite și îngrijite; cicatrici adânci le-a provat răboiul iar mie mi-a dezmorțit orișice stare, am plâns și am fost îngrozită, încă îmi persistă starea de groază la gândul unei zile petrecute în perioada aceea…….

Recomand cartea cu o înflăcărare de cititoare înrăită chiar dacă mi-a lăsat gust amar…

Critici literare:

  • „Să citești O femeie din Berlin într-o după-amiază este o experiență senzorială marcantă: simți cum pereții parcă se apropie unul de altul, aerul devine mai dens, țipetele copiilor care se joacă afară capătă un aer lugubru. Această carte te captivează întru totul, este un jurnal cu un lirism aparte, care îți lasă cicatrici adânci.“ (The Observer)
  • O femeie din Berlin este o mărturie de neuitat, care te atrage în vâltoarea temerilor și amenințărilor ce dominau lumea în care a fost scrisă… Abia acum pare că a sosit timpul ca vocea acestei femei să se facă auzită.“ (The Guardian)
  • „O lectură esențială. Autoarea anonimă este un observator rafinat, ce dă dovadă de un talent scriitoricesc ieșit din comun și care nu îți deplânge nici o clipă soarta nedreaptă. Este o carte pe care o veți ține minte mult timp după ce veți fi citit ultima pagină, un dar de o valoare istorică incontestabilă.“ (Daily Telegraph)
  •  Jumătate de an mai târziu am reîntâlnit-o pe autoare în altă parte. Aşa am aflat de existența jurnalului. A mai durat încă o jumătate de an până când mi-a îngăduit să-l citesc. Am găsit acolo atâtea descrieri minuțioase pe care le cunoșteam deja din relatările celorlalți. Am regăsit oamenii pe care-i ştiam. A durat mai mult de cinci ani până când am reușit s-o conving că acest jurnal trebuie să fie publicat, deoarece este unic. […]
    Fiecare cititor își va da seama că locuitorii acestei clădiri berlineze erau guvernaţi de un singur instinct: foamea. Însă acesta este instinctul de supraviețuire cu orice preț. Mi se mai pare important ceea ce autoarea mi-a spus odată, prin 1947: „Nici una dintre victime nu poate să poarte suferința trăită aidoma unei coroane de spini. Cel puțin eu am avut senzația că ceea ce mi se întâmpla părea să fie doar o reglare de conturi.“ Să cauți dreptatea în mijlocul neomeniei – iată elementul remarcabil al acestui document, un document humain, și, astfel, sub nici o formă un document politique. Astfel, scriind, autoarea a reuşit să scape din vâltoare. Tainicul ei triumf este că a răzbit la suprafaţă, din adâncurile Maelströmului, nu prin ajutorul vreunei legi a fizicii, ci doar pentru că nu s-a lăsat înfrântă, în ciuda primejdiei care pândea la tot pasul. C.W. Ceram, august 1954 (Kurt W. Marek)

Sursa foto: pinterest.ro

Sufletul rău. Povestea corbului!

Demult, foarte demult, corbul avea penele albe ca zăpada. Era frumos, dar nu era iubit de celelalte păsări pentru că îi plăcea să fure. Când vedeau că se apropie corbul, păsările își ascundeau în grabă lucrurile pe care le aveau, însă corbul le găsea de fiecare dată și le ducea în cuibul lui din vârful unui brad înalt.
Într-o dimineață, corbul a auzit o pasăre cântând bucuroasă în pădure. Penele galbene ale păsării străluceau precum razele soarelui prin desișul frunzelor.
   – O să prind eu pasărea aia! își zise corbul, și așa făcu.
          – Ajutor, ajutor, striga pasărea și începu să plângă.
Celelalte păsări erau plecate departe, așa că nimeni nu o auzea.
          – Corbul mă va ucide, striga ea din nou. Ajutor!
Numai un vierme micuț, ascuns în căsuța lui îngustă, din creanga copacului, îi auzi strigătul de ajutor.
          – Eu nu sunt puternic și nu pot zbura, își zise viermele, dar pasărea galbenă a fost bună cu mine și nu m-a mâncat, așa că voi face și eu tot ce pot să o ajut!
Când a apus soarele, corbul a adormit. Atunci viermele a ieșit din ascunzatoarea lui, s-a târât ușor în sus pe scoarța copacului și i-a legat picioarele cu fire de iarbă.
          – Zboră acum, șopti viermele către pasărea galbenă. Să vii să mă vizitezi din când în când. Eu rămân să îl învîț pe corb să nu mai fie rău cu celelalte păsări.
Micuța pasăre galbenă își lua zborul fericită. Viermele aduna rămurele și mușchi, bucăți de scoarță și iarbă, le așeza pe toate în jurul bradului în care își avea cuibul corbul și le dădu foc. Flăcările cuprinseră în curând trunchiul copacului și ajunseseră până sus, la corb.
          – Foc! Foc! strigă corbul speriat. Veniți să mă ajutați! Cuibul meu arde!
Dar pe păsări nu le interesa.
          – Este un hoț, vorbeau ele, lăsați-l să ardă! Ar fi o pedeapsă bine-meritată!
Încet-încet, focul cuprinse și legăturile de iarbă care îi prindeau picioarele și corbul reuși să își ia zborul. Într-adevăr, scapă de foc, însă de acum înainte nu mai avea de ce să umble țanțoș și mândru. Penele sale, odinioară albe și strălucitoare, erau acum îmbâcșite de fum și negre ca noaptea, la fel ca sufletul său necurat.

De ce are corbul penele negre (după Florence Holbrook)

Sursa foto: pinterest.ro

Dragostea păsărilor. Povestea păsării Colibri!

După ce a creat neamul păsărilor, Dumnezeu s-a uitat în jurul său și a văzut că au rămas, ici și colo, fragmente mici de pene. Nu a vrut să le arunce la gunoi, ci a decis să le folosească și pe acelea. A făcut și din ele o pasăre, dar pentru că era foarte mică s-a gândit să-i dea un dar deosebit: măiestria de a zbura în toate direcțiile; și orizontal, și vertical, și lateral, înainte și înapoi, în zig-zag, ba chiar și pe spate. Este singura pasăre care poate zbura în acest fel. Oamenii au numit-o „ pasărea colibri”.

Dar pentru că lui Dumnezeu tot i se părea că lucrarea sa nu era desăvârșită, le-a cerut celorlalte păsări ca, fiecare dintre ele să-i dăruiască măruntei zburătoare câte o pană colorată din propriul lor penaj. Când a văzut-o în straiul ei cel nou, soarele i-a spus:

– Pasăre mică, straiul tău e alcătuit din dragostea suratelor tale. De aceea tu vei fi simbolul iubirii pe pământ iar la darurile lor, îl adaug și eu pe al meu: de câte ori razele mele te vor ajunge, penele tale vor străluci în lumina lor.

Legenda spune că pasărea colibri nu apare niciodată în locurile întinate de răutate și de urâțenie iar Dumnezeu i-a dat și puterea de a crea leacuri pentru bolile trupești în potirul florilor.

Sursa foto: pinterest.ro

Fărâme de timp…..

Trec ani neconteniți, cu frumos și deziluzii….trec ușor dar uneori teribil de greu…..

Trec senzații de bine, trece durerea, trece neștirea, trece plăcerea…..

Trec zile întregi şi uneori doar cu jumătăţi de măsură…trec dar parcă nu s-ar duce…

Trec nopţi cu suspine, cu lacrimi în care te prefaci că nu mai doare…închizi ochii dar suferi…într-un timp al dezamăgirii…..

Trec fărâme de timp, se duc uneori agale, uneori le gonești, alteori te gonesc ele pe tine…..trece timpul……și nu mai dăm înapoi, nu putem, suntem neputincioși, dizolvați în secunde, în clipe netrăite…..

Trece timp, și noi ne trecem, se duc acele senzaţii blânde, iubirile şi chiar şi ura trece, durerile şi bucuriile imense….trec….chiar dacă încerci, lupți pentru a păstra, trec……

Trec umbre şi lumini, trec peliculele amintirilor…..trece viața….

Trec senzațiile copilăriei şi gusturile de mult uitate…

Trec emoţii care te-au răscolit, celea care te-au doborât, celea care te-au înflorit…..trec iluziile goale și celea care te-au completat….

Trec chipurile dragi, ploile, grijile şi bucuriile fără motiv…..

Trec dulcile iubiri, amorurile sălbatice, și pasiunea, se  estompează, se stinge….trece…

Trec dezamăgiri ce nu te lasă să respiri… trec anii şi ale tale nebunii…trec și nu mai au întoarcere…..nu mai au valoare….

Trec începuturile şi fiece dâră de sfârşit…

Îţi trece pe alături trecutul…prezentul…..și dacă te piezi, îți neglijezi viitorul….

Trec bucățile de timp, una câte una, dar un singur lucru nu uita, îmbrățișează viața și prețuiește clipa….așa cum a venit, cu bine și mai puțin, cu adevăruri crude și porniri înbucurătoare, fii prezent în fărâmele tale de timp, doar Fii!!!

Vorbe pentru suflet, suflet în cuvintele mele……

Sursa foto: pinterest.ro