Sigmund Freud (n. 6 mai 1856, Freiberg, astazi Pribor/Republica Ceha – d. 23 septembrie 1939, Londra) a fost un medic neuropsihiatru evreu austriac, fondator al școlii psihologice de psihanaliza.
Freud este considerat a fi părintele psihanalizei iar lucrările sale introduc noțiuni precum inconștient, mecanisme de apărare, acte ratate și simbolistica viselor cât și accentuarea asupra unor plăceri și principii de viață.

Astăzi voi aduce la cunoștință despre Principiul Plăcerii, o latură frecvent întâlnită dar și studiată asiduu în rândul psihologilor de-a lungul anilor. Eu am să încep cu studiul încă din teoriile cunoscutului Freud, cel care a pus în discuție atât plăcerile din realitate, adică cele palpabile cât și cele acumulate din vise și subconștientul nostru.

Freud dezvoltă ideea că primii 5 ani de viață sunt definitorii pentru structurarea personalității. Se pare că multe din nevrozele dezvoltate de adulți își găsesc rădăcinile aici. Teoria lui Freud încearcă să explice cum ne formăm identitatea sexuală, atitudinile față de comportamentul sexual și reacțiile noastre emoționale față de sex și plăcere.

El a propus câteva stadii ce exemplifică etapele dezvoltării omului începând cu vârste fragede până la maturitate implicând plăcerile prin diverși stimuli.

Sigmund Freud în cartea sa „Dincolo de principiul plăcerii”, din 1920 pune în discuție aprinsă câteva teorii cu privire la cum se ajunge la stadiul plăcerii.

După spusele acestuia aparatul psihic se supune principiului plăcerii, tinde să reducă pe cât posibil tensiunile din interiorul său. Eul este ghidat în activitate prin luarea în considerare a tensiunilor produse de stimuli, fie prezenți în el, fie introduși în el. Pentru reducerea tensiunii în aparatul psihic au loc fie procese prin intermediul cărora organismul controlează mediul, se adaptează la el, fie procese de adaptare intrapsihică. Datorită acestor procese, principiul plăcerii este „gardian al vieții”.

Pentru o limpezire a acestei duble calităţi a principiului plăcerii ar fi necesară tratarea separată a organismului ca întreg şi a aparatului psihic în calitate de sistem de control al organismului. Aparatul psihic, ca şi organismul ca întreg sunt departe de echilibru termodinamic cu mediu. Altfel, nici o acţiune asupra mediului sau activitate psihică n-ar fi posibile. Sub imperiul principiului al doilea, la nivelul organismului energia potenţială se transformă în căldură, tendinţă contrară vieţii. La nivelul aparatului psihic acţiunea acestui principiu se exprimă prin tendinţa de reducere a tensiunilor, adică prin principiul plăcerii. Funcţionarea organismului şi funcţionarea aparatului psihic sunt defazate. Acţiunea principiului al doilea în organism îl face să evolueze către echilibru cu mediu, adică spre moarte. Această evoluţie produce un efect invers asupra aparatului psihic, datorită producţiei endogene de stimuli. Producţia de stimuli, îndepărtează aparatul psihic de echilibrul relativ în care se găseşte. Acţiunea principiului al doilea, sub forma principiului plăcerii, îl face să tindă să se reapropie de echilibru, încercând să reducă tensiunea. Metodele prin care aparatul psihic încearcă să reducă tensiunea sunt tocmai procesele benefice vieţii, împotriva principiului al doilea la nivelul organismului.

După această delimitare, putem spune că instinctul sexual, ca şi celelalte instincte, se manifestă prin producţie endogenă de stimuli care măreşte tensiunea aparatului psihic. Acţiunile de satisfacere, care reduc această tensiune sunt în beneficiul individului în cazul instinctelor de conservare şi în serviciul speciei în cazul instinctului sexual. Instinctul sexual urmăreşte obţinerea plăcerii şi nu reproducerea speciei. Această înmulţire invariantă a organismelor este manifestare a Eros-ului, dar orgasmul nu asigură reproducerea, este doar în corelaţie cu ea.  Jay Diamond a descris în De ce e sexul o plăcere? un raport între investiţia energetică pentru procreare şi cea pentru longevitatea indivizilor, raport specific fiecărei specii.

Și e foarte bine cunoscut că în general, oamenii, în dorința de a atinge plăcerea, se acomodează progresiv cu realitatea, ea fiind singura care le permite să atingă satisfacția căutată. Pentru a regla funcționarea psihică, a apărut principiul realității – ca o modificare a principiului plăcerii, care asigură obținerea unor satisfacții în mod real.

Principiul plăcerii apare, așadar, puțin influențat de anumiți factori externi sau interni. Este adevărat că factorii interni, subiectivi, au un rol foarte important, deoarece concepția individului despre moralitate, despre recompense și tentații și puterea acestuia de a le rezista, poate duce la realizarea sau nu a unei plăceri imediate.

De-a lungul timpului se pare că, în detrimentul principiului plăcerii, principiul realității a dobândit o oarecare importanță datorită faptului că se consideră că maturizarea psihică a unui om este atinsă atunci când principiul realității dobândește supremația (dar asta o voi pune în discuție într-un alt articol).

Astfel plăcerea în corelație cu realitatea, sau stimulii existenționali este o bătălie pierdută, „armele” Eros-ului sunt cercurile vicioase. Sub acţiunea Principiului al II-lea al termodinamicii, structurile şi limitele sistemelor se pierd, ordinea creată de Eros se transformă în haos. „Bătălia” dintre aceste două tendinţe are mai multe implicaţii în metapsihologie decât cele sugerate aici. Dacă am merge mai departe şi ne-am întreba de ce există aceste tendinţe, am ajunge la mistere…

Bibliografie:

  1. Diamond, J., – De ce e sexul o plăcere? – Ed.Humanitas, 1999
  2. Freud, S., Opere II, Interpretarea viselor, trad. Leonard Gavriliu, Ed. Ştiinţifică, 1993 Freud, S., Métapsychologie, trad. J.Laplanche şi J.-B. Pontalis, Ed. Gallimard, 1968
  3. Freud, S., Două psihanalize, trad. Ruxandra Hosu, Ed. TREI
  4. Freud, S., Dincolo de principiul plăcerii, trad. George Purdea şi Vasile Dem. Zamfirescu, Ed.“Jurnalul Literar”, 1992
  5. Freud, S., Eul şi sinele, trad. George Purdea şi Vasile Dem. Zamfirescu, Ed. “Jurnalul Literar”, 1992

Sursa foto: pinterest.ro

 

Reclame