Sufletul omului după Erich Fromm!

Erich Fromm (1900–1980), sociolog și psihanalist, s-a format în cadrul Școlii de la Frankfurt, pentru ca în 1933 să emigreze în SUA. Din cărțile sale, amintim: Arta de a iubi, Budismul Zen și psihanaliza, Arta de a fi, Anatomia distructivității umane, Omul pentru sine cât și cartea Sufletul omului.
Publicat în anul 1964, volumul „Sufletul omului. Între geniul binelui și al răului de Erich Fromm tratează amplu despre subiectul naturii distructivității umane ca precondiție versus stare patologică mai degrabă determinată de condițiile sociale.

În volumul de față Fromm dezvoltă ideile sale despre iubirea de viață și iubirea de moarte, face diferența între diferite feluri de agresivitate aflate direct sau indirect în serviciul vieții și formele maligne ale distructivității, descriind două tipuri de personalitate: biofilul și necrofilul. Pe baza experienței sale clinice și a cercetării proceselor sociale, el arată că iubirea de viață, independența și depășirea narcisismului formează un „sindrom de creștere”, opus „sindromului de descompunere”, format de iubirea de moarte, simbioza incestuoasă și narcisismul malign.

Omul are libertatea de a alege între bine și rău, dar alegerile au și consecințe – cu cât face mai multe alegeri în detrimentul vieții, cu atât mai greu îi este să evite împietrirea sufletului. Salvarea nu poate veni decât alegând să iubească viața – să fie mișcat de durerea altei ființe umane, de privirea prietenoasă a altei persoane, de cântecul unei păsări, de verdele ierbii.
Cititorul ia așadar cunoștință cu ceea ce teoreticianul denumește „sindrom de creștere și cel de descompunere” ca formă a iubirii de viață și de moarte.

Fiind martorul a două războaie mondiale și a ororilor create, Fromm s-a îndreptat spre analiza consecințelor înfricoșătoare provocate de tehnologia modernă, pusă în slujba unei lupte distructive, la îndemâna unor lideri egocentrici și narcisici. Cu toate acestea, a rămas umanist prin definiție, o trăsătură pe care a purtat-o în sine și a imprimat-o tuturor lucrărilor sale, fiind preocupat în mod autentic de realitatea și existența umană și de potențialul oamenilor cât și de sufletul acestora.

În studiile sale autorul mărturisește că, dincolo de experiența sa clinică, ceea ce l-a condus pe aceasta cale a fost și condiția societății vremurilor pe care le-a apucat, întrucât se are în vedere o societate mutilată și traumatizată de două războaie mondiale extrem de distrugatoare, Holocaustul, și urmările unor schelete ale vremurilor ce încă vor bântui multe generații.

Astfel, Erich Fromm se întrebă dacă ne îndreptăm spre o nouă barbarie (…) sau dacă este posibilă o nouă renaștere a tradiției noastre umaniste.” În acest sens, teoreticianul va trata sufletul, ca formă a iubirii de viață, a iubirii față de om și a independenței.

Conceptele analizate de Fromm sunt transpuse din zona filosofiei în realitatea imediată și, el aduce în discuție diferite aspecte legate de viață, moarte și motivațiile conștiente sau inconștiente care îi determină pe oameni să facă diverse alegeri, în relație cu sine și cu semenii lor. Prin prisma experienței traumatice trăită psihanalistul și sociologul german a căutat sursa agresivității umane și a instinctului distructiv, a nevrozei, sadismului și masochismului care nu sunt văzute printr-o asociere cu sexualitatea sau cu un comportament deviant, ci ca încercări ale oamenilor de a depăși sentimentul de alienare, de singurătate, de neputință….

Dincolo de aceste experiențe și de ideile analizate, Fromm a iubit oamenii și a crezut cu tărie în capacitatea noastră de crea, în empatie și în compasiune.

Citate din carte:

  • Scopul sadismului este să transforme omul într-un obiect, adică ceva cu suflet în ceva neînsufleţit, fiindcă prin controlul absolut asupra sa, viul îşi pierde o însuşire esenţială a vieţii – libertatea.
  • Cea mai importantă condiție pentru dezvoltarea iubirii de viață la copil este ca acesta să fie înconjurat de oameni care iubesc viața. Iubirea de viață este la fel de contagioasă precum iubirea de moarte. Aceasta este comunicată fără cuvinte, explicații și, cu certitudine, fără prelegeri despre cum ar trebui să iubim viața. Este exprimată mai mult prin gesturi decât prin idei, mai mult prin tonul vocii decât prin cuvinte. Poate fi observată în întreaga atmosferă pe care o suscită un om sau un grup, mai degrabă decât prin regulile și principiile explicite conform cărora își organizează acesta viața.
  • Influența unor oameni ca Hitler sau ca Stalin constă exact în capacitatea și plăcerea nelimitate ale acestora de a ucide. Pentru acest fapt, au fost iubiți de necrofili. Dintre ceilalți, multora le era teamă de ei și preferau să îi admire, mai degrabă decât să-și conștientizeze teama; mulți alții nu percepeau aspectul necrofil al acestor conducători și vedeau în ei făuritorii, salvatorii, tații cei buni. Dacă acești conducători necrofili nu s-ar fi prefăcut în făuritori și protectori, numărul de oameni pe care i-ar fi atras nu ar fi avut cum să fie unul suficient pentru a-i ajuta să preia puterea, iar numărul celor cărora le-ar fi repugnat ar fi condus probabil, curând, la căderea lor.

Bibliografie:

  • Erich Fromm, Sufletul omului. Între geniul binelui și al răului, Editura Trei, București, 2017

Sursa foto: pinterest.ro

 

De-ale lui Brâncuși!

Am impresia că viața oamenilor se desfășoară pe o bază greșită. Există o gravă neînțelegere în punctul de pornire. Oamenii nu recunosc minunea pe care o constituie viața însăși, globul acesta pământesc care se învârtește în haos și îi poartă în mersul lui prin veacuri. 
Ceea ce le lipsește oamenilor din vremea noastră e dimensiunea cosmică, sentimentul acesta al aventurii spiritului, dincolo de realitatea aparentă. 
Oamenii actuali nu au antene pentru a pătrunde în realitatea adevărată, în singura realitate care contează. Se lasă amăgiți de aparențe și se opresc la ele. Nu merg mai departe. Pentru că îi împiedică această stupidă nevoie de securitate care taie aripile aventurii și care ferecă spiritul în închisoarea conformismului. 
Întotdeauna, ceea ce m-a susținut a fost bucuria. În cele mai grele împrejurări ale vieții, am știut s-o găsesc în drumul meu. Mergeam cântând. Știam că ceea ce trebuie să se întâmple se va întâmpla. Și nimic nu mă oprea. Pe acest sentiment al minunii pe care o reprezintă viața, al bucuriei, e clădită toată opera mea.

Constantin Brâncuși – octombrie 1938, Conversații cu Ionel Jianu. Text publicat în Revista Fundațiilor Regale, nr.9, septembrie 1946.

Sursa foto: pinterest.ro

Din învățăturile lui Bernard Shaw!

George Bernard Shaw (n. 26 iulie 1856, Dublin – d. 2 noiembrie 1950, Ayot Saint Lawrence) a fost un scriitor irlandez, laureat al premiului Nobel pentru literatură în 1925, considerat de unii critici ca unul din cei mai importanți dramaturgi de limbă engleză de la William Shakespeare. Shaw s-a făcut cunoscut atât ca autor de piese de teatru, cât și în calitate de critic de artă și publicist politic.

Astăzi am hotărât să aduc la cunoștință câteva idei de viață a marelui scriitor irlandez!

  1. Prima condiţie pentru a fi fericit este să n-ai timp să te gândeşti la nefericire.
  2. Fă tot posibilul să primești ceea ce iubești, altfel vei fi nevoit să iubești ceea ce ai primit.
  3. Cei ce reușesc în viaţă sunt cei care caută ocaziile pe care le vor şi dacă nu le găsesc, le creează.
  4. Și optimistul, și pesimistul contribuie la societate. Optimistul a inventat avionul, pesimistul a inventat parașuta.
  5. Unica lecție pe care o putem învăța din istorie, este că oamenii nu învață nicio lecție din istorie.
  6. Omul este ca o cărămidă, atunci când se arde, devine tare.
  7. Omul care nu crede în nimic se teme de toate.
  8. Omul rațional se adaptează la lume; cel irațional încearcă să adapteze lumea la el. De aceea, progresul depinde de cei iraționali.
  9. Reputația este masca pe care omul este nevoit s-o poarte la fel cum pantalonii și sacoul.
  10. Cel mai mare păcat în raport cu cineva apropiat nu este ura, ci indiferența. Aceasta este adevărata culme a neomeniei.
  11. O viață în care faci greșeli nu este mai onorabilă, ci mai folositoare decât una în care nu faci nimic.
  12. Sentimentul de percepere obiectivă a realității oamenii îl numesc deseori cinism.
  13. Cel ce știe – face, cel ce nu știe – îi învață pe alții.
  14. În viață nu trebuie să te regăsești. În viață trebuie să te construiești.
  15. Nu avem dreptul să consumăm fericire, fără s-o producem.
  16. Să poți suporta singurătatea și să primești de la ea plăcere este un mare dar.
  17. Nu este periculos să fii sincer, mai ales dacă pe lângă asta mai ești și prost.
  18. Acum, când am învățat să zburăm prin aer ca păsările, să înotăm sub apă ca peștii, ne lipsește un singur lucru: să învățăm a trăi pe pământ ca oamenii.
  19. Lumea este constituită din trântori care vor să aibă bani, fără să muncească, și din proști, care sunt gata să lucreze, fără să îmbogățească.
  20. Libertatea înseamnă răspundere, de aceea majoritatea oamenilor se tem de ea.
  21. Adevărata bucurie în viaţă este să împlineşti un scop pe care tu să-l consideri important; să fi o forţă a naturii în loc să fii o zdreanţă tremurândă, egoistă, plângăcioasă şi suferindă, ce reproşează întregii lumi că nu se străduie să o facă fericită. Consider că viaţa mea aparţine comunităţii şi cât timp voi trăi, este un privilegiu să fac pentru aceasta ceea ce stă în puterile mele.

Sursa foto: pinterest.ro

Nesăbuința. Povestea unui trecător!

În timp ce mergea pe drum, un călător a văzut într-o grădină un pom frumos, de crengile căruia atârnau nişte mere mari şi roşii de-ţi lăsa gura apă. Văzând omul că nu-i nimeni prin preajmă, ce s-a gândit: Bine ar fi dacă ar gusta şi el câteva, aşa, de poftă!
Dar cum să facă? Până la pom trebuia să treacă de un gard înalt şi de o mare băltoacă. A stat el ce-a stat, s-a sucit, s-a învârtit, dar, nemaiavând răbdare, şi-a zis:

–  Fie ce-o fi! şi a-nceput să se caţăre pe gard. Cu greu, a reuşit să ajungă în curte, dar supărat nevoie mare, fiindcă într-un ghimpe din gard îşi agăţase haina şi o rupsese. Acu, ce să mai facă! Nu mai putea schimba nimic. Ba, mai mult, grăbindu-se, a uitat de băltoaca plină cu noroi şi s-a afundat în mâl.

Când, în sfârşit, a ajuns sub pomul cu pricina, a luat câteva mere, dar, uitându- se la el cum arată, şi-a spus:
– E drept că am obţinut eu ce-am vrut, dar a meritat oare? Haina mea cea bună e ruptă, încălţările şi pantalonii murdari …
Cum stătea el aşa şi îşi plângea singur de milă, apare în curte stăpânul casei.
Când l-a văzut pe călător cum arată, i-a spus:
– Bine, omule, trebuia să te munceşti atâta pentru câteva mere? Uite ce-ai păţit! Ca să nu mai spun că nu înţeleg de ce-ai încercat să le iei pe furiş? Dacă băteai la mine în poartă şi mi-ai fi cerut câteva mere, eu ţi-aş fi dat cu drag. Acum, haide în casă să te speli şi să te odihneşti şi apoi îţi vei vedea de drum!
Tare bucuros şi mulţumit a fost călătorul, văzând bunătatea gazdei sale, dar, în acelaşi timp, şi-a promis sieşi că altădată nu va mai fi atât de nesăbuit.

În viaţă, nu este important doar să obţii, ci şi cum obţii! Sunt oameni care vor să aibă mai mult şi, atunci muncesc fără tihnă. Alţii însă fură, gândindu-se mereu cum să fugă de muncă şi să înşele. Aceştia, păcătoşii, singuri se înşală, fiindcă nu este totul să ai un lucru, contează şi cum l-ai obţinut!

Notă: “În cele trecătoare, nu poţi deveni bogat decât sărăcind pe altul. În cele duhovniceşti, nu poţi deveni bogat decât îmbogăţind pe altul.” (Sfântul Ioan Gură de Aur)

Sursa foto: pinterest.ro

Citind-o pe Paullina Simons. Cartea „Călărețul de aramă”

  Paullina Simons (născută în 1963 în Leningrad, Republica Sovietică Federativă Socialistă din Rusia) este un scriitor american de origine rusă și cel mai bine vândut autor internațional. Simons a visat să devină scriitoare încă fiiind un copil din Leningrad. La vârsta de zece ani, sa mutat împreună cu familia sa în Statele Unite și a mai făcut o încercare timpurie de a scrie când avea 12 ani, în limba engleză. Simons a absolvit Universitatea din Kansas cu o diplomă în științe politice. A lucrat ca jurnalist financiar pe Financial News Network, dar și ca traducător printre alte locuri de muncă, înainte ca „Tully”, primul ei roman, să fie scrisă și eliberată pe tipare.

Simons și cel de-al doilea soț Kevin Ryan locuiesc în Long Island, New York și au patru copii, Natasha, Mișa, Kevin Jr. și Tatiana (numită după eroina în The Bronze Horseman) Călărețul de aramă!

Calaretul de arama - carte de Paullina Simons - eMAG.ro

„Călărețul de aramă” nu este doar o poveste de dragoste. Nici pe departe. Nu este o simplă poveste- nici de loialitate, nici de familie, nici de iubire, e dincolo de rațiune, dincolo de moarte dincolo de puterile unei lumi tulburi și mlăștinoase în vremea războiului rece. Nimic nu e simplu în cartea asta. Nimic nu e ușor. Totul are gust amar.

Cartea e un suflet, ce m-a ținut țintuită lângă ea, prizonieră fiindu-i în ceas de noapte, i-am vegheat filă cu filă îmbrăcând armura tristeții și a dezolanței, m-a prins în mrejele neputinței și a frigului singuratic, cartea asta m-a făcut să sufăr o dată cu personajele. Îmi doream să știu, să înțeleg și să nu mă despart de fiecare în parte.

Am avut în timpul lecturii o ciudă nebună pe autoare pentru că m-a făcut neputincioasă în ale cititului, deoarece aveam de parcurs peste nouă sute de pagini iar eu doream sfârșit, și nu m-a cruțat de momente grele, m-a dezgolit, m-a umplut, m-a făcut să cer din ce în ce mai mult, am obosit între rândurile grele ale războiului și înfrângerii asupra neputinței mele de a citi mai accelerat.

Dar aș vrea să vă redau câteva date din carte. Viața celor din carte este umbrită de amenințarea războiului. Viața nu mai are puterea să alunge norii aduși de nemți, însă dragostea poate, sau cel puțin încearcă să străbată culmile sentimentalismului în detrimentul celui mai crâncen dușman.

O minunată poveste de dragoste se înfiripă în Leningradul ocupat de nemți în 1941, o dragoste ce m-a impresionat până la lacrimi. O avem ca eroină pe Tatiana, o tânără de numai șaptesprezece ani, ce trăiește împreună cu părinții, bunicii, fratele geamăn și sora Dașa în două cămăruțe din Leningrad, ducând o viață modestă, dar liniștită. Dar totul abia începe, și se sfârșește totodată.

Fire dulceagă și săritoare, Tatiana simte că viața o să-i joace feste atunci când îl cunoaște pe Alexander, un locotenent din Armata Roșie de care se îndrăgostește la prima vedere și de la a doua este nevoită să i-l cedeze surorii ei mai mari Dașa. Prinsă între dragostea de soră și dragostea pentru Alexander, inima Tatianei devine, și ea, un câmp de bătălie. Ați zice că nu-i drept, credeți-mă eu tot așa am zis, am criticat-o și eu destul de dur, pe cuvânt, dar tânăra noastră nu știe încă că s-a condamnat pe sine într-o crâncenă automutilare sufletească ce o s-o devoreze lăuntric, o s-o contopească într-o mare de minciună. Și pentru cine, pentru ce? Pentru a-și proteja sora, pentru a nu-i răni sentimentele, și pentru a-l avea prin preajmă pe El, cel care i-a răpit inima.

Între timp, Leningradul e izolat de restul țării, căzând în mâinile forțelor naziste, iar familia lor va trece prin momente dramatice, făcând eforturi să-și procure hrana și să rămână în viață.

Pe lângă ororile războiului fiecare își poartă exploziile frustărilor în suflet, neîmpărtășirea emoțiilor, neputința lui Alexander cât și secretele ce fiecare le poartă în suflet, vorbe grele, emoții netrăite, naivitatea și dăruirea. Cei doi îndrăgostiți, Tatiana și Alexander, vor fi angrenați în iureșul evenimentelor și vor avea de dus o luptă aprigă pentru a-și câștiga libertatea și dreptul de a-și trăi iubirea.

Povestea care urmează mi-a rupt sufletul. Nici nu mai știu de câte ori m-am trezit lăcrimând, trăind suferința pe viu alături de personajele ce pentru mine întruchipează simbolul dăruirii și loialității. Cartea îmbină dragoste, război, trădare, minciuni, secrete, curaj, lașitate, nebunie, încăpățânare, credință, disperare și speranță. Le-am regăsit pe toate în primul volum al acestei trilogii. Povestea asta m-a absorbit complet, cucerindu-mă de la primele pagini.

Atât de bine a scris Paulina Simons această carte. A ilustrat măreția iubirii și oroarea războiului. A ordonat fără blândețe totul, a pus pe un cântar iubirea cu războiul, moartea cu nașterea, boala cu dezamăgirea cât și continuitatea și nădejdea. Oare autoarea a știut unde vrea să ajungă scriind, oare a anticipat atâtea momente ce cu greu le voi uita ca cititoare? Oare a premeditat înfrângerea celor două inimi? Oare a dat priorități câștigătorilor, dar oare mai sunt? Un cuvânt pot să spun – uimitoare. Surprinzătoare carte! Atâta încărcătură emoțională mi-a oferit!

„Soldat! Lasă-mă capul să ți-l țin în poală și chipul să ți-l dezmierd! Lasă-mă buzele dulci să ți le sărut și dorul să mi-l strig peste mări și țări!… Luga, Ladoga, Leningrad, Lazarevo…Cândva m-ai purtat în brațe, dragul meu Alexander. Acum te voi purta și eu întru eternitate…

Și armăsarul negru și sălbatic, cu tropot greu, în galop mă urmărește, pe când cu pași grăbiți, spre Finlanda, Suedia și America mă îndrept. Inima și arma ta pe vecie îmi vor fi leagăn și mormânt.

Te port în suflet, de la ivirea zorilor până la căderea nopții, iar dragostea mă îneacă, picăturăcu picătură, ca apele râului Kama. De mă vei căuta vreodată, în Lazarev tu mă vei găsi, căci acolo mă voi afla până la sfârșitul zilelor mele.”

Critici literare:

  • Se observă repede că autoarea de origine rusă, Paullina Simons, stăpânește acest gen de saga romantică… Ea poate să facă demonstrații puternice despre trăinicia spiritului uman, dar niciodată în detrimentul pasajelor descriptive pline de strălucire, forță și frumusețe.  Barry Forshaw 

Comori. Povestea unui tânăr!

Un tânăr era foarte supărat că nu avea mai mulţi bani, că nu-şi putea cumpăra tot ce-şi dorea. Se plimba trist pe stradă, neştiind cum să iasă din această situaţie. Dar, cum mergea el aşa, s-a lovit deodată de cineva. Mare i-a fost mirarea să vadă că, din neatenţie, a dat peste un om sărman, fără vedere, acela neputincios încerca cu un baston să găsească drumul spre casă. Tânărul nostru l-a ajutat conducându-l de braţ.

Văzând cât sunt alţii de necăjiţi, tânărul nu s-a mai gândit, de atunci, decât la un lucru: cât de bogat este el. Nu avea bani pentru tot ce şi-ar fi dorit, dar avea comori mai mari decât mulți alți nefericiți, pe care banii nu le pot cumpăra: sănătatea– puterea de muncă, bucurie şi voie bună.

Acum îşi dădea seama că sunt oameni care au rămas ologi în urma unor accidente. Dar picioarele sale îl puteau duce oriunde. Alţii au rămas orbi. El putea să vadă însă clipă de clipă, toate frumuseţile din jurul său. Există şi unii oameni care, din păcate, sunt orbi şi ologi sufleteşte, pentru că sufletul lor s-a golit de bucurie, de speranţă şi dragoste. Aceştia sunt cu adevărat nefericiţi.
Cu cât vei fi mai binevoitor, cu atât sufletul tău va avea mai multă linişte. Cel rău şi zgârcit nu dă niciodată nimic, nici măcar un pahar cu apă sau un sfat, chiar dacă aceste lucruri nu l-ar costa nimic. Un astfel de om mai este cu ceva de folos celorlalţi???
Dacă ne vom uita în jurul nostru vom vedea că nimic și nimeni nu trăieşte doar pentru sine. Până şi un copac obişnuit, chiar dacă nu ne oferă fructe, ne dă cel puţin posibilitatea să ne odihnim un minut la umbra lui.

Notă: „Cel bun vede bunătatea peste tot, cel rău, nicăieri.” (Proverb)

Sursa foto: pinterest.ro