Povestea cuvintelor!

A fost odată o floare, o floare oarecare, una dintre cele pe care le găsești pretutindeni, și la malul mării și pe vârful muntelui, flori mărunte care se pierd în marea de iarbă. Florile acestea mărunte, au în loc de polen cuvinte. Cuvinte dulci și parfumate, cuvinte care se lipesc de cel mai aprig suflet și încep să toarne, picătură cu picătură, liniște. Și unde e liniște, se naște Iubirea.
Polenul lor este purtat de vânt sau insecte sau buze, se prinde de vârful degetelor, de fire de păr, de pleoape și nu coboară decât atunci când au ajuns la destinație. Cum știu că au ajuns? Destul de simplu. Sufletul strigă, așa cum strigă pământul pârjolit de soare după ploaie.
Unde mângâie, răsar flori, flori mărunte care, în loc de polen au cuvinte, cuvinte care mângâie suflete.