Iubirea, oricât de minunată ar fi, nu este suficientă pentru ca doi parteneri care se iubesc să rămână într-o relație de lungă durată.
Calitatea comunicării, bogăția schimburilor, vitalitatea lucrurilor împărtășite în comun, sunt cele care vor hrăni și vor menține relația vie.
El se numea Tăcere, iar ea se numea Vorba. Aveau douăzeci de ani și încă nu descoperiseră iubirea.
S-au întâlnit pe insula unde trăia ea, unde se născuse și unde își petrecuse toată copilăria.
La început, au schimbat doar câteva priviri și lungi momente de tăcere, pline de așteptări, încarcate de entuziasm, de vibrațiile dorintți lor care se năștea. Își ofereau zâmbete dulci ca mierea și pline de tandrețe, pe care dansau soarele și cerul întreg. Îndrăzneau să se apropie unul de altul, încet, în momente pline de frumusețe, acompaniate de suspinele lor.
Fiecare dintre ei își depunea speranțele, emoțiile și partea secretă din viseîn mâinile celuilalt. Apoi au învățat, treptat, să îmblânzească spațiul dintre corpurile lor, să simtă cu toate simțurile și să-și lase gesturile să se miște libere.
Apoi, foarte repede, toate acestea au izbucnit în săruturi pline de lumină și în mângâieri pline de culoare, în parfumul abandonului lor, pentru a se pierde și a se topi în sărbătoarea trupurilor lor, care i-a dus apoi departe, în cele mai profunde locuri ale ființei lor. S-au iubit reciproc, lucru care se întamplă mai rar decât credem.
Vreau să spun, prin reciprocitate, că iubirea unuia rezona și se acorda cu iubirea celuilalt.
Tânăra femeie, care se numea Vorba, a început În mod firesc să vorbească despre sentimentele ei, despre emoțiile și simțămintele ei cele mai intime. Avea o creativitate inepuizabilă și generoasă pentru a vorbi, pentru a-i împărtăși tânărului Tăcere, ceea ce ea simțea, pentru a-i murmura, a-i șopti celui pe care îl iubea, tot ceea ce trăia în adâncurile ființei ei, îi povestea despre trecutul ei, despre prezent și despre viitorul pe care și-l imagina alături de el. Un viitor comun cu care își dorea ca și el să fie de acord, pentru a-l construi împreună.
Pentru Tăcere, însă, era mai complicat, mai dificil. El nu știa să vorbească despre el sau, mai degrabă, păstra din experiențele lui anterioare o prudență sau o inhibiție, care îl impiedicau să exprime în cuvinte ceea ce trăia, ceea ce simțea.
Chiar dacă uneori avea impresia că tot ceea ce nu putea exprima, se agita în el asemenea unei furtuni. Îi era frică să nu pară slab, mai puțin viril, dacă vorbea despre intimitatea lui și, cel mai adesea, credea că de fapt nu este necesar să vorbești despre astfel de lucruri, că era inutil și doar un timp pierdut și că ar putea fi chiar periculos să își exprime sentimentele, ceea ce trăia în interior.
Se simțea mai în largul lui, asemenea multor bărbați, în acțiune, îi plăcea să facă propuneri, să organizeze ieșiri în diverse locuri. Și, în primul rând, nu se putea abține să nu o atingă pe iubita lui, să o ia în brațe, să îi arate dorința lui. Lucru pe care și Vorba îl dorea foarte mult, dar nu era singurul lucru pe care și-l dorea.
Să nu credeți cumva că Tăcere era mut. Nici vorbă! Vorbea chiar mult, cu ușurință și Îndrăzneală, cu umor, avea o calitate în a face analize și sinteze, un simț critic ascuțit în tot ceea ce se referea la teoriile economice sau sociale, la problemele lumii, la univers, la sport și la spectacole. Însă vorbea tot timpul despre ceilalți, despre evenimentele din jurul lui. Nu vorbea niciodată despre modul în care trăia el toate aceste lucruri, despre ce simțea, ce îl emoționa în adâncul lui.
Îi plăcea să comenteze aspecte legate de afaceri, de societate și comportamentul oamenilor politici, îi plăcea mult să dezvolte un subiect propus de el sau de altcineva.
Imediat se lansa într-un discurs în care îi plăcea să strălucească, dar uneori se mai și rătăcea într-o logoree nesfârșită, se repeta, devenea puțin steril și își pierdea sensul frazei. Excela în controverse, în a cultiva arta disputelor, întreținea cu iubita lui, Vorba, sau cu prietenii, dezbateri întregi despre sport, despre filme, despre cărțile citite, despre călătoriile pe care le-a făcut, despre experiențele de viață pe care le-a avut.
De fapt, diferența dintre cei doi iubiți consta în faptul că ea vorbea despre ea, în timp ce el vorbea despre ceilalți și despre ce a făcut el, fără să vorbească cu adevărat despre el însuși, despre ce simte, ce trăiește.
Și ignora faptul că, ceea ce menține împreună, în timp, doi parteneri, nu este doar iubirea care putea să îi lege și să-i atașeze unul de altul, ci calitatea schimbului și a comunicării dintre cei doi. Un schimb echilibrat, pe baza științei de a da și de a cere și a îndrăznelii de a primi și de a refuza. Un schimb care putea fi reciproc sau nu …
Cei doi nu știau încă faptul că se aflau la începutul unui drum care avea să îi îndepărteze unul de altul, mai mult decât orice neînțelegere care ar fi putut să-i facă să se contrazică sau să se rănească reciproc. Ar fi putut ca, rămânând pe acel drum al lipsei de înțelegere, în care cererile unuia nu își găseau ascultare și răspunsuri in comportamentele celuilalt, să se îndepărteze unul de altul, fără ca măcar să știe acest lucru.
Riscau să se părăsească încet, in mod iremediabil, fără ca măcar să presimtă încapacitatea lor de a crea, dincolo de iubire, o relație vie, creativă, stimulantă pentru amândoi. O relație care le-ar fi hrănit iubirea cu tot ceea ce era mai bun în ei, cu cele mai neașteptate resurse pe care le aveau, dacă ar fi știut să-și împărtașească trăirile și simțămintele.
Și toate astea, bineînțeles cu dăruire, pe de o parte și cu receptivitate deschisă, de cealaltă parte și, mai ales cu reciprocitate, printr-un dialog al sentimentelor și al trăirilor celor mai personale, mai intime. O relație în care fiecare ar fi putut să își împărtășească așteptările, aporturile și, mai ales să-și exprime zonele de intoleranță, de fragilitate, de furie sau chiar de violență, legate de rănile lui din copilărie.
Trebuie să vă mai spun că Vorba a fost crescută în familia Îndrăznescsăspun, o familie în care se practica demult învățarea comunicării, adică a învăța cum să spui ceva în comun.
O metodă care propunea să nu vorbești despre celălalt, ci să îi vorbești celuilalt despre tine, o metodă care invita la renunțarea la injuncții, la judecăți de valoare, la descalificări și devalorizări, la amenințări și la șantaj, la culpabilizări, la menținerea raportului dominant – dominat. Era o familie și un mediu în care copiilor li se propuneau încă de când erau foarte mici, reguli de igienă relațională simple, accesibile oricui, instrumente concrete, transmisibile, pentru a comunica mai bine.
Vorba, în educația ei, își însușise resurse care îi permiteau o mai bună poziționare, autonomie și afirmare a propriei persoane, creativitate și libertate de a fi.
Tăcerea … cât despre el … crescuse într-un mediu în care a fost învățat să nu vorbească despre ceea ce trăia și simțea, în care se practica opoziția și nu apoziția, înfruntarea, în loc de confruntare, confuzia între sentimente și relație, ne-diferențierea între dorințe și nevoi. Fusese crescut în familia Astanusespune.
O familie cum sunt milioane de familii de pe planeta Tăcerii, care practică într-un mod foarte natural, un sistem relațional foarte răspândit, care este surd și orb în fața lucrurilor esențiale, este pernicios și pervers și, mai ales, energetivor.
O familie în care nu era convenabil să vorbești despre sine, să te dezvălui așa cum ești, în care se puneau întrebări intruzive sau cererilor li se răspundea prin conformism sau supunere. O familie și un anturaj în care se vorbea despre ceilalți, în care ceilalți erau definiți, catalogați și etichetați prin judecăți de valoare definitive, copiii erau culpabilizați dacă nu îndeplineau dorințele părinților, erau amenințați, pedepsiți și chiar alungați dacă afirmau credințe diferite sau dorințe de independență și de afirmare diferite de ale părinților …
În astfel de familii, copiii nu au posibilitatea de a-și dezvolta încrederea și iubirea de sine, inițiativa și creativitatea. Au foarte puține alternative pentru a se împlini în iubire și respect de sine, pentru a se întări în fața imprevizibilului vieții … au ca model doar comportamente stereotipe și conservatoare, repetitive și foarte puțin adaptate la realitate. Cei care sunt crescuți într-un astfel de sistem au puține posibilități de a exista. Sau de a se afirma și se realizează la nivelul faptelor, al acțiunilor, al cuceririi, al luptei. Fie se dau bătuți, fug, se supun, se pun în serviciul exploatatorilor lor, se lasă manipulați. Sau se inhibă, se închid în tăcere, într-o activitate ecran, încercând să scape de imprevizibil și făcându-se uitați. Unii, mai puțini, se vor realiza marginalizându-se prin creație sau prin schimbare …
Nu știu cum va evolua relația dintre Vorbă și Tăcere și nu știu cum va supraviețui sau se va amplifica iubirea lor. Știu doar drumul pe care fiecare dintre ei îl are de parcurs pentru a-și propune, dincolo de iubire, o relație vie și stimulatoare, dacă vor să-și construiască un viitor împreună.
Știu, de asemenea, că se vor confrunta cu renunțarea la imaginile lor ideale, cu recunoașterea, mai clară, a așteptărilor lor, a aporturilor fiecăruia și a zonelor lor de intoleranță, cu descoperirea vulnerabilității fiecăruia.
Vor avea de învățat, dacă vor să construiască o relație de durată, să comunice cu privire la contradicțiile din interiorul fiecăruia, la diferențele care există între ei și la asemănări. Vor avea de negociat antagonismele, de clarificat partea întunecată din trecutul lor.
Le doresc să poată porni pe acest drum, urmând calea inimii și a unei cunoașteri deschise.
Sursa: Cartea “Povești despre rătăciri, Povești despre speranțe” de Jacques Salomé
Sursa foto: pinterest.com
Vorbe pentru suflet... 