Călătorie până în prezent!

N-am vrut niciodată să fiu o femeie plictisitoare, una din mulțimea celor care aleargă după un ”la fel” sau după un „el”, nici una care se adaptează unei societăți și respectă tot ceea ce este considerat „corect”. Nu am urmat șabloane. Nu am copiat comportamente. Nu am preluat nici un stil, mi l-am creat. N-am vrut să fiu o femeie care urmează un model, nici cel chiar impus de părinți, am vrut să simt tot ceea ce înseamnă viața, cu tot cu greșeli și succese, cu tot tumultul de evenimente și cu lipsa acestora, cu zâmbete hilare și cu lacrimi amare. Totul pe propria-mi piele și tatuat în suflet.

Dacă vei trece veodată pe lângă mine, probabil vei observa că mă diferențiez, poate prin priviri aruncate spre nimic și pe oriunde, poate prin zâmbetul meu împrăștiat mulțimii și prin parfumul floral luat de la natură. Poate voi părea uneori arogantă, dar e mai mult din frica de a nu mă mai răni de replici aruncate în van, poate mă vei simți distantă, dar prefer să nu mă accentuez prin fizic, poate mă vei vedea rece, dar nu sunt așa, uneori simt și prefer să rămân retrasă căutând privirile oamenilor și încercând să-i citesc printre gesturi și cuvinte. Uneori mă vei vedea radiînd, atunci să știi că totul în lumea mea e suflet pentru suflete. Iar uneori pur și simplu voi prefera să fiu un spectator tăcut al unei piese ce se derulează în retina mea cu încetineala unei clipiri. Nu mă vreau cu rol principal. Și știu, mulți mă consideră complicată însă eu îmi cerșesc liniștea sufletească. Mulți mă văd firavă, până nu mă află cu desăvârșire. Mulți mă vad critică, însă nimei nu s-a pus în locul meu, să-mi înțeleagă sufletul și visele.

N-am acceptat niciodată prefăcătoria. Nici minciuna. N-am suportat ignoranța și să mi să se impună ce trebuie să fac și pe cine să iubesc și să accept în viața mea. Și să știți întotdeauna am ales cu sufletul, cu intuiția și cu adâncimea emoțiilor ce-mi transmite persoana sau locul. N-am acceptat lipsa de comunicare. Da, sunt o vorbăreață înrăită. N-am să apreciez pe nimeni ce se crede superior. N-am să cred lingușeala. N-am acceptat doctrina impusă și nici regulile în care nici eu nu cred, nu știu de adevăruri absolute și susțin motorașul gândurilor ce ne fac diferiți. Mă deranjează limitele.

Mă înnebunește nedreptatea. Mă îngrozește viitorul și recunosc că fac prea multe greșeli, dar cine nu le face? Îmi ies din fire când lumea îmi dictează viața, parcă aș fi școlăriță rămasă repetentă. Nimeni n-are dreptul de a-mi spune cine sunt și de ce am nevoie. Prea m-a biciuit viața pentru a mai permite unora să se bage sub piele și să-mi încolăcească inima în veninul propriilor deznădejdi. Îmi cunosc greșelile, neajunsurile, îmi văd cu ochiul liber calitățile și la ce am de lucrat, văd și singură, la ce bun vociferări răutăcioase. Eu nu vă fac liste de slăbiciuni, chiar dacă aș putea….Eu singură îmi aleg cursul vieții, singură îmi caut pe ce umăr să plâng și când să ies din ascunzătoarea propriilor mele tristeți. Fac toate astea pentru că m-am ars de atâtea ori, pentru că m-au distrus nu problemele ci oamenii. Pentru că am învățat să-mi protejez sufletul de toxicele porniri a unora.

Și recunosc, am zile în care nu ies din casă, în care știu că fortăreața de mine formată e cea mai sigură, zile în care mi se pare că în lumea asta mare nu este loc și pentru mine. Zile în care pur și simplu mă sufoc. Poate de la chipuri trase de nesiguranțe, poate de la propria-mi suferință. Acele zile sunt cele în care scriu gânduri de plumb și în care îmi motivez pornirea pentru un nou început. Apoi încep lupta cu demoii mei și reînvii, odată cu soarele, cu natura, cu ciripitul păsărilor.

Și mă revăd din nou, mai proaspătă, mai plăcută, mai sinceră cu mine, mai Femeie!

Sursa foto: pinterest.com