Zi de zi ne schimbăm. Zi de zi purtăm măşti. Oră de oră facem alegeri greșite. Clipă de clipă ne încruntăm și dăm cu piciorul în șansa vieții noastre fără să ne dăm seama sau să ne pese. Ignorăm momente cruciale și dăm din mână atunci când cineva vrea să ne fie mai mult. Rupem legături și preferăm solitudinea agasantă și pasivitatea. Privim fără a vedea, ascultăm fără a auzi. Iubim cu regrete și urâm fără rețineri. Ne ascundem în spatele a mii de măști purtate parcă cu mândrie. Și mă cutremur la cât de firească a devenit starea pentru fiecare dintre noi să se dea tare cu o mască ce-i ascunde frigiditatea și nepuțința. Ne simțim prea nesiguri pentru a ne expune. De altfel, nici nu ştiu dacă am avea curajul să trăim fără măşti la cât de bine ne-a intrat sub piele să le avem cu noi. Poate din obișnuință, poate din nevoia de a fi o altă persoană….

Cel mai frecvent alegem masca indiferenței, apelăm și la cea de zâmbet fals, sau de amabilitate parcă trasă de păr. Mascăm bucuria fără nici un pic de jenă, iubirea o asaltăm cu gesturi mari ca de fațadă, tristeţea o tupilată în suflet și ne brăzdăm pe față fonul unei fericiri schimonosite, pretinzând că suntem bine, că avem viața în mâini și suntem de succes. Ce naivi suntem…..mda… cam aşa încercăm noi să minţim că suntem fericiţi. Dar suntem așa de departe de adevăr….

Ne îmbătăm cu apă rece. Îi minţim pe cei din jurul nostru şi poate chiar și pe noi înşine. Preferăm să închidem ochii la adevăruri, să ignorăm realitatea care nu ne convine, dar ce să-i faci, faptul că nu e așa cum ne așteptăm nu înseamnă că e de rău. Trebuie doar să ne colorăm existența după tonurile dispoziției noastre, însă noi alegem măștile….Și chiar nu înțeleg, de ce ne complicăm atât?

În goana pentru mai mult, pentru mai bun, pentru mai perfect, suntem diformați de niște acțiuni care fac din noi umbre ale felului nostru de a fi.  Încercăm mai mereu să demonstrăm şi să fim ceea ce nu suntem. Facem lucruri peste puterile noastre și ajungem să fim deluzorii. Luptăm cu morile de vânt și pierdem părți din suflet. Măştile sunt aliaţii noştri în zilele ce trec iar asta înseamnă pierderea identităţii. Ne concentrăm prea mult în a ne ascunde adevărata faţă, și uităm care e de fapt cea adevărată. În rătăcirea feței noastre sincere pierdem oameni, pierdem intensități și emoții. Ajungem confuzi și nehotărâți. Astfel ne trăim viața ciudat, marcați doar de ceea ce cere lumea nu și ceea ce simțim. Ne umbrim bunătatea și înaintăm prin prefăcătorie și confuzie, uitând cine suntem, de unde am pornit și care ne e scopul nostru în viață. Trist, nu?

Ne plângem că trecem prin viață. Ne plecăm capul și strigăm în surdină. Susţinem că oamenii nu ne acceptă cu bune şi cu rele, că nu ne înțeleg, că sunt reci şi distanţi. Dar oare nu v-ați pus întrebarea, în urma a căror fapte sau acțiuni sunt așa? De ce ne tranșăm? De ce devenim colecționari de măști, dacă avem în față neînfinitul? De ce jucăm în regulile lor, a celor ce văd prin noi, a celor care ne vor pentru interes, sau a celor ce le trezim doar gustul răzbunării și a răutății? Oare ne este frică să ne acceptăm pe noi înșine? Oare aflându-ne după un paravan ne credem mai în siguranță? Oare ne e teamă de ceea ce se întâmplă în jur? Acesta oare e motivul care ne impune să ne ascundem şi să negăm personalitatea pe care o avem? Să fim mascați de propriile temeri…..

Dacă pe parcursul anilor am înțeles un lucru, acela e că toate începuturile sunt de la noi, cu noi pornește lanțul alegerilor și a deciziilor. Cine vrei să fii….cum vrei să ajungi…..încotro să te îndrepți și ce să accepți și ce nu, toate vin din adâncul sufletului nostru. Nu e ușor, dar nici imposibil. Au făcut-o alții mă voi descurca și eu și tu și ceilalți….doar să ne dăm jos acoperământul măștilor care ni s-au infiltrat atât în emoțiile ce ne ghidează ziua cât și în sufletul demult confuz. E nevoie imediat să încetăm să zâmbim forţat, să facem glimase ce ne sunt antipatice, să spunem cuvinte mari ce nu ne reprezintă, să ne oprim din mers și să ne analizăm pe noi apoi restul lumii, să închidem ochii pentru câteva minute și să fim așa cum suntem, pentru că în esență suntem minunață prin diferența care ne e caracteristică fiecăruia. Și cel mai important e să vrem să fim în pofida la tot noi înșine. Să nu ne resemnăm cu deznădejdea și să fim cine suntem cu adevărat și în toată splendoarea, în primul rând pentru noi înșine apoi şi pentru ceilalți!

Vorbe pentru suflet, suflet în vorbele mele……

avidlondoner

Sursa foto: pinterest.com

Reclame