Emil Brumaru despre Femei!

Când sunt îndrăgostit, mă interesează orice mişcare, sunt de-o atenţie ieşită din comun, la toate mi­cile detalii, care ştiu să ascundă mari secrete, ex­plorez noi teritorii de geografie luxuriantă. Un bărbat găseşte la o femeie fel de fel de locuri cu senzori agili, agitaţi de spaime şi deziluzii, haruri străvezii de care ea habar nu avea până atunci. Dar pentru asta trebuie să ţii la o femeie, să o iubeşti. Femeile au imens de pier­dut, dacă nu sunt iubite cu adevărat. Eu am avut şi no­rocul unor femei foarte inventive erotic. Le recunosc imediat în mulţime, după un anumit zâmbet, după un simplu gest. E un noroc ăsta, să dai peste o femeie adevărată, care să fie şi tandră, şi foarte deşteaptă, nea­părat deşteaptă, dar şi un pic golănoasă, să aibă şi puţin sictir. Femeia e o nebănuită dăruitoare de revelaţii spi­ri­tuale. Cu o femeie percepi cu adevărat lumea, lumi­na, cerul, sfinţenia, acceptarea şi iertarea, genero­zi­tatea necondiţionată… orice.

E un noroc să dai peste o femeie adevărată!

Am fost destul de „căsătorit” la viaţa mea, încât să mă bucur acum de avantajele de a sta singur. Primul mariaj, cu Doina, a durat 12 ani. Al doilea, cu Tamara, 25 de ani. Am nevoie de singurătate, nu se poate scrie cu iubita călare pe tine! Când locuiam cu Tamara, mă trezeam dimineaţă să scriu. Dacă ea dormea pe burtă, cu fundul în sus, o acopeream pudic şi ipo­crit, ca să nu fiu atent la apropoul ei surâzător. Libertatea e frumoasă, ţine dragostea vie. Parcă dacă stai prea mult cu celălalt, după o vreme, nici nu te mai poţi privi în ochi. Acum locuiesc singur, dar bănuiesc că nu sunt singur. Cu fe­meia de care sunt îndrăgostit sunt şi foarte bun pri­eten. Între noi se instaurează o toleranţă tandră şi infinită. Vedeţi, eu aici am greşit cu Tamara. Pe o femeie, dacă o apucă o dată, de două ori strechea, las-o-n pace, domnule, că-i trece. E neplăcut, da, de acord, dar îi trece. Ar trebui să privim lucrurile mai relaxat, mai în voia curgerii anilor.

– Sunteţi un norocos să fiţi binecuvântat cu dra­goste până la vârsta asta. Sunt oameni care doar tânjesc după ea, care-şi duc zilele într-o cumplită singurătate.

– Eu nu-i înţeleg pe ăştia. Eu pentru asta trăiesc, pentru dragoste. M-aş simţi sec, amorf, incapabil de-a vorbi, fără ea, fără poezia pe care-o naşte femeia iubită în mine.

Sursa: interviu acordat de Emil Brumaru pentru pagina formula-as.ro

6,885 отметок «Нравится», 68 комментариев — Tina Sosna (@tinasosna) в Instagram: «»

Sursa foto: pinterest.com

Femeia înțeleasă greșit!

Femeile sunt adesea înțelese greșit din cauza faptului că sunt extraordinare, uimitoare prin ceea ce fac și le iese fără prea mare efort. Sunt sufletiste, abile și cu o minte iute, și nu în ultimul rând molipsesc pe toată lumea cu bunătatea lor chiar dacă pe mici frânturi. Înalte sau scunde, plinuțe sau trase print-un inel femeile minunează, prin energia lor, prin simplitate dar și complexitate, prin priviri și forme, prin cuvinte și aură, și de aceea ajungem uneori să nu fim înțelese?

Femeia adesea este înțeleasă greșit, poate o fi un fel de-al nostru de a întoarce totul cu susul în jos, sau mintea altora ne văd în ipostaze cât mai diferite și compromițătoare, cine știe….cert e că adesea suntem luate de „complicate” de „greu de înțeles”, de „specie aparte”, cum zicea cineva – „merge pe drum un om și o femeie”, parcă noi n-am fi oameni. Amuzant, sau poate nu?…dar cine știe poate e zisă expresia pentru a sublinia faptul că noi femeile suntem mereu în evidență….cine știe?….

Când o femeie află că nu o înțelegi, tu cel în care ea își pune suflet, primul impuls este că vrea să reproșeze, să acuze, să-și plângă amarul abia descoperit. Neînțelegerea față de femei se produce din diferite motive, nepăsarea însă e în frunte, adică nedorința de a o simți, de ai oferi o șansă de cunoaștere. Păcat, deoarece pe bune, suntem așa de interesante……

Nu e ușor să treci peste starea de „a nu fi înțeleasă”, e chiar dureros, pe mine întotdeauna m-a cutremurat sentimentul că cât efort n-aș face unii nu mă înțeleg. Dezamăgirea o îmbrac ca pe o haină și apoi cu mare dificultate mă mai pot regăsi. Nu e plăcut, și asta o poate spune și femeile și bărbații fără diferențe. A nu fi înțeles e egal cu lipsa de relaționare, iar efortul de a te face plăcut și pe gustul unora e dezolant și te lasă fără vlagă. Ajungi surogat la o viață și la o relație distorsionată care nu-ți mai provoacă plăcere. Ce-ți rămâne să faci, să te rupi, să abandonezi pe drum haina ce-ți provoacă tulburările existențiale și să-ți vezi de vara din suflet. Să respiri a flori și să desenezi curcubee. Să zâmbești zilei și felului tău de a fi! Și nu uita Femeie- ești superbă!!!

Și da, femeia…este cea mai aleasă, neînțeleasă, ingenioasă, frumoasă invenție din Univers…

3,117 отметок «Нравится», 8 комментариев — Tina Sosna (@tinasosna) в Instagram: «Our last full day in the thuringian forest. 🌲#thüringen #travel #traveling»

Sursa foto: pinterest.com

 

Citind-o pe Camelia Cavadia. Cartea „Vina”

Licenţiată în filosofie şi jurnalism, scriitoarea Camelia Cavadia face de peste douăzeci de ani, PR de televiziune – Pro Tv, Antena 1. În anul 2015, a publicat sub egida editurii Trei, primul său roman, “Vina”, câștigător al “Festival du premier roman” la Chambéry în anul 2016.

Roman de debut, Vina, de Camelia Cavadia, este un roman psihologic ce dezvoltă într-un mod surprinzător câteva teme destul de actuale și frecvent întâlnite de la o familie la alta, acestea ar fi- lipsa de comunicare în cuplu, abandonul, alcoolismul, autodistrugerea și atribuirea unor greșeli mai mult sau mai puțin reale. În urma titlului, am desprins printre rânduri „vina” în diverse forme și cu diverse fețe, iar cartea s-a cerut mai mult a fi o invitație la înțelegere și iertare.

Greu este să fii bun……

Imagini pentru vina de camelia cavadia

Thomas H. avea 54 de ani, dar arăta de cel puțin 65. Se considera un mare ticălos în viață și spera ca zilele ce-i mai rămăseseră de trăit să-i provozce la fel de multă suferință precum adusese el altora. În majoritatea timpului, aburii alcoolului îl împiedicaseră să facă diferența, dintre realitate și visare și, fără supărare, îi păreau totuna. Mai nou, prietena și inamica sa cea mai statornică, băutura, începuse să-i provoace greață. Nu știa cât avea să se mai poată baza pe sprijinul ei și uneori se simțea paralizat de frică la gândul că ar putea rămâne singur în fața existenței lui amăgitoare. Știa că nu i-a mai rămas dram de voință pentru a căuta o cale de salvare, iar confruntarea cu propria-i conștiință îi dădea, pur și simplu, fiori reci pe șira spinării.

Deci, cum ați înțeles, Tomas H. este personajul axial din romanul „Vina” a Cameliei Cavadia. Tomas era un bărbat norocos, reușind să o ia de soție pe cea mai frumoasă femeie din lume – Stella. El este scriitor, iar ea asistent universitar. În primul lor concediu împreună, îi cunosc pe Irene și pe Walter, doi bătrânei pe care îi îndrăgesc repede, iar sentimentul este reciproc. Irene și Walter nu au reușit să aibă copii. În schimb, o au în grijă pe Ana, nepoata lor, care a rămas orfană de mică. Între timp apare primul lor copil și succesul literar. Ai zice, un destin împlinit, însă totul eșuează lamentabil. Sentimentul de vinovăție se îmbracă ca o haină comodă, inocența unui copil este ruptă de imagini ale unui om beat și necontrolabil.

Acum, privind în urmă, dacă ar fi să numească un moment anume pe care să-l facă responsabil de pierderea intimității lor, acela ar fi: momentul în care în casa lor au început să se perinde tot felul de cunoscuți, așa-ziși prieteni, care au devenit în curând nelipsiți de la mesele de seară sau de la cele de sâmbătă și duminică, petrecute până atunci în familie. Acela a fost momentul în care Tomas a început să se disipeze în prea multe părți, să stea în contact cu prea multă lume, devenind mai îndrăzneț, mai sigur pe el, mai tăios, dar în același timp, mai lipsit de substanță, mai puțin autentic și mai greu de iubit.

Whiskey-ul a devenit și el nelipsit din pahare și a curs râuri, râuri din sticlele pline, golite cu repeziciune. Aburii alcoolului s-au amestecat atunci cu aburii unor idei neduse până la capăt, iar vorbe negândite și necalculate au fost aruncate în aer fără a fi prelucrate de luciditatea unei minți treze.

La desfășurarea acestor acte de delăsare au fost de față cei mai apropiați oameni din viața lui Tomas care fie n-au sesizat pericolul, fie n-au bănuit urmările. Au stat cu toții aliniați, inerți și-au urmărit spectacolul, incapabili să miște un deget. De aici și până la a fi prea târziu, nu a fost decât un mare pas în gol, pe care l-au făcut, din păcate, cu toții, împreună!

Când nu mai suportă sentimentele de vină care îl încearcă, Tomas pleacă din familie, o decizie corectă și incorectă, departe de familie și tot ce îi este drag, aș zice o stare de lașitate, dar nu am dreptul. Își ia un apartament de peste drum de locuința acestuia pe care o dă în chirie la câteva familii. Acolo, își privește în tăcere locatarii casei până în cele mai mici detalii, le urmărește trăirile, intuiește discuțiile, le observă bucuriile, cât și suferințele fiecăruia. Analizând viețile acestora, Tomas retrăiește propria lui viață, și simte un gust amar…..

Singura lui ”normalitate” era ziua de marți, când Ana, venea și curăța casa și îi pregătea de mâncare, și când era suficient de lucid pentru a asculta relatările ei despre tot ce a întâlnit și a văzut……

Depresia e cel mai viclean animal de pradă. Te pândește, te amușină, te atrage în colțuri întunecoase, unde te acoperă cu mantia ei haină, te înghesuie în colțuri strâmte și neprimitoare, unde îți dă lovituri scurte și sigure, exact în punctele tale vulnerabile. (…) Toți cei care încearcă să-ți vorbească și să te scoată din starea de letargie sunt doar niște păpuși ascunse după cortina transparentă a nimicului din sufletul și mintea ta. Dau din gură, gesticulează, dar nimic din ceea ce fac și spun nu ajunge cu adevărat la tine.

”Vina” este un roman puternic. O carte despre povara fericirii sau a renegării ei! Finalul cărții este unul surprinzător și chiar eliberant, am simțit că așa ar fi corect să se alinieze situațiile pentru ca o parte din tot egoismul trăit de Tomas să se răscumpere și să dea la o parte din greșelile pe care le-a făcut.

Cartea m-a făcut să văd altfel lumea, deoarece eu tot tind să găsesc greșeli sau probleme acolo unde nu sunt, și să-mi dau seama că firea mea analitică uneori mă complică. Viața se cere trăită, nu analizată în permanență.

Celor cărora le-am trezit interesul asupra cărților Cameliei Cavadia, vă îndemn la lectură, am fost absorbită de Purgatoriul îngerilor, apoi de Măștile fricii, ca prima ei carte să mă acapareze în întregime. Îmi rămâne doar să spun, lectură plăcută, chiar dacă cărțile autoarei oglindesc realitatea cu o durere care vă v-a intra până la oase. Cărți ce merită toată atenția …..

Critici literare:

  • Un debut surprinzător prin precizia arhitecturii narative și siguranța rotirii caruselului cu multe și subtile relații psihologice. În plus, îmbucurător prin opțiunea preponderent morală, într-o vreme dominată de anarhie, relativism și etica în răspăr. Dan C. Mihailescu

Pancinello. Povestea etichetelor!

Locuitorii din Wemmik, eroii povestirii noastre, erau niște omuleți mici, din lemn, ciopliți toți de un tâmplar pe nume Eli. Acesta își avea atelierul pe un deal, de la a cărui înălțime se vedea întreg satul.

Fiecare omuleț era altfel. Unii aveau nasul mare, alții aveau ochii mari. Unii erau înalți, alții erau scunzi. Unii purtau pălărie, alții purtau costum. Însă două lucruri le erau comune: toți erau făcuți de același tâmplar și trăiau în același sat.

De dimineață până seara, zi de zi, omuleții făceau un singur lucru: lipeau etichete unul pe celălalt. Fiecare omuleț avea o cutie plină cu steluțe aurii și o cutie plină cu bulinuțe negre. Cât era ziua de lungă îi vedeai pe străzile satului lipind steluțe sau buline unul pe celălalt.

Omuleții drăguți, din lemn lustruit și frumos vopsiți întotdeauna primeau steluțe, dar aceia din lemn necizelat, cu vopseaua sărită, nu primeau decât buline.Tot steluțe primeau și cei talentați; unii puteau ridica greutăți deasupra capului, alții puteau sări peste cutii înalte. Mai erau unii care știau cuvinte dificile, iar alții care cântau cântece frumoase. Acestora toată lumea le dădea steluțe aurii. Așa se face că unii omuleți aveau trupul plin de steluțe…

Ori de câte ori primeau câte o steluță se simțeau atât de bine încât își doreau să mai facă ceva ca să poată primi încă una. Alții însă nu știau să facă prea multe lucruri și aveau parte doar de buline. Pancinello era unul dintre aceștia din urmă.

Tot timpul încerca să sară cât mai sus, ca alții dar întotdeauna cădea la pământ. Iar când ceilalți îl vedeau jos se adunau buluc în jurul lui și lipeau buline pe el. De multe ori se mai și zgâria în cădere, lucru pentru care mai primea buline negre. Iar după aceea când încerca să le explice omuleților de ce căzuse mereu spunea câte o neghiobie și toți se îngrămădeau să lipească și mai multe buline pe el.

După un timp avea atât de multe încât nu mai vroia să iasă pe stradă, se temea că va face iar ceva anapoda: cine știe, o să-și uite pălăria sau o să calce într-o baltă… și imediat o să primească bulinuțe!!! Adevărul este că avea atât de multe buline, încât ceilalți omuleți veneau și îi lipeau altele fără nici un motiv.

– Merita mulțimea asta de buline negre, își spuneau omuleții unii altora.
– Este clar că nu e bun de nimic!

După un timp, Pancinello a ajuns să creadă ce se spunea despre el: „Așa este, nu sunt bun de nimic!”, își spunea el. În rarele dăți când ieșea din casă stătea cu cei care erau ca el, cu multe buline. Cu ei se simțea mai în largul lui.

Într-o zi, se întâlni cu un omuleț total diferit de ceilalți: nu avea nici steluțe, nici buline. Era din lemn și atât. Era o fată pe nume Lucia. Să nu credeți că oamenii nu încercau să lipească etichete și pe ea! Încercau numai că nu rămâneau lipite ci cădeau. Fiindcă nu avea nici o bulină unii o admirau atât de mult încât se grăbeau să-i lipească o steluță. Dar nici una nu stătea lipită. Alții însă o priveau cu dispreț fiindcă nu avea nici o stea și atunci vroiau să îi lipească o bulină dar și aceasta cădea imediat.

– Ca ea vreau să fiu!, îi trecu prin minte lui Pancinello. Nu mai vreau să primesc etichete de la ceilalți!

Așa că o întrebă pe Lucia cum se face că ea nu are nici o etichetă.

– Nu este mare lucru, îi răspunse ea. În fiecare zi mă duc să îl văd pe Eli.
– Pe Eli?
– Da, pe Eli, tâmplarul, îmi place să stau cu el în atelier.
– Dar de ce?
– Ce ar fi să descoperi singur? Du-te la el sus pe deal! Și cu aceste cuvinte, Lucia se întoarse și plecă.
– Dar crezi că-i va face plăcere să mă vadă?!?, strigă el după ea.

Însă Lucia nu-l mai auzi. Așa că Pancinello se întoarse acasă, se așeză la fereastră și începu să se uite cum alergau omuleții de colo-colo, lipindu-și etichetele unul pe celălalt.

– Dar nu este drept!, își spuse el supărat. Și pe loc se hotărî să meargă le Eli.

Se îndreptă spre deal și urcă pe cărarea strâmtă până ce ajunse în vârf. Când intră în atelier, făcu ochii mari de uimire. Toate obiectele erau URIAȘE. Scaunul era cât el de înalt. Ca să vadă ce se află pe bancul de lucru trebui să se ridice pe vârfuri. Ciocanul era lung cât brațul lui! Înghiți în sec și își zise:

– Eu aici nu rămân!, și se îndreptă spre ieșire. Dar chiar atunci își auzi numele…
– Pancinello, tu ești?, se auzi un glas pătrunzător. Cât mă bucur să te văd, Pancinello! Vino mai aproape, vreau să te văd mai bine!

Pancinello se întoarse încet și îl privi pe meșterul tâmplar, un bărbat înalt, cu o barbă stufoasă.

– Știi cum mă cheamă?, îl întrebă Pancinello.
– Bineînțeles că știu, doar eu te-am creat! Eli se plecă, îl ridică de jos și îl așeză lângă el pe bancă. Hmm… Se pare că ai adunat ceva etichete…
– Nu am vrut, Eli! Am încercat din răsputeri să fiu bun!
– Pancinello, copilul meu, în fața mea nu este nevoie să te aperi! Mie nu-mi pasă ce spun ceilalți despre tine!
– Chiar nu-ți pasă?
– Nu, și nici ție nu ar trebui să-ți pese! Cine sunt ei – să împartă etichete bune sau rele? Și ei sunt tot omuleți de lemn ca tine. Nu contează ce gândesc ei, Pancinello. Contează doar ceea ce gândesc eu, iar eu cred că ești o persoană tare deosebită!

Pancinello începu să râdă:

 – Eu, deosebit? De ce aș fi deosebit? Nu pot să merg repede, nu pot să sar, vopseaua mi se duce. De ce aș însemna ceva pentru tine?

Eli se uită la Pancinello, își puse mâna pe umărul lui micuț și spuse încet:

– Fiindcă ești al meu, de aceea însemni foarte mult pentru mine!

Nimeni… niciodată… nu-l mai privise astfel pe Pancinello… și în plus, cel care-l privea astfel era chiar creatorul lui! Nici nu mai avea cuvinte…

– În fiecare zi am sperat că vei veni la mine, continuă apoi Eli.
– Am venit fiindcă m-am întâlnit cu cineva care nu avea nici un fel de etichete, răspunse Pancinello.
– Știu, mi-a povestit despre tine.
– De ea de ce nu se prind etichetele?
– Fiindcă a hotărât că este mai important ce gândesc eu despre ea, decât ce gândesc alții. Etichetele se lipesc de tine doar dacă le lași!
– Cum adică?
– Etichetele se lipesc doar dacă le consideri importante. Dar cu cât te încrezi mai mult în dragostea mea, cu atât mai puțin îți pasă de etichetele pe care ți le pun ceilalți oameni. Înțelegi?
– Păi, nu prea…

– Vei înțelege cu timpul. Acum ești încă plin de buline negre. Deocamdată îți va fi de ajuns să vii la mine în fiecare zi, iar eu îți voi aduce aminte cât de important ești pentru mine.

Eli îl puse jos pe Pancinello. În timp ce acesta se îndrepta spre ușă, Eli îi spuse:

– Nu uita, ești o persoană deosebită fiindcă eu te-am creat! Iar eu nu greșesc niciodată!

Pancinello nu se opri din mers, dar gândi: “Cred că Eli chiar vorbește serios. Poate are dreptate!”

Și chiar în clipa aceea căzu de pe el o bulină…

Autor: Max Lucado

Sursa foto: pinterest.com

 

Intuiția!

V-aţi întrebat vreodată cum funcţionează intuiţia? Ți s-a întâmplat vreodată să te afli într-o situație în care ești pus să alegi între cel puțin două variante /posibilități și nu știi care variantă este cea mai bună? Avem presentimente legate de viață, prieteni, intuim pericole și chiar și le evităm fără să conștientizăm. Dacă ne ascultăm intuiția, vom ajunge să luăm cele mai bune decizii? Sună naiv, chiar amuzant dacă stăm să ne gândim mai bine. Sentimentele intuitive par a avea o origine misterioasă, deoarece sunt greu de explicat, le simți dar nu le poți defini cu exactitate. Conform lui Gerd Gigerentser (director la Institutul Max Planck pentru Dezvoltare Umană), intuiția nu este atât de mult abilitatea de a „cunoaște” răspunsul corect, e mai mult o înțelegerea instinctivă a informațiilor care contează și care pot fi ignorate.

Gigerenzer, autor al cărții Gut Feelings: The Intelligence of the Unconscious, spune că el este atât intuitiv, cât și rațional. “În munca mea științifică, eu am intuiții. Nu pot întodeauna să explic de ce cred că o anumită cale este cea corectă, însă am nevoie să cred în ea și să merg mai departe. Am, de asemenea, abilitatea de a verifica aceste intuiții și de a descoperi despre ce sunt ele, în realitate. Aceasta este partea științifică. Acum, în viața mea particulară, mă bazez pe instinct. De exemplu, atunci când am întâlnit-o pe soția mea pentru prima dată, nu am făcut operații aritmetice. Și nici ea nu le-a făcut.

Vă spun acest lucru pentru că recent un cititor mi-a adresat o întrebare neașteptată:

Dar intuiția? Nu este numită niciodată o formă de inteligență, dar credeți că o persoană cu o bună intuiție are o mare inteligență?

În mod instinctiv, vreau să fiu de acord, mai ales când vine vorba de oameni curioși din punct de vedere intelectual, care caută serios cunoștințele și sunt gata să pună la îndoială ipotezele proprii. Este mai ușor să explici: dacă stai pe un scaun și te bazezi pe intuiția ta, nu-ți arăți în mod deosebit intelectul. Dar dacă sunteți profund interesat de un subiect și studiați multe aspecte, atunci aplicați intelectul atunci când intuiția vă spune ce ar trebui (sau nu ar trebui) să acordați atenție. Oamenii inteligenți ascultă aceste sentimente. Iar cei mai deștepți dintre noi – aceia care fac mari salturi intelectuale – sunt în mare parte datorită puterii de intuiție.

Exemple din istorie în care intuiția a jucat un rol crucial. 

  • Într-o seară din anul 1893, în DetroitMichigan, un funcţionar care lucra pentru o companie de cărbune a văzut trecînd pe stradă cu mare zgomot o maşinărie ciudată compusă din piese de schimb şi roţi de bicicletă. Dintr-odată, a avut o presimţire — o sclipire genială. Într-un fel ştia că aceasta era o invenţie cu perspective de viitor. Şi-a scos imediat toate economiile sale de-o viaţă, o mie de dolari, şi le-a investit în compania inventatorului, ignorînd batjocurile experţilor care susţineau că acel obiect bizar nu avea să fie niciodată foarte popular. Circa 30 de ani mai tîrziu, el şi-a vîndut acţiunile de la compania automobilistică Henry Ford pentru suma de 35 de milioane de dolari. Fără îndoială, intuiţia sa i-a adus un profit frumos!
  • O altă persoană care a acţionat pe baza intuiţiei a fost renumitul savant Albert Einstein. El a avut o idee — pe care mai tîrziu a definit-o drept cel mai fericit gînd din viaţa sa — care l-a condus la formularea faimoasei teorii a relativităţii generalizate. După opinia lui Einstein, intuiţia a jucat un rol fundamental în descoperirea legilor naturii. Totuşi, nu toate presimţirile lui Einstein s-au bucurat de un astfel de succes. El a mărturisit că odată a irosit doi ani de muncă asiduă în urmărirea unei intuiţii înşelătoare.

Pe baza studiilor sale cu privire la acest subiect, psihologul Weston Agor de la sediul El Paso al Universităţii din Texas a ajuns la concluzia că femeile au, în medie, mai multă intuiţie decât bărbaţii, acest lucru se datorează mai mult factorilor culturali decât celor fiziologici. Şi alţi experţi au ajuns la concluzia că, graţie rolului său tradiţional, femeia învaţă să devină un bun psiholog. Antropologa Margaret Mead a afirmat: „Datorită îndelungii lor experienţe în ce priveşte relaţiile umane — pentru că în aceasta rezidă în realitate intuiţia feminină — femeile au o contribuţie specială la orice iniţiativă de echipă“.

În timp ce se recunoaşte că intuiţia feminină este un subiect controversat, tot mai mulţi experţi sunt de acord cu faptul că intuiţia este un instrument extrem de util atât pentru bărbaţi, cât şi pentru femei. În cartea sa The Process of Education, psihologul Jerome Bruner afirmă: „Elogiile pe care savanţii le acordă cu generozitate colegilor lor care şi-au câştigat apelativul de ‘intuitivi’ constituie o dovadă importantă că intuiţia este un bun preţios pentru ştiinţă, un bun pe care trebuie să ne străduim să-l cultivăm în studenţii noştri“.

Cu toate preconcepţiile sau teoriile din întreaga lume, să ai o intuiţie dezvoltată este o abilitate execelentă, care te ajută să-ţi manageriezi mai bine şi mai sănătos priorităţile. O intuiţie dezvoltată reduce stresul dacă informaţiile sunt vaste şi complexe, dezvoltă imaginaţia şi creativitatea, face legătura cu inconştientul, te ajută să iei decizii mai bune şi îmbunătăţeşte sănătatea psihică, mental şi emoţională. Astfel, intuiția ajunge cea mai înaltă formă de inteligență

Bibliografie:

  1. Intuiția. Inteligența inconștientului de Gerd Gigerenzer
  2. wol.jw.org

Citind-o pe Camelia Cavadia. Cartea „Măștile fricii”

Licenţiată în filosofie şi jurnalism, scriitoarea Camelia Cavadia face de peste douăzeci de ani, PR de televiziune – Pro Tv, Antena 1. În anul 2015, a publicat sub egida editurii Trei, primul său roman, “Vina”, câștigător al “Festival du premier roman” la Chambéry în anul 2016.

După un an de la succesul repurtat cu romanul de debut, Camelia Cavadia își lansează în anul 2016, cel de-al doilea roman, „Măştile fricii“, o carte impresionantă, istorie a metamorfozei unei personalităţi abuzate de violenţă şi frică, o privire emoţionantă asupra maternităţii înăbuşite de stereotipuri şi a unei iubiri care putea să fie perfectă, dacă protagoniştii săi ar fi trăit prezentul.

Imagini pentru măstile fricii

„Măştile fricii”, este cea de-a doua carte citită de Camelia Cavadia, în ea se oglindește multe povești trăite pe spatele a multor copii, fără a ascunde nimic și fără a ține cont de menajamente. Este istoria grea a trei copii, cei care ajung să se bucure la moartea tatălui lor, din motiv că au scăpat, fiind în sfârșit ziua eliberării din lanţurile groazei, acea teroare trăită de-a lungul copilăriei lor traumatizante.

„Ziua cea mai fericită din viaţa mea…. a fost nu cea în care m-am măritat sau cele în care s-au născut copiii mei, ci aceea în care a murit tatăl meu. Ştiu, pare odios ce spun, însă e purul adevăr. Noi toţi, cei trei copii, ne-am simţit uşuraţi în acel moment şi mai că ne-a venit să jucăm în jurul trupului inert.”

Cartea e ca un imbold, sau o amintire la faptul că traumele din copilărie ajung să ne domine și să sufoce maturitatea, să ne facă distorsionați în a face față vieții vii și a prezentului. Ceea ce sa și întâmplat cu cei trei copii suferinzi într-un mod cât mai barbar de imaginat, o istorie a metamorfozei unor personalități abuzate de violență și frică, care pur și simplu s-au pierdut pe drumul existenței fără sentimente, cu temeri și rupturi de amintiri, trei suflete care au îndurat chinurile iadului de la propriul tată, și au supraviețuit ignoranței mamei.

„Era enervantă. Aveam căminul pe care nu-l avusesem niciodată și totuși ea nu putea să se bucure. Pentru ea vorba aia „rău cu rău, dar mai rău fără rău” se potrivea perfect. Probabil că ceea ce o ținuse atâția ani alături de el o ținea în continuare, și nu-și mai dădea seama c-ar trebui să se elibereze. Suferise mult și ea, încasase bătăi cu nemiluita, dar nu o auzisem niciodată să se plângă. Oricât de tare o învinețea tata, oricât o umilea, pentru ea nu era niciodată prea mult.”

Cartea este scrisă din perspectiva Emei urmărind evoluţia ei, dar şi a fraţilor săi de-a lungul anilor. Mai exact e totul din jurnalul acesteia, amintiri, dureri, eșecuri, și dilemele ei legate de frații săi, David și Sofia. Totul a luat o altă turnură atunci când a aflat că este însărcinată. Astfel l-a introdus în viața sa pe Victor. Nu se îndrăgostește iremediabil de el, dar îi povestește întreaga ei viață, așa cum nu a mai făcut-o niciodată, până atunci. Reușesc cumva să închege un mariaj, însă pentru Ema întotdeauna e prea mult, prea dureros, prea agasant. Iar momentul de cotitură apare exact când tânăra s-a așteptat cel mai puțin, se îndrăgostește, astfel marcându-i întregul viitor. Remușcările din partea protagonistei nu întârzie să apară, scufundându-se din ce în ce mai tare în hăul adânc al depresiei, ceea ce o face să devină o persoană rece.

„Îmi iubeam copiii, îmi iubeam familia, dar nu știam cum să arăt toate astea. În plus, mă simțeam vinovată de lucrurile pe care le știam doar eu și chiar dacă totul se întâmplase demult, puterea mea de uitare funcționase doar până la un anumit nivel. Uneori era de-ajuns să-mi treacă prin fața ochilor o singură imagine pentru a mă face să devin melancolică, înstrăinată, împleticită. Alteori, mă uitam la Adam și Thea și nu vedeam decât trupul vinețiu al copilașului pierdut. O fracțiune de secundă din această priveliște mă trimitea la porțile disperării. Îmi priveam copiii cu ranchiună că nu sunt trei, de parcă ar fi avut și ei o vină. Oricât mă străduiam, eram defectă, eram bolnavă de gânduri nepermise.”

Ema eşuează atât în calitatea sa de mamă, cât şi în cea de soţie. Poate fi ea însă condamnată pentru aceste păcate? Poate da, poate nu. Ea, asemenea lui David şi Sofiei, fratele şi sora sa, este o  victimă, o victimă care, în încercarea de a se salva, face alte victime. Ema îşi duce existenţa sub imperiul fricii, fiind urmărită de cel care o condamnase la eşec chiar şi după moartea acestuia.

„Mi-am ratat cu bună știință toate șansele la fericire. Am fost mereu în așteptarea acelei vieți care să mi se potrivească, dar am uitat s-o trăiesc pe cea pe care o aveam.”

Ce să mai zic, o carte psihologică care m-a impresionat foarte mult. Am avut un nod în gât și amintiri amare. M-a impresionat coagularea celor trei frați, dorința lor de a se proteja reciproc, lupta fiecăruia cu el însuși, în același timp susținându-se unul pe altul. Plăcut, chiar dacă aș fi vrut să le mai îndulcesc din suferință. O carte care m-a atins pur și simplu!

Mă bucur că am descoperit-o pe Camelia Cavadia, o autoare româncă ale cărei cărţi mă dau pe spate cu temele lor pline de trăire intensă și adevăruri cu care greu te împaci dar știi că sunt. O plăcere literară!!!

Critici literare:

  • “Un roman frumos și trist, dur și sensibil deopotrivă, o mărturie impresionantă despre părinți și copii și frica teribilă care îi desparte uneori, sufocând iubirea, pacea interioară, bucuria vieții, tot ce e mai frumos în oameni.” – Radu Gavan
  • “Pe Camelia o cunosc de foarte multă vreme și am fost uimită să descopăr în cărțile sale o voce nouă, necunoscută mie. Matură și tranșantă în felul în care își creează personajele, ea le iubește apoi ca pe niște copii, cu toate defectele și durerile lor. Ema, David și Sofia sunt niște personaje tragice, într-o istorie cutremurătoare în familiaritatea ei. Abuzul, fizic și emoțional, suferit și perpetuat de personaje, este șocant prin perspectiva intimă din care e reflectat. Și dacă e nevoie de un argument în plus pentru a citi Maștile fricii, iată-l: vă va face să vă reevaluați relația cu cei iubiți, cu teama de a nu descoperi un pic din bovarica Ema în voi înșivă.” – Ada Roseti