Citind-o pe Anne K. Joy. Cartea „Captivi în trecut”

Ei uite că tot mă cufund în romantismul neobosit al autoarei Anne K. Joy, cea care nu încetează să mă uimească cu modul firesc dar și original de a scrie povești care trezesc interes mereu pus pe jar. Am citit ceva povești de iubire, însă nici o autoare nu mi-a trezit interesul iar și iar prin romane care m-au lăsat într-o oază de iubire continuă. Astăzi am finisat romanul „Captivi în trecut” din Seria Promisiuni, o carte care ma impresionat până la lacrimi, eram consternată de personajele care se țineau de trecut ca de un punct vital, de întorsăturile care luau amploare cu fiecare pagină ce trecea, o plăcere literară. Am rămas cu semne de întrebare de ce oare personajele principale au ales să se autopedepsească pentru ceva ce nu au putut schimba, de ce sau condamnat la un trai anost. Doar timpul le e sfetnic și tămăduitor, el e cel care le dă un scop, și o dragoste, o altă inimă care să bată la unison cu a lor.

Pentru început, povestea începe cu Joshua Hyde, da, acel din povestea „Până la sfârșit, promit!„, cel care își pierde iubita subit, fiind răpusă de cancer, acel care viața a rămas între timpuri și nu vede o prelungire a ei, până nu primește scrisorile de la Anabelle, ultimele sale dorințe atibuite lui, pentru ai da sens să meargă mai departe. Astfel decide încetul cu încetul să-i urmeze ultimele îndrumări, prima fiind să se întoarcă în sânul familiei.

Totul decurge mai bine decât își închipuie, pe lângă familia sa o cunoaște și pe cumnata sa, care e o șireată în toată puterea cuvântului, dar în sensul bun, deoarece aceasta luptă să-l aducă cât mai aproape de cei din familie. Și îi reușește, sub comanda ei el își caută de lucru pentru a se destinde de rutina de la bancă, astfel se angajează ca grădinar la conacul familiei Langton, unde o cunoaște pe Hazel. 

Tânăra are un bagaj de secrete și temeri, alegând o viață în minciuna că e oarbă, în singurătatea ce i-o dă pustietatea unde se află și în sumbritatea ținutelor în spatele cărora se ascunde. Viața fără iubire și împărtășire o face pe tânăra Hazel să fie nesigură dar să dezvolte o atracție desăvârșită față de Joshua imediat de cum îl vede, însă el nu o vede mai mult decât ca pe o angajatoare, apoi o prietenă. Mai pui că ea se dă drept oarbă. Ironia sorții face ca un testament sombru să-i aducă pe Joshua și Hazel într-o căsătorie de conveniențe, dar oare pe cine încearcă ei să păcălească? Treptat învață să se descopere de după paravanele decepțiilor, a pierderilor, a iubirilor încă neterminate și a secretelor, astfel ajung să se regăsească în brațele unui altuia, se iubesc în pofida resentimentelor. Astfel Hazel şi Joshua învaţă lecţia cea mai importantă, că nu poţi sta în calea unui destin scris cu, din şi pentru iubire.

Partea finală a fost una accelerată, descoperirea copilului lui Hazel, orfelinatul, decepțiile, atentatul la viața tinerei protagoniste fac din sfârșitul cărții o aprigă reținere a spiritului meu printre foile ce au reîntregit două suflete care într-un final au înțeles ce e dragostea, ce e familia, ce înseamnă să ai și să dai.

Celor cărora le-am trezit interesul, recomand cu căldură Seria Promisiuni de Anne K. Joy…..și desigur și celelalte cărți din palmaresul autoarei!!

Sursa foto: pinterest. com

Bolovanul. Povestea unui rege!

Un rege, pentru a-și testa supușii, dădu ordin ca pe drumul cel mare al regatului său să fie pus un bolovan uriaș. Când totul fu gata regele se ascunse în spatele unui tufiș des și urmări ce se întâmplă. Nu trecu mult timp și pe drum trecură câţiva supuși de la curtea sa. Priviră bolovanul, îl acuzară pe rege că nu păstrează drumul liber, îl ocoliră și își văzură mai departe de drum.

Apoi apăru un grup de negustori, dar nici aceștia nu făcură nimic pentru a elibera drumul.

Pe când credea că nimeni nu va îndepărta bolovanul din drum, iată că apare un grup de ţărani ce se întorceau de la muncă. Se apropiară de bolovan, îl priviră și după ce discutară între ei își lăsară de-o parte uneltele pe care le duceau pe umeri. Mare îi fu mirarea regelui când îi văzu cum se străduiesc să mute piatra cea uriașă la marginea drumului, dar mai mare fu mirarea ţăranilor să vadă ce stătea ascuns sub ea. Un săculeț în care erau mai multe monede de aur și o însemnare purtând pecetea regelui care preciza că banii vor aparține celor care vor îndepărta bolovanul din drum.

Morala: În viaţă ai parte de multe „bolovane” care îți îngreunează traiectoria vieții, nu mai pui că obstacolele te fac să dai pași în spate, să ocolești, să alegi calea cea mai lungă, chiar dacă cea scurtă îți pare prea complicată. Depășirea acestor dificultăți îți oferă împlinire și mulțumire chiar dacă simți că te trag în jos la un moment dat. Luptă pentru a-ți atinge scopul în viață!

Sursa foto: pinterest.com

Comportamente denaturate….

Amurg, stare de melancolie și meditație continuă, aștept o schimbare, însă o să fac începutul de la mine. O să-mi sorb cafeaua în tihna gândurilor și o să pornesc pe calea noului și al contemplării. O să admir razele care încă îmi bucură chipul și îmi radiază privirea. Și scriu….. o să abordez o temă ce mă macină de demult, cea în care noi ne denaturăm felul nostru de a fi și mai exact, atunci când ne aflăm într-o conversație cu cineva se observă o radicalitate care lasă de dorit. Parcă ascultăm dar suntem purtați în propriile gânduri, parcă înțelegem dar suntem mult prea egoiști să arătăm înțelegere, parcă confirmăm cuvinte dar schimonosim chipul în formă de refuz, parcă vrem oameni dar alegem să criticăm, să ne refuzăm de tot ce-i omenesc. Fugim….Dintr-o dată, simțim cât de distrași suntem de la discuție, pentru că ne facem prea multe gânduri, scenarii de prost conținut, ne tocim idei care nu duc la nimic, ne gândim la răspunsuri fără să fi auzit întrebările…ne gândim oare cum ne văd ceilalți, și oare îi par o persoană drăguță, sau cine știe ce alte gânduri de bat atunci când ar trebui să fim un interlocutor plăcut? Ei bine, făcând acest lucru, pierdem de fapt orice conexiune reală dintre noi, pentru că nu avem un comportament natural. Ne ascundem după paravanele unei relații care de fapt nu o dorim, facem parcă totul din obligație și nevoie de a fi parte la ceva anume, fără dorințe sincere, fără plăcerea de pe urma unei socializări sănătoase…..

Am obosit de atâtea adevăruri străine mie și de neaparțineri, vreau naturalețea cea care topește inimi. Vreau comunicări ce oglindesc sinceritatea, pasiunea și emoția. Vreau comportamente care să-mi facă piele de găină, cuvinte care să-mi răstoarne cerul pe mine și fapte care să mă întoarcă din drumul tristeții pentru a-mi trăi viața în firescul naturii și al lumii care încă are ceva de spus. Vreau relații fără prefăcătorie și înșelăciune a auzului, vreau ca cuvântul să fie cuvânt iar omul om! Vreau simplitate!  Mă plictisesc comportamentele denaturate….cele care nu-mi dau nici un gram de valoare, cele care se alipesc viclean, care îmi sorb din energie și pozitivism, vreau să respir degajat într-o lume care-mi pune ziua la picioare. Vreau culoare. Vreau fericire încă neatinsă de pângărirea cuvintelor goale……vreau liniște!

Dar tu?……..

Sursa foto: pinterest.com

Fricile. Povestea șoricelului!

Astăzi am hotărât să mă împart cu voi cu o poveste indiană pe care o aveam pusă deoparte de ceva vreme, e o înțelepciune care ne arată încă o dată cât de infirmi suntem în fața fricii, în fața neputinței de a merge mai departe!

****

Era pe la amiază când magicianul ajunse aproape de ieșirea din oraș. Ar fi vrut să se odihnească puţin căci bătrânețea îi turnase în picioare beton. Nu departe zări o băncuță din lemn uscat și crăpat și își îndreptă pașii spre ea. Încet, cu grijă, se așeză și-și întinse oasele bătrâne. Și cum stătea și picotea la soare se auzi strigat:

– Magicianule! Tu, cel ce te pricepi la toate, vrei să mă ajuți ?

Magicianul privi în toate părțile și într-un târziu îl descoperi pe cel ce i se adresa. Era un șoricel pricăjit și trist.

– Care-i necazul, șoricelule? întrebă el.

– Scapă-mă de teama de pisici și-ţi voi rămâne pe veci îndatorat.

Magicianul îl privi lung și îl cuprinse mila, duse mâna la săculeţul ce-l însoțea pretutindeni, scoase bagheta cea magică și dintr-o mișcare îl transformă pe șoricel într-o pisică. Când se ridică de pe bancă să plece, pisica îl urmă cuminte, iar magicianul o întrebă:

– Acum ce mai e? De ce mă urmezi și nu mergi pe drumul tău?

– Nu pot, magicianule. Mi-e teamă de câinii ce stau tolăniţi mai încolo la umbră.

Magicianul scoase din nou bagheta și o transformă în câine, dar după câţiva pași câinele îl ajunse din urmă și i se adresă:

– Îmi este foarte frică de pantere, nu mă alunga.

Magicianul repetă mișcarea și îl transformă în panteră, dar în timp ce se îndepărta aceasta îi strigă disperată:

– Te-ai gândit că prin apropiere ar putea fi vreun vânător ?

Exasperat, magicianul îl transformă din nou în șoricel:

– Nimic nu te poate ajuta, îi spuse el, căci în orice te-aș transforma, tot inimă de șoarece vei avea.

Morala: Oricât ai încerca să te transformi nu poţi fi decât ceea ce ești în adâncul inimii tale. Nu te poți întrece pe tine dacă ai în inimă un șoricel plin de frici, un om temător care în loc să-și deschidă inima pentru nou se afundă în greutăți și nu luptă. Poţi fi un „șoricel” sau un „vânător” alegerea îți aparține.

Sursa foto: pinterest.com

Citind-o pe Anne K. Joy. Cartea „Până la sfârșit, promit! „

  Anne K. Joy este o autoare de cărți romantice din România. Până în prezent are 18 cărți scrise (5 serii: Demonilor, Identități False, Insuficient, Promisiuni, Magia Crăciunului, dar și o carte fără serie – Dragoste în 30 de zile). Cu toate că am citit marea majoritate a cărților autoarei pur și simplu sunt nesățioasă, vreau mai mult. 

Pentru început am pornit Seria Promisiuni, formată din niște povești cutremurătoare perindate una în alta într-o manieră atât de dulce-amară. Astăzi o să vă vorbesc de cartea „Până la sfârșit, promit!”, o poveste ce m-a lăsat purtată de valurile disperării, pe iluzia unui final fericit, însă nu a fost să fie….

Până la sfârșit, promit, începe cu iubirea dintre Jay și Anabelle, iubire care nu o mai făcea fericită și împlinită ca femeie. Fiind o tânără cântăreaţă, frumoasă și mereu în evidență, aceasta crede cu tărie că poate să mențină relația cu Jay, chiar dacă logodiți de ceva timp aceștia nu au făcut pasul următor. Însă totul vine doar din partea ei, el e total absent și departe de a fi bărbatul care să-i ofere un …până la sfârșit… Astfel simte că unica ce-i leagă împreună e doar muzica, mai exact trupa din care fac parte. Bell a avut nevoie de ceva timp și de tărie pentru al atenționa pe acesta că totul se sfârșește și să-i caute o înlocuitoare, însă cât ar fi vrut ca el să o cheme înapoi, s-o facă să simtă fiori, însă nu a urmat nimic, cu excepția unor bădărani care s-au luat de ea, ca într-un final să-l cunoască pe Joshua Hyde, bărbatul care i-a luat apărarea.

Doar câteva minute şi câţiva paşi i-au trebuit pentru a ajunge în braţele destinului. Joshua Hyde este un tânăr misterios şi al naibii de atrăgător. Dezamăgit de viaţa pe care i-o croia în detaliu tatăl său, un magnat în afaceri, un om posedat de bani, Joshua ia o decizie la fel de hotărâtă ca a femeii care-i este sortită. Preferă să plece de acasă, de acolo de unde ar fi putut să aibă lumea la picioare. Vrea să fie stăpân pe propria-i viaţă şi să poată lua decizii de unul singur, înfruntându-și tatăl. Astfel soarta i-o scoate în cale pe Annabelle, și asta îi luminează viața și îi dă un scop pentru a înainta prin viață, departe de acea zisă „familie” și luxul de care nu are nevoie. 

După luni bune tânăra noastră decide să-l urmeze, să-și trăiască visul și viața prin toți porii. Totul pare ideal, desprins din concepția sa de relație fericită, își trăiesc iubirea la intensitate maximă până când Anabelle află că are cancer. Distruși, căzuți și secerați de veste își simt tremurul tot mai greu pe zi ce trece. Anabelle este supusă unei operații, însa după un an află că boala a recidivat și nu se mai poate face nimic. Sugrumată de noutate și de faptul că Joshua o va lua pe cărarea greșită aceasta îl pune să „promită” câteva lucruri în cazul că nu va mai fi. Unul dintre lucruri e să iubească, poate chiar mai intens….
Finalul este cutremurator, Anabelle moare, Joshua nu-și vede viața fără ea și se îneacă în alcool, chiar dacă ia promis că va găsi curaj de a înainta. Nu vede cum….prea multă durere, prea grea e pierderea. Ultimele enunțuri mi-au dat o doză de gândire că poate pentru el e un început, o nouă etapă pe care i-a rezervat-o destinul, cine știe….poate voi găsi răspunsul în următoarea carte.
Cartea în întregime m-a făcut să-mi deschid ochii la trecerea noastră, la finalul de care îl vedem atât de departe, însă nici nu știi când bate, este o temă la care e imposibil să nu reflectezi și să te gândești că viața e scurtă, trăiește fiecare clipă așa cum e, ca și cum ar fi ultima ta șansă.

Nu-mi rămâne decât să vă recomand să citiți cartea, e o notă tristă însă atât de aproape de multe alte povești trăite la zi……

Sursa foto: pinterest.com

Renunțarea, un fel de a fi…

Avem pe zi ce trece atâtea doleanțe, atâtea aspirații care parcă strigă. Ne dorim o schimbare în viața noastră, ne simțim inspirați și vrem să ne redefinim. Vrem un nou care să înceapă cu pot, nu cu o renunțare subită. Ne și imaginăm viața noastră la un alt nivel. Dar, odată cu începerea activităților care preced schimbarea noastră, ne dăm seama că nu este atât de ușor pe cât am fi crezut. Și atunci ce facem? Da, renunțăm. Cât de absurd nu ar suna, dăm ca racul înapoi, fără să așteptăm ziua de mâine, fără a analiza, fără a procrea din nimic ceva. Fără a fi înțelepți, cumpătați și răbdători. Acestea lipsesc în secolul în care ne aflăm….

Am analizat cap coadă termenul de „renunțare” și am ajuns la concluzia că e o formă de a fi, intrată deja sub pielea noastră, și temeinic ne dizolvă într-o lume a umbrelor, a deznădejdilor și a jumătăților de măsură. Și te întrebi poate, de ce așa, e oare chiar adevărat, poate n-o fi, poate mă greșesc, cert e că o dată cu schimbarea vine și renunțarea, o dată cu greul vine și renunțarea, o dată cu frica vine și renunțarea, o dată cu noul vine renunțarea, care ne ține, ne stagnează fără să-i dăm motiv. Și cel mai rău e că cu fiecare renunțare rupem o bucățică din noi, încercând să ne adaptăm.

Pentru mine schimbarea înseamnă uneori pași în spate, dar nu renunțare, și recunosc sunt oameni maleabili, care se adaptează ușor la schimbări, acei oameni cameleonici probabil cel mai ușor se integrează oriunde și se diluează în orice societate, însă sunt și cei care se baricadează în zona sa de confort și renunță cu prima încercare. Sunt și nu putem să-i criticăm aspru, toți am fost vulnerabili, puși la colț de greul vieții și toți am rămas cu gust amar din urma șanselor care ne-au fost înșelate și a visurilor care ne-au fost șterse din vizor. Însă în viață trebuie să știm când să punem punct, sau pauză sau să accelerăm la maxim, când să acaparăm perspective și când să renunțăm definitiv și irevocabil. Da, o fi renunțarea o parte din noi, dar nu avem uneori încotro. Și poate e chiar benefică, să stai uneori cu ochii închiși și să zici, stop, până aici și s-o iei de la capăt într-un nou format, într-o nouă filă a vieții, sau să iei o gură de aer proaspăt și să reveni la obiceiuri, oameni, idei cu gândul că o să vezi totul din altă perspectivă, cu o altă culoare, cu un nou spirit și plasticitate. Și treptat am înțeles că orice renunțare e doar o trecere la alt nivel, în jocul vieții, în încurcătura pieselor ce se cer aranjate și proporționate. Așa e cu viața asta, cu bune și mai puțin, cu înaintări fugare dar și cu surpări a viselor, cu repeziciune dar și cu încetinirea spiritului. Dacă nu ar fi așa nu am avea ce scrie și analiza. 

Astăzi înaintez un îndemn: cât de mult nu ai renunța la lucruri, la oameni, la toxicitate, la năravuri, nu renunța la vise, nu renunța la ceea ce îți dorești din tot sufletul, nu renunța la fericirea ta, și nici la tine! Fii mai presus de renunțări și deziluzii, fii parte dintr-un univers frumos, pentru că meriți!

Sursa foto: pinterest.com