Viața o călătorie!

”Viaţa – o călătorie cu trenul

Urcăm şi coborâm des, există accidente, surprize plăcute la unele staţii şi tristeţe adâncă la altele. Atunci când ne naştem şi urcăm în tren întâlnim oameni despre care credem că ne vor însoţi pe tot parcursul călătoriei noastre: părinţii noştri…

Din păcate adevărul este un pic altul. Ei coboară la o staţie şi ne lasă pe noi fără dragostea şi ataşamentul lor, fără prietenia lor necondiţionată şi compania lor inspirată. E drept că în tren urcă alte persoane care vor ocupa un loc important în călătoria noastră. Aceştia sunt fraţii noştri, prietenii noştri şi acei oameni minunaţi pe care îi iubim.

Unele dintre aceste persoane care urcă în tren, privesc călătoria ca pe o scurtă plimbare. Alţii găsesc numai tristeţe pe parcursul călătoriei. Şi mai există şi alţii în tren care sunt permanent prezenţi şi gata de a oferi ajutorul lor celor care au nevoie de el.

Unii lasă în urma lor când coboară un dor veşnic…

Unii urcă şi coboară şi noi abia îi observăm. Ne miră faptul că unii pasageri, pe care îi iubim cel mai mult se mută în alt vagon şi ne lasă în această etapă a călătoriei noastre. Bineînţeles, noi nu ne lăsăm opriţi şi ne străduim să-i găsim şi să ne înghesuim să trecem şi să ne mutăm în vagonul lor. Din păcate, uneori nu ne putem aşeza lângă ei, deoarece locul de lângă ei este deja ocupat.

Nu face nimic, aşa este călătoria: plină de provocări, vise, fantezii, speranţe şi despărţiri … dar fără întoarcere …

Deci trebuie să facem călătoria, în felul cel mai bun posibil. Să încercăm să ieşim la capăt cu cei care călătoresc împreună cu noi şi să căutăm ceea ce este mai bun în fiecare dintre ei. Să ne aducem aminte, că în oricare etapă a călătoriei poate exista un tovarăş de-al nostru care să ezite şi care, probabil, are nevoie de înţelegerea noastră. Şi noi vom şovăi des şi va exista cineva care să ne înţeleagă…

Misterul cel mai mare al călătoriei este că nu ştim când vom coborî definitiv din tren şi nici când vor coborî cei care călătoresc alături de noi, nici măcar cel care stă pe locul de lângă noi.

Cred că o să fiu cuprins de duioşie atunci când cobor definitiv din tren…Da, cred acest lucru.

Despărţirea de câţiva prieteni pe care i-am întâlnit în timpul călătoriei, va fi dureroasă. Va fi întristător să-i las singuri pe cei dragi mie. Dar am speranţa că odată si odată vom ajunge cu toţii în gara centrală şi am senzaţia că am să-i văd sosind cu bagaje pe care nu le-au avut atunci când au urcat in tren.

Ceea ce mă va face fericit este gândul că şi eu am avut partea mea în sporirea bagajelor lor şi în creşterea valorii acestora. Dragi prieteni, noi să ne străduim să avem o călătorie bună şi, la sfârşit, să putem spune că a meritat osteneala.

Să încercăm să lăsăm după noi, când coborâm un loc gol care lasă dor şi amintiri frumoase la cei care călătoresc mai departe.

Celor care sunt de partea trenului meu le doresc: Călătorie Plăcută!!!”

(autor anonim)

Sursa: minunemica.eu

Sursa foto: pinterest.com

Calea vieții de Michel Odoul

Calea Vieții este un fel de fir conducător pe care orice ființă umană îl urmează de-a lungul întregii sale existențe. O putem compara cu scenariul unui film sau cu jurnalul de bord al piloților de curse din zilele noastre. Noi înaintăm pe acest drum folosind un vehicul personal care este, de fapt, corpul nostru fizic.

Orientalii ne propun o imagine extrem de interesantă pentru acest vehicul și pentru Calea Vieții. Suntem, spun ei, asemenea unei căruțe sau unei calești care reprezintă corpul nostru fizic și care circulă pe un drum simbolizând viața sau, mai degrabă, Calea Vieții. Să vedem până unde putem dezvolta această reprezentare. Drumul pe care circulă Caleașca este unul de pământ. Ca toate drumurile de pământ, el are, de o parte și de alta a sa, hârtoape și movile, pietre, urme și șanțuri. Gropile sau locurile mai ridicate și pietrele sunt dificultățile, loviturile vieții. Urmele sunt schemele deja existente pe care le preluăm de la alții și pe care le reproducem. Șanțurile, mai mult sau mai puțin adânci, reprezintă regulile. Limitele peste care, dacă trecem, negreșit vom primi o pedeapsă sub forma unui accident.

Acest drum are uneori curbe care împiedică vizibilitatea sau, alteori, traversează zone de ceață sau de furtuni. Toate sunt etape ale vieții noastre, de-a lungul căreia „ne rătăcim” sau ne este greu să vedem clar ori să anticipăm un obstacol, căci nu putem zări nimic din ceea ce se află „în față”. 

Această Caleașcă este trasă de doi cai, unul alb (Yang), care se află în stânga, și unul negru (Yin), în dreapta. Caii simbolizează emoțiile, ceea ce ne arată până la ce punct ele ne „trag’‘, adică ne conduc în viață. Caleașca este condusă de un Vizitiu, care reprezintă mentalul, Conștientul nostru. Are și patru roți, două în față (brațele), care dau direcția sau, mai degrabă, imprimă direcția dată de Vizitiu cailor, două în spate (picioarele), care poartă și transportă încărcătura (ele sunt întotdeauna mai mari decât cele din față).

În Caleașcă se află un pasager pe care nu-l vedem. Este vorba de Stăpânul sau Ghidul Interior al fiecăruia dintre noi, al Nonconștientului, al Conștiinței noastre holografice. Creștinii îl numesc „înger păzitor’‘. 

Caleașca personală înaintează deci pe drumul vieții, dirijată, în aparență, de Vizitiu. Spun bine în aparență deoarece, chiar dacă el este cel care conduce, pasagerul indică destinația. Vizitiul, care reprezintă mentalul nostru, conduce Caleașca. De calitatea vigilenței sale, dar și de conduita (fermă, dar blândă în același timp) vor depinde valoarea și confortul călătoriei (existența). Dacă el brutalizează caii (emoțiile) și îi jignește, aceștia vor fi cuprinși de nervozitate și, la un moment dat, vor scăpa din frâu, riscând să îndrepte Caleașca spre un accident, exact la fel cum emoțiile noastre ne pot conduce câteodată spre acte iraționale, adică periculoase.

În cazul în care cel care conduce este prea relaxat, dacă îi lipsește vigilența, atelajul va trece peste urmele lăsate de alții (reproducerea schemelor parentale, de exemplu), iar noi vom urma tiparele altora, riscând să cădem în aceleași „gropi’‘ ca și ei, în eventualitatea în care acest lucru s-a întâmplat cu predecesorii noștri. De asemenea, dacă nu este vigilent, Vizitiul nu va ști să evite hârtoapele, ridicăturile și denivelările (loviturile, erorile vieții), iar călătoria nu va fi foarte confortabilă pentru Caleașcă, pentru Vizitiu și nici pentru Stăpânul sau Ghidul Interior. Dacă Vizitiul doarme sau nu ține hățurile (emoțiile), atunci caii sunt cei care vor dirija Caleașca.

Avem situația în care calul negru este mai puternic (pentru că l-am hrănit mai bine) — atunci Caleașca va trage spre dreapta și va fi ghidată spre imaginile afective materne. Dacă de calul alb ne-am ocupat mai mult și acesta domină, Caleașca va trage spre stânga, spre reprezentările emoționale paterne.

Daca Vizitiul mână prea repede, forțează prea tare, așa cum facem și noi câteodată, sau caii se avântă prea mult, șanțul în care va intra va determina accidentul, oprind, mai mult sau mai puțin violent, tot atelajul, provocând stricăciuni într-o măsură mai mare sau mai mică (accidente sau traumatisme).

Câteodată, o roată sau o piesă de la Caleașcă se strică, fie pentru că este fragilă, fie pentru că aceasta a trecut peste prea multe dâmburi și a intrat în prea multe șanțuri (acumulare de comportamente, atitudini inadecvate). Atunci trebuie reparată și, în funcție de gravitatea stricăciunii, fie o putem rezolva noi înșine (odihna, cicatrizări), fie trebuie sș chemăm pe cineva în ajutor (medicina naturistă), fie, și mai grav, apelăm la un „reparator’‘ (medicina modernă). Dar, indiferent de situație, important este să nu lăsăm ca piesa să fie schimbată. De asemenea, este esențial să ne gândim și la conduita Vizitiului, la modul în care ne putem schimbă comportamentul, atitudinile în fața vieții, dacă nu vrem ca „până’‘ să se repete.

Uneori, Caleasca traversează  zone cu vizibilitate redusă, ceea ce înseamnă că nu vedem cu adevărat pe unde mergem. Poate fi vorba de o simplă cotitură, pe care o putem anticipa, observând-o din timp. Atunci este necesar să încetinim, să ne dăm seama ce direcție ia drumul nostru și să urmăm curba, ținând bine caii în hățuri (să ne stăpânim, de exemplu, emoțiile când trecem printr-o fază de schimbare doriță sau suportată). Dacă este vorba de ceață sau furtună, conducem Caleașca anevoios, cu eforturi mari, fiind obligați „să navigăm la vedere’‘, încetinind viteza și bizuindu-ne pe bornele care ne indică drumul. În această etapă, trebuie să avem încredere totală, „oarbă’‘ chiar, în Calea Vieții (legi naturale, reguli ale tradiției, credință etc.) și în Stăpânul sau Ghidul Interior (Nonconștientul) care alege drumul. Sunt momente ale existenței noastre când  rătăcim prin „ceață’‘, neștiind spre ce ne îndreptăm. În aceste situații, nu putem face altceva decât să lăsăm viața să ne arate direcția.

Din când în când, ajungem  la răscruce de drumuri. Dacă nu există indicatoare, nu știm încotro să ne orientăm. Vizitiul (mentalul, intelectul) poate mâna caii la întâmplare. Riscul de a ne înșela sau de a ne rătăci este mare. Cu cât Vizitiul este mai sigur pe el, convins că știe totul și că stăpânește totul, cu atât se va gândi că știe ce direcție să aleagă și cu atât riscul va fi mai mare. Ne vom afla atunci sub domnia „tehnocrației raționaliste’‘, în care rațiunea și intelectul cred că pot rezolva totul. Dacă este însă umil și onest cu el însuși, îl va întreba pe pasager (Stăpânul sau Ghidul Interior) ce drum ar fi mai bine să urmeze. Știind încotro se îndreaptă, acesta din urma îi va putea indica Vizitiului destinația finală, cu condiția că el să fie capabil să-l asculte.

În sfârșit, Caleașca, hurducându-se, face câteodată mult zgomot, fiind necesar ca Vizitiul să se oprească pentru a putea avea un dialog cu Stăpânul sau Ghidul Interior. Este vorba despre pauzele și retragerile pe care le facem câteodată pentru a ne regăsi, căci ni se întâmplă uneori să ne rătăcim.

lată o imagine simplă, dar care redă foarte bine ce înseamnă Calea Vieții. Cum  se petrec lucrurile în viața noastră și ce ne determină să derapăm din când în când.

Sursa: Michel Odoul – ”Ghidul complet al durerilor fizice”

Sursa foto: pinterest.com

E toamnă!

Ai devenit nebună și zburdalnică. Ploioasă și răcoroasă. Cu un soare cu dinți și o alură de biruitoare. Înaintezi elegantă și cu o măiestrie a unei gheișe. Pictată în mici detalii, atentă la tradiție, la legendă și la muze. Mi-ai spus că acum va fi altfel. Eu ți-am spus că deja este. Mi-ai spus să fiu atentă și să observ prima ta frunză. Eu ți-am spus că m-am sincronizat cu toate frunzele tale, și cu cele care încă n-au căzut și cu cele deja îmbibate de ploaie. Este în tine o tristețe frumoasă. Este în tine o minune. O minune simplă și neexplicabilă. Este în tine o liniște aparte, o liniște fragilă, o liniște caldă și rece. Te rog, să o împarți și cu mine. Tu mi-ai cerut dorințe de iubire, eu ți-am dat toată admirația prin cuvinte. Și, știi de ce te iubesc? Pentru că ești sinceră. Plângi când vrei și cât vrei. Te așterni unde-ți poftește și împarți din ce-i al tău. Lași vechiul să cadă, să se transforme, să se treacă. Și dai noului o șansă. Pentru că doar tu poți. Pentru că tu aduci răcoare și stare de trezvie. Parcă mi-i mai proaspăt să trăiesc, să creez, să fiu… prin tine.

Mă vezi ? Sunt aici, la început de galben. La o boare de vânt. Sub umbra unui copac, sau mai bine… în inima ta, da a ta, toamna mea. Sonoritatea ta, consistența, parfumul, gustul chiar, dar și miile de forme și reflecții în care tu le întrupezi sunt tot atâtea ocazii de a-mi ascuți sensibilitatea, dorul și suspinul, de a-mi schimba starea de spirit și de a-mi nelăsa întreaga ființă invadată, în profunzimea ei, de o multitudine de senzații nedefinite…

Și știu, toamna mea, picturile nu te pot cuprinde, virgulile nu te pot descrie, iar metaforele sunt prea neexpresive. Doar amintirile răscolite provoacă anemie, o dată cu astenia ce ni-o induci. Și e calm. Mângâie-mă toamna mea. Cu frunza, cu versul. Cu ploaia și cu ropotul ce bate în geam. Cu melancolia și adierea viselor ce vor să vină. Prin zare și prin roșu, prin forme și resemnări… și te rog, îmbrățișează-mi ființa.

Sursa foto: pinterest.com

Ne plouă…

Puțini sunt aceia care o iubesc. Puțini sunt cei care o înțeleg. Puțini sunt cei care o apreciază. Și totuși ploaia e metafora vieții, a sentimentelor și a mentalului. E muzică și suspine. E concepția noastră despre univers. E legătura noastră cu cerul. Tablou retușat la nesfârșit, sunete melodioasă, ploaia e pretextul pentru a visa, pentru a evada din cotidian, pentru a ne bucura de senzații și sentimente, și pentru a ne retrage într-un colț cald al sufletului. Când avem mintea ocupată, cerem dezgolire. Când avem spiritul senin și simțurile treze, apreciem frumusețea desăvârșită a naturii. Prin ploaie. Cu discreție, așa ar trebui să stăm în fața ploii, cu o deosebită atenție ar trebui să ne anunțăm prezența. Cu admirație să o cinstim.

Observați scenele din timpul ploii. Observați ilaritatea. Observați culorile captate pe viu cu precizia unui pictor, a unui fotograf dornic de senzație, observați sunetele ce doar urechea unui muzician ar putea-o reda. Observații unicitatea. De fiecare dată. Descoperiți momente de eternitate în fulgerul unei clipe. Observați despicăturile cerului. Observați neclaritatea din clarul ceții. Surprindeți lumea impresiilor în mișcarea ploii, apreciați-i farmecul extrem, caracterul fragmentar și vraja.

Ploi mărunte și dese, lungi și scuturătoare, delicate și rapide, voluptoase și sălbatice de mângâietoare, umede și calde, efemere sau fără sfârșit, răcoroase sau reci ca gheața, ploi care ne înțeapă pielea, ne îngheață, ne împrospătează… 

Toate aceste ploi, noi le simțim cu ochii, ele ne ating cu prezența lor. Noi le primim pe piele, ele ne descântă. Atâta senzualitate… Atâta dezlegare… E nevoia de a simți, nevoia de a atinge, nevoia de a gusta. Și toate aceste nevoi înlocuiesc până și nevoia de a vedea. Să fii în contact cu ploaia, să i te abandonezi, să-ți dai timp ca să trăiești, ca să întipărești în tine asemenea momente de bucurie: să te dedici analizării, rafinării și îmbogățirii acestor percepții… viața are atâtea să ne ofere! Doar trebuie să le primim. Nu refuzați această plăcere! Ploaia ne învață să ne trăim viața în profunzime, să traversăm momentele proaste la fel ca pe cele bune, prin spălare, prin curățare, să acceptăm aversele și vânturile cu izul lor, să ne dezbrăcăm de uraganele din suflet și să le eliberăm în furtuna dezlănțuită de afară, să le dăm acolo unde le e locul, ce altceva mai bun am putea face?…

Sursa foto: pinterest.com

Mulțumirea. Povestea unui creștin!

Într-o zi, un om simplu, cunoscut pentru viaţa sa curată, a fost întrebat de un vecin:

– Cum faci tu de eşti întotdeauna atât de mulţumit? Niciodată nu te-am văzut supărat.

– Foarte simplu…a răspuns celălalt; în fiecare dimineaţă când mă trezesc privesc întâi cerul. Aşa mi-aduc aminte de Dumnezeu, de milă şi de bunătate. Apoi privesc pământul. Astfel îmi amintesc de moarte şi de Judecata de Apoi, în cele din urmă, privesc în jurul meu lumea întreagă ce se trezeşte în fiecare dimineaţă la viaţă. Aşa mi-aduc aminte de semenii mei, de cei care suferă de boli sau neputinţe, de cei ce au o viaţă mai grea decât a mea şi pe care i-aş putea ajuta, în felul acesta mă bucur pentru ceea ce sunt şi pentru ceea ce pot face. Bunătatea izvorâtă din dragoste aduce întotdeauna linişte şi mulţumire, atât în sufletul celui care primeşte cu recunoştinţă cât şi în sufletul celui care dăruieşte cu drag.

Învățătura: „Cine este bun, mai bun să se facă şi cine a biruit ispita să se roage pentru cel care e încă în ispite. „ ( Părintele Paisie Olaru ) Restul sunt detalii personale.

Sursa: academia.edu

Sursa foto: pinterest.com

Încercarea. Povestea unei prințese!

Într-o zi, regele a dat un anunț important: se caută un soț iubitor pentru fiica sa. A doua zi toți pretendenții s-au strâns la curtea regală. Fiecare din ei dorea să demonstreze că o va iubi pe prințesă veșnic. Fata s-a uitat la toți bărbații îmbrăcați elegant și a căzut pe gânduri. Apoi și-a chemat profesorul și mult timp a vorbit cu el.

– Eu nu voi vorbi azi cu pretendenții, – a anunțat prințesa. Să îi împărțiți în două grupuri. Primul grup să vină mâine dimineață, pentru că mâine seară am ore.

– Dar fiica mea, ai terminat deja școala – a spus regina.

– Niciodata nu e târziu să înveți – a răspuns fiica.

Casa profesorului era în drum spre castel. Când primul cavaler a trecut pe acolo, el a văzut în drum o fată frumoasă, dar săracă, care vindea flori. Când ea a văzut cavalerul, i-a spus:

– Cumpără un buchet de flori, tinere.

– Dă-te din drumul meu – a strigat el.

Astfel au procedat toți tinerii care se grăbeau în acea zi la castel. Seara, prințesa a primit cavalerii cu tristețe în ochi. Le-a adresat fiecăruia câteva cuvinte și i-a refuzat pe toți. La fel s-a întâmplat și în a doua zi și în a treia.

– Fiica mea, de ce îi refuzi pe toți? – a întrebat îngrijorată regina.

– Nimeni din ei nu e în stare să vadă frumusețea mea adevărată – a răspuns prințesa.

A trecut o lună. Toți cavalerii din ultimul grup s-au strâns la castel, în afară de un pretendent și de însăși prințesa. Ei au apărut mai târziu, iar prințesa a anunțat că și-a ales soțul. După care a spus:

– Profesorul meu mi-a spus: „Până la sfârșitul vieții va dăinui dragostea bărbatului, care te va iubi și în zdrențe.” În fiecare zi mă îmbrăcam în haine vechi și vindeam flori la drum. Numai acest cavaler s-a oprit să cumpere un buchet și mi-a spus că sunt frumoasă.

Sursa foto: pinterest.com