De câte ori nu m-am întrebat de-a lungul timpului, de ce eu… sau de ce nu eu, da, cu siguranță nu doar o dată, și probabil încă o să mi-o pun. Îmi amintesc de unele lucruri și dau năvală întrebările, de ce eu din atâția oameni ajung să sufăr, să trăiesc astfel, să fiu fericită, să nu pot să fac anumite lucruri, oricum te întrebi, de bine sau de rău, starea de neclaritate apare fără ca să o chemi. Să fiu sinceră, la mine apare doar atunci când trec prin greul sufletesc. De ce a trebuit să trec eu prin asta și nu altcineva? Sau de ce tocmai mie mi s-a întâmplat asta dintre toți oamenii pe care-i cunosc? Cu ce am greșit? Unde clachez? Și lista continuă cu întrebări de genul ăsta, fără să primesc vreun răspuns. Dar poate nici nu am nevoie să știu acele răpunsuri. Poate însăși viața merită să treacă fără a deține un control al tuturor întrebărilor noastre, fără a cerși răspunsuri pe jumate și fără a căuta din confuzie un loc al repausului.

Suntem prea aspri cu noi, cu faptele noastre, cu ceea ce nu ne reușește, suntem critici cu insuccesele noastre și tindem acolo unde de fapt nu ne e locul. Ne învinuim frecvent că am făcut una sau alta, că nu am reușit, că am cedat în fața ispitelor și a ignoranței, că am fost naivi, prea ne judecăm fără folos… regrete care nu își au rostul. Nu putem trăi în avansata stare de părere de rău, de angoasă a propriei ființe. Ce a fost a fost, ce am făcut am făcut pentru că așa am vrut la vremea respectivă. Și totuși, întrebarea asta ne-o punem chiar conștientizând toate aceste lucruri. De ce eu…

De ce nu suntem buni la una sau la alta, de ce suferim, de ce el o iubește pe ea și nu pe mine, de ce oricât nu ne-am da silința nu putem ajunge acolo unde ne dorim? Toată viața noastră se învârte într-o mare de deceuri, ai zice că suntem încă în perioada decelușilor. Și trebuie o dată și o dată să conștientizăm, nu putem avea toate răspunsurile, nu avem de unde să știm totul, nu avem cum controla totul. Nu putem să-i comandăm inimii pe cine să iubească și pe cine nu, pe cine să dăm jos ca să-i luăm locul, asta ar fi incorect, cu cine să ne comparăm ca să ajungem cumva ca el sau ca ea. Probabil toată viața o să ne macine senzația de incomplet, de jumătate, de întrebarea fără răspuns, dar învățăm, studiem asta pe parcurs!

Credem sau nu, poate unii zic de noi asta, ” vreau să ajung ca ea/el”, poate că nu suntem noi unicii care roadem firul în patru, și atunci când înțelegi că nu ești singurul parcă ți-e mai calm, mai împăcat. Ne place sau nu, un răspuns convingător nu poate să ne dea nimeni la un „de ce”, așa că să încercăm să fim blânzi cu noi, să nu ne mai punem într-o lumina proastă, gândindu-ne că noi suntem vinovați pentru un lucru sau că numai nouă ni s-ar fi putut întâmpla așa ceva. Vrem nu vrem, fiecare dintre noi e măcinat pe dinăuntru de dorința de a ști și de a reuși mai multe. De a vedea în perspectivă și de a nu ne confrunta cu noi și noi incertitudini. Dar ce e viața fără întrebare? Dar fără căutarea răspunsurilor? Știm sau nu, atragem atenția sau trecem cu vederea, viața ar fi știrbă fără ca noi să fim activi în căutarea sensului ei, ar fi ștearsă din paleta culorilor care ne înfrumusețează zilele și anii. Ar fi goală de esență. Și trebuie să primi faptul că unele lucruri pur și simplu se întâmplă. Trebuie să știm să acceptăm și să trecem peste…

¿Qué prefieres el campo o la ciudad? 🌿🍁 Acabo de subir un video el link se los dejo en mi Bio.Sursa foto: pinterest.com

Reclame