Ai devenit nebună și zburdalnică. Ploioasă și răcoroasă. Cu un soare cu dinți și o alură de biruitoare. Înaintezi elegantă și cu o măiestrie a unei gheișe. Pictată în mici detalii, atentă la tradiție, la legendă și la muze. Mi-ai spus că acum va fi altfel. Eu ți-am spus că deja este. Mi-ai spus să fiu atentă și să observ prima ta frunză. Eu ți-am spus că m-am sincronizat cu toate frunzele tale, și cu cele care încă n-au căzut și cu cele deja îmbibate de ploaie. Este în tine o tristețe frumoasă. Este în tine o minune. O minune simplă și neexplicabilă. Este în tine o liniște aparte, o liniște fragilă, o liniște caldă și rece. Te rog, să o împarți și cu mine. Tu mi-ai cerut dorințe de iubire, eu ți-am dat toată admirația prin cuvinte. Și, știi de ce te iubesc? Pentru că ești sinceră. Plângi când vrei și cât vrei. Te așterni unde-ți poftește și împarți din ce-i al tău. Lași vechiul să cadă, să se transforme, să se treacă. Și dai noului o șansă. Pentru că doar tu poți. Pentru că tu aduci răcoare și stare de trezvie. Parcă mi-i mai proaspăt să trăiesc, să creez, să fiu… prin tine.

Mă vezi ? Sunt aici, la început de galben. La o boare de vânt. Sub umbra unui copac, sau mai bine… în inima ta, da a ta, toamna mea. Sonoritatea ta, consistența, parfumul, gustul chiar, dar și miile de forme și reflecții în care tu le întrupezi sunt tot atâtea ocazii de a-mi ascuți sensibilitatea, dorul și suspinul, de a-mi schimba starea de spirit și de a-mi nelăsa întreaga ființă invadată, în profunzimea ei, de o multitudine de senzații nedefinite…

Și știu, toamna mea, picturile nu te pot cuprinde, virgulile nu te pot descrie, iar metaforele sunt prea neexpresive. Doar amintirile răscolite provoacă anemie, o dată cu astenia ce ni-o induci. Și e calm. Mângâie-mă toamna mea. Cu frunza, cu versul. Cu ploaia și cu ropotul ce bate în geam. Cu melancolia și adierea viselor ce vor să vină. Prin zare și prin roșu, prin forme și resemnări… și te rog, îmbrățișează-mi ființa.

pinterest: #Sedona #|Sursa foto: pinterest.com