Calea Vieții este un fel de fir conducător pe care orice ființă umană îl urmează de-a lungul întregii sale existențe. O putem compara cu scenariul unui film sau cu jurnalul de bord al piloților de curse din zilele noastre. Noi înaintăm pe acest drum folosind un vehicul personal care este, de fapt, corpul nostru fizic.

Orientalii ne propun o imagine extrem de interesantă pentru acest vehicul și pentru Calea Vieții. Suntem, spun ei, asemenea unei căruțe sau unei calești care reprezintă corpul nostru fizic și care circulă pe un drum simbolizând viața sau, mai degrabă, Calea Vieții. Să vedem până unde putem dezvolta această reprezentare. Drumul pe care circulă Caleașca este unul de pământ. Ca toate drumurile de pământ, el are, de o parte și de alta a sa, hârtoape și movile, pietre, urme și șanțuri. Gropile sau locurile mai ridicate și pietrele sunt dificultățile, loviturile vieții. Urmele sunt schemele deja existente pe care le preluăm de la alții și pe care le reproducem. Șanțurile, mai mult sau mai puțin adânci, reprezintă regulile. Limitele peste care, dacă trecem, negreșit vom primi o pedeapsă sub forma unui accident.

Acest drum are uneori curbe care împiedică vizibilitatea sau, alteori, traversează zone de ceață sau de furtuni. Toate sunt etape ale vieții noastre, de-a lungul căreia „ne rătăcim” sau ne este greu să vedem clar ori să anticipăm un obstacol, căci nu putem zări nimic din ceea ce se află „în față”. 

Această Caleașcă este trasă de doi cai, unul alb (Yang), care se află în stânga, și unul negru (Yin), în dreapta. Caii simbolizează emoțiile, ceea ce ne arată până la ce punct ele ne „trag’‘, adică ne conduc în viață. Caleașca este condusă de un Vizitiu, care reprezintă mentalul, Conștientul nostru. Are și patru roți, două în față (brațele), care dau direcția sau, mai degrabă, imprimă direcția dată de Vizitiu cailor, două în spate (picioarele), care poartă și transportă încărcătura (ele sunt întotdeauna mai mari decât cele din față).

În Caleașcă se află un pasager pe care nu-l vedem. Este vorba de Stăpânul sau Ghidul Interior al fiecăruia dintre noi, al Nonconștientului, al Conștiinței noastre holografice. Creștinii îl numesc „înger păzitor’‘. 

Caleașca personală înaintează deci pe drumul vieții, dirijată, în aparență, de Vizitiu. Spun bine în aparență deoarece, chiar dacă el este cel care conduce, pasagerul indică destinația. Vizitiul, care reprezintă mentalul nostru, conduce Caleașca. De calitatea vigilenței sale, dar și de conduita (fermă, dar blândă în același timp) vor depinde valoarea și confortul călătoriei (existența). Dacă el brutalizează caii (emoțiile) și îi jignește, aceștia vor fi cuprinși de nervozitate și, la un moment dat, vor scăpa din frâu, riscând să îndrepte Caleașca spre un accident, exact la fel cum emoțiile noastre ne pot conduce câteodată spre acte iraționale, adică periculoase.

În cazul în care cel care conduce este prea relaxat, dacă îi lipsește vigilența, atelajul va trece peste urmele lăsate de alții (reproducerea schemelor parentale, de exemplu), iar noi vom urma tiparele altora, riscând să cădem în aceleași „gropi’‘ ca și ei, în eventualitatea în care acest lucru s-a întâmplat cu predecesorii noștri. De asemenea, dacă nu este vigilent, Vizitiul nu va ști să evite hârtoapele, ridicăturile și denivelările (loviturile, erorile vieții), iar călătoria nu va fi foarte confortabilă pentru Caleașcă, pentru Vizitiu și nici pentru Stăpânul sau Ghidul Interior. Dacă Vizitiul doarme sau nu ține hățurile (emoțiile), atunci caii sunt cei care vor dirija Caleașca.

Avem situația în care calul negru este mai puternic (pentru că l-am hrănit mai bine) — atunci Caleașca va trage spre dreapta și va fi ghidată spre imaginile afective materne. Dacă de calul alb ne-am ocupat mai mult și acesta domină, Caleașca va trage spre stânga, spre reprezentările emoționale paterne.

Daca Vizitiul mână prea repede, forțează prea tare, așa cum facem și noi câteodată, sau caii se avântă prea mult, șanțul în care va intra va determina accidentul, oprind, mai mult sau mai puțin violent, tot atelajul, provocând stricăciuni într-o măsură mai mare sau mai mică (accidente sau traumatisme).

Câteodată, o roată sau o piesă de la Caleașcă se strică, fie pentru că este fragilă, fie pentru că aceasta a trecut peste prea multe dâmburi și a intrat în prea multe șanțuri (acumulare de comportamente, atitudini inadecvate). Atunci trebuie reparată și, în funcție de gravitatea stricăciunii, fie o putem rezolva noi înșine (odihna, cicatrizări), fie trebuie sș chemăm pe cineva în ajutor (medicina naturistă), fie, și mai grav, apelăm la un „reparator’‘ (medicina modernă). Dar, indiferent de situație, important este să nu lăsăm ca piesa să fie schimbată. De asemenea, este esențial să ne gândim și la conduita Vizitiului, la modul în care ne putem schimbă comportamentul, atitudinile în fața vieții, dacă nu vrem ca „până’‘ să se repete.

Uneori, Caleasca traversează  zone cu vizibilitate redusă, ceea ce înseamnă că nu vedem cu adevărat pe unde mergem. Poate fi vorba de o simplă cotitură, pe care o putem anticipa, observând-o din timp. Atunci este necesar să încetinim, să ne dăm seama ce direcție ia drumul nostru și să urmăm curba, ținând bine caii în hățuri (să ne stăpânim, de exemplu, emoțiile când trecem printr-o fază de schimbare doriță sau suportată). Dacă este vorba de ceață sau furtună, conducem Caleașca anevoios, cu eforturi mari, fiind obligați „să navigăm la vedere’‘, încetinind viteza și bizuindu-ne pe bornele care ne indică drumul. În această etapă, trebuie să avem încredere totală, „oarbă’‘ chiar, în Calea Vieții (legi naturale, reguli ale tradiției, credință etc.) și în Stăpânul sau Ghidul Interior (Nonconștientul) care alege drumul. Sunt momente ale existenței noastre când  rătăcim prin „ceață’‘, neștiind spre ce ne îndreptăm. În aceste situații, nu putem face altceva decât să lăsăm viața să ne arate direcția.

Din când în când, ajungem  la răscruce de drumuri. Dacă nu există indicatoare, nu știm încotro să ne orientăm. Vizitiul (mentalul, intelectul) poate mâna caii la întâmplare. Riscul de a ne înșela sau de a ne rătăci este mare. Cu cât Vizitiul este mai sigur pe el, convins că știe totul și că stăpânește totul, cu atât se va gândi că știe ce direcție să aleagă și cu atât riscul va fi mai mare. Ne vom afla atunci sub domnia „tehnocrației raționaliste’‘, în care rațiunea și intelectul cred că pot rezolva totul. Dacă este însă umil și onest cu el însuși, îl va întreba pe pasager (Stăpânul sau Ghidul Interior) ce drum ar fi mai bine să urmeze. Știind încotro se îndreaptă, acesta din urma îi va putea indica Vizitiului destinația finală, cu condiția că el să fie capabil să-l asculte.

În sfârșit, Caleașca, hurducându-se, face câteodată mult zgomot, fiind necesar ca Vizitiul să se oprească pentru a putea avea un dialog cu Stăpânul sau Ghidul Interior. Este vorba despre pauzele și retragerile pe care le facem câteodată pentru a ne regăsi, căci ni se întâmplă uneori să ne rătăcim.

lată o imagine simplă, dar care redă foarte bine ce înseamnă Calea Vieții. Cum  se petrec lucrurile în viața noastră și ce ne determină să derapăm din când în când.

Sursa: Michel Odoul – ”Ghidul complet al durerilor fizice”

don't you love fallSursa foto: pinterest.com