Liniștea și ploaia…..

E liniște azi…..doar picăturile de ploaie pot și știu să o spargă…..alene își semnalizează prezența. Își sintetizează dansul. Iubind ploaia, privind-o, ascultând-o, lăsându-ne în voia ei, putem învăța să trăim fiecare moment cu mai multă profunzime, într-un fel mai prezent…. mai aici decât acolo, mai spălați de prejudecăți și mai curați interior, mai vii de visare și mai înrourați de ceea ce înseamnă natură. Și, iubesc ploaia mai mult decât orice, doar acum ascultând valsul solemn al naturii ce se perindă prin geam mă asemui cu ea, cu liniștea și profunzimea, cu stropii ce se unesc în una și cu căutarea lor, cu atingerea cerului cu pământul și cu melancolia. Sub norii gri și picăturile de ploaie am gânduri o mie și o izbucnire sufletească ce caută să scrie. Pentru că uneori îmi este chiar și mie greu să îmi găsesc cuvintele potrivite în fața unei emoții atât de mari cum este cea pe care o simt când vine vorba de ploaie, am căutat o stare, o potolire a dezaltării ce mă cuprinde atunci când sunt una cu picurile răzlețe și cu tunetele ce-mi provoacă doar dorințe de nou, de dezlănțuire, … am căutat dezliterarea.

Ploaia are atâtea puteri: ea ne poate da energie, melancolie, speranță sau un moment de meditație tăcută. Ea ne invită la lentoase, la introspecție, la aprofundarea propriilor vise, la îmbogățira vieții spirituale. Purtătoare de semnificații, ea e întru totul o ființă aparte: are un corp, o voce, un suflet. Ploaia e punctul de rezonanță în care se întâlnesc două infinituri: microcosmosul și macrocosmosul. Pacea și patosul. Firescul cu divinul. Viața și trecerea. Omul și divinul.

A tremura de plăcere sub o ploaie cosașă e o experiență de neuitat. Suflul ei. Al meu. Respirațiile ce-ți amintesc voluptatea. La fel ca focul și patima, apa poate fi paradis sau infern, plăcere și descompunere. Dar, în general, ploaia purifică: nu numai corpul sau pielea, ci și inimile noastre, ne golește gândurile și ne curăță de neputință. Ploaia ne reîmprospătează, ne readuce la viață. Ne strigă în chemarea naturii. Ne îndeamnă să îmbrățișăm tot ce vine prin castitate și vindecare, prin frumos și nevinovăție, prin sufletist și cuvinte dulci. Ploaia poate fi o lecție, un început, priviți-o, admirați-o, învățați!
Primesc liniștea și ploaia și îmi trăiesc momentul….a frunze, a frig, a toamnă.

Resimlerin DiliSursa foto: pinterest.com

 

Prin fața ochilor îmi trec momente…

Dacă aș putea fi oriunde în această clipă, dacă aș putea fi acolo și aici, dacă… Prin fața ochilor îmi trec momente, secunde ce am aparținut, sau am plutit în derivă, am fost de ieri trăind din azi, am căutat în mâine o mireasmă de alaltăieri, am vrut din zi să preschimb noaptea și am cerșit din iarnă măcar o parte din vară. Am tins spre divin dar am dat de gloata dezolanței. Am avut momente de glorie dar am gustat-o amar. Și din cele momente în care am tăcut când trebuia sa strig, și momente în care am strigat … dar trebuia sa tac. Am avut clipe fugare de care trebuia să mă țin și zile pe care le-am gonit cu înverșunare chiar dacă erau vitale. Am scurtat timpul parcă aș mai fi avut de undeva și am renunțat la tot pentru nimic. Am fost momente în care am căutat și nu am găsit, și din acele clipe pe care le-am găsit dar le-am dat cu piciorul. Și mai sunt… dar la ce folos.

Momente în care am râs în timp ce plângeam dar și momente în care am plâns de bucurie dar să râd nu-mi ieșea. Am avut de toate. Vulcane arzând și focuri mocnind. Am adunat în timp egoism și tandrețe, dar și singurătăți ce-mi taie în oase. Și  cele în care doar inima mi-a urlat în surdine și gura a strâns în agonie. Momente în care am scrâșnit din dinți și am mers împotriva tuturor. Și nimeni nu a fost măcar să-mi întindă o mână.

Au fost momente în care am înțeles din priviri, și din celea care nici o sută de cuvinte nu m-au convins. Da, clipe, chiar dacă efemere, m-au întărit, m-au purtat precum o umbră în neantul care mi-a dat morale, care mi-a dat de gândit și care mi-a umplut inima și mi-a dresat nechibzuința, mi-a curs lacrima amară și a făcut din mine o luptătoare pe viață. Și nu din praf ci din visele care curg din mine precum apa din izvor.

Am adunat momente, clipe lungi, emoții mici, secunde scurte amalgamuri ce m-au răscolit până în adâncuri, am colecționat cât se putea și poate peste, am, și le voi păstra în inimă-ntr-un colțișor, pentru că sufletul îmi cere a cerne cuvinte, pentru a fi o făuritoare a unui crez scriitoresc, un gând a unei visătoare netrecătoare. A unei păsări ce vrea să cuprindă cerul și libertatea, a unui suflet dornic de iubire, de strălucirea momentului și de gânduri ce vor să fie înșirate frumos pe foaie prin penița vremii și a voinței de a lăsa în fața ochilor momente de memorie …

@_sak_____Sursa foto: pinterest.com

Iubirea e panică…

Ştii ce e iubirea? E panică, e toamnă, e zbucium. E furtună în suflet și ceață în priviri. E neastâmpărare și zvârcoleală de nervi. E insomnie. Și când ai impresia că îl iubești și te iubește, nu mai simţi nimic, e vânzoleală și visare. Și ai zice că e rece, dar nu percepi, ai zice toamnă, dar nu realizezi agitația frunzelor când sufletul e în euforia unei iubiri ce te poartă printre lumi. Te întrebi ce ai cu iubirea asta, cum ţi s-a pus pata tocmai acum. De ce atâta năvală în suflet când pașii te poartă în declin. De ce atâtea impresii când mintea zboară. Şi te panichezi. După, simţi că nu mai poţi, că nu-i reziști, că te înlănțuie, că te îngenunchează, că ţi-ai face din noapte zi doar să fii acolo, în brațele celui căruia i-ai dat bucăți de suflet. Fără să vrei. Fără să permiți. Fără să le mai ceri. Și te panichezi, cum așa, ajungi să fii parte la o iubire pe care poate nu ai vrut-o, nu ai cerut-o, nu ai căutat-o. Și într-o agitație continuă realizezi că ai perdut în fața celui mai divin sentiment. Că ai căzut pradă iubirii. Că nu mai poți da înapoi fără a fi ars pe dinăuntru. Apoi clachezi. Fugi de acel praf de stele. De acea neclaritate pe care nu o poți controla. Și simți, că nu mai ai aer, somn, echilibru, că nu mai ai zgomotul pașilor și respirațiile la unison. Că nu mai ai atingeri. Și suferi. Și parcă ai plânge. Și aduni solitudini pe care nu le mai dorești ca un colecționar ce stânge toate vechiturile fără a le valorifica. Şi iar te panichezi. Îți bate alarma pustiului, și al prea târziului… și fugi în spaima omului rămas gol în suflet, și admiri toamna, acel anotimp care parcă îți trăiește starea, și iar te cuprinde subit teroarea frigului ce va să vină… și trăiești în speranța unei noi iubiri…

@hiro_510Sursa foto: pinterest.com

Cei ce știu. Povestea unui dascăl!

Un ucenic își întrebase înțeleptul dascăl:

–  Câte feluri de oameni sunt?

Acesta îi răspunde:

–  Sunt patru soiuri de oameni…

  • Cei care știu și știu că știu. Aceștia sunt învățații.
  • Cei care știu, dar nu știu că știu…aceștia sunt visătorii și trebuiesc treziți.
  • Cei care nu știu, și știu că nu știu. Ei trebuie ajutați să învețe.
  • Cei care nu știu, și nu știu că nu știu. Iar aceștia sunt neghiobii, pentru care nu mai e mare lucru de făcut.

În momentul în care am citit această tipologie atât de corectă și cuprinzător de înțeleaptă, mi-am dat seama cât adevăr spune acest dascăl. Cred că fiecare dintre noi cunoaște cel puțin câte o persoană din fiecare categorie. Eu cunosc. Am întâlnit pe parcursul anilor oameni fel de fel, de la visători la ignoranți, de la înțelepți la simpli necunoscători, și din cei care știu că nu știu dar se dau mari cunoscători. Vă zic, fel de fel. Dar am întâlnit și oameni care din lipsă de încredere în sine au clacat, și pe alții care pur și simplu prea visători încât să observe esențialul, iar alții prea nerozi pentru a trăi viața prin cunoaștere. Și să mă gândesc, și un singur om ar putea prinde aceste descrieri într-o singură viață. Deoarece suntem mânați de experiențe, de învățăminte acumulate, de mediul în care suntem, de aspirațiile și năzuințele noastre, de vise, dorințe și anii pe care îi avem în spate. Oare nu e așa?…

#Save = FlowSursa foto: pinterest.com

 

De ce eu…

De câte ori nu m-am întrebat de-a lungul timpului, de ce eu… sau de ce nu eu, da, cu siguranță nu doar o dată, și probabil încă o să mi-o pun. Îmi amintesc de unele lucruri și dau năvală întrebările, de ce eu din atâția oameni ajung să sufăr, să trăiesc astfel, să fiu fericită, să nu pot să fac anumite lucruri, oricum te întrebi, de bine sau de rău, starea de neclaritate apare fără ca să o chemi. Să fiu sinceră, la mine apare doar atunci când trec prin greul sufletesc. De ce a trebuit să trec eu prin asta și nu altcineva? Sau de ce tocmai mie mi s-a întâmplat asta dintre toți oamenii pe care-i cunosc? Cu ce am greșit? Unde clachez? Și lista continuă cu întrebări de genul ăsta, fără să primesc vreun răspuns. Dar poate nici nu am nevoie să știu acele răpunsuri. Poate însăși viața merită să treacă fără a deține un control al tuturor întrebărilor noastre, fără a cerși răspunsuri pe jumate și fără a căuta din confuzie un loc al repausului.

Suntem prea aspri cu noi, cu faptele noastre, cu ceea ce nu ne reușește, suntem critici cu insuccesele noastre și tindem acolo unde de fapt nu ne e locul. Ne învinuim frecvent că am făcut una sau alta, că nu am reușit, că am cedat în fața ispitelor și a ignoranței, că am fost naivi, prea ne judecăm fără folos… regrete care nu își au rostul. Nu putem trăi în avansata stare de părere de rău, de angoasă a propriei ființe. Ce a fost a fost, ce am făcut am făcut pentru că așa am vrut la vremea respectivă. Și totuși, întrebarea asta ne-o punem chiar conștientizând toate aceste lucruri. De ce eu…

De ce nu suntem buni la una sau la alta, de ce suferim, de ce el o iubește pe ea și nu pe mine, de ce oricât nu ne-am da silința nu putem ajunge acolo unde ne dorim? Toată viața noastră se învârte într-o mare de deceuri, ai zice că suntem încă în perioada decelușilor. Și trebuie o dată și o dată să conștientizăm, nu putem avea toate răspunsurile, nu avem de unde să știm totul, nu avem cum controla totul. Nu putem să-i comandăm inimii pe cine să iubească și pe cine nu, pe cine să dăm jos ca să-i luăm locul, asta ar fi incorect, cu cine să ne comparăm ca să ajungem cumva ca el sau ca ea. Probabil toată viața o să ne macine senzația de incomplet, de jumătate, de întrebarea fără răspuns, dar învățăm, studiem asta pe parcurs!

Credem sau nu, poate unii zic de noi asta, ” vreau să ajung ca ea/el”, poate că nu suntem noi unicii care roadem firul în patru, și atunci când înțelegi că nu ești singurul parcă ți-e mai calm, mai împăcat. Ne place sau nu, un răspuns convingător nu poate să ne dea nimeni la un „de ce”, așa că să încercăm să fim blânzi cu noi, să nu ne mai punem într-o lumina proastă, gândindu-ne că noi suntem vinovați pentru un lucru sau că numai nouă ni s-ar fi putut întâmpla așa ceva. Vrem nu vrem, fiecare dintre noi e măcinat pe dinăuntru de dorința de a ști și de a reuși mai multe. De a vedea în perspectivă și de a nu ne confrunta cu noi și noi incertitudini. Dar ce e viața fără întrebare? Dar fără căutarea răspunsurilor? Știm sau nu, atragem atenția sau trecem cu vederea, viața ar fi știrbă fără ca noi să fim activi în căutarea sensului ei, ar fi ștearsă din paleta culorilor care ne înfrumusețează zilele și anii. Ar fi goală de esență. Și trebuie să primi faptul că unele lucruri pur și simplu se întâmplă. Trebuie să știm să acceptăm și să trecem peste…

¿Qué prefieres el campo o la ciudad? 🌿🍁 Acabo de subir un video el link se los dejo en mi Bio.Sursa foto: pinterest.com

Munca. Povestea unui inginer!

Un inginer a fost chemat să repare un calculator. Stând în fața ecranului, apăsând câteva taste, dădu din cap, mormăi ceva pentru sine și îl opri. Scoase o șurubelniță mică din buzunar și întoarse pe jumătate un șurub mic. Apoi a pornit din nou calculatorul și a descoperit că funcționează perfect. Proprietarul companiei a fost fericit și s-a oferit să plătească factura pe loc.

– Cât vă datorez? întrebă el

– În total o mie de euro…

– O mie de euro?! O mie de euro pentru câteva minute de muncă?! O mie de euro, pur și simplu pentru că a întors un șurub mic ?! Știu că acest super calculator costă mult și este important pentru munca noastră, dar … o mie euro este o sumă nebună! Voi plăti doar dacă îmi trimiteți o factură detaliată care justifică perfect această sumă! 

Tehnicianul informatic a dat din cap și a plecat. În dimineața următoare, președintele a primit factura, a citit-o cu atenție, a clătinat din cap și a procedat la plata fără întârziere. Conținutul facturii: Servicii oferite: – Strângere un șurub: Euro 1 – Să ști ce șurub trebuie strâns: Euro 999. Această poveste este dedicată profesioniștilor care în fiecare zi se confruntă cu disprețul celor care prin propria lor ignoranță nu reușesc să înțeleagă valoarea cunoștințelor profesionale.

Morala: Câștigi pentru ceea ce știi, nu pentru ceea ce faci.

Sursa foto: Pinterest.com