Un gol….

Simt uneori un gol pe care nimeni și nimic nu pare să-l aline. O pustietate ce mă arde. Un gol care nu e provocat de ceva sau cineva anume. Este, îl simt, parcă aș putea arăta locul care mă încinge până la lacrimi. Durere. Suspine mute. Amintiri ce fac parte din acel gol care nu se umple. Și totul e ascuns în urma paravanului de despărțiri suferite, în urma unor toxicități a relațiilor, în urma cuvintelor ce ne-au marcat, a deziluziilor și a viselor ce stau prăfuite în bucla timpului. Dar ani la rând am învățat să mă obișnuiesc cu ideea, să nu mai caut vinovați, să nu mai aștept și să nu mă mai complic. Nu mai cerșesc prietenii, nu mai lupt cu morile de vânt, nu mai combin emoții care fac din mine o purtătoare a unor trăiri nesănătoase. Am depășit momentul. Totuși, mă simt uneori ca o adolescentă neînțeleasă, care încerca să fie independentă, care luptă pentru a se afirma și pentru a fi auzită, simt uneori că nu-mi aparțin emoțional….iar golul din nou ia amploare. Iarăși mă sugrumă, iarăși face din mine un punct în marea asta de oameni invizibili. Și mă simt parcă dornică să fiu mai vie, mai liberă, mai curajoasă, mai dârză în ceea ce sunt și ceea ce fac, doamne cât îmi lipsește o încurajare uneori….așa vrea să trăiesc așa cum știu și cum îmi place. Într-o liniște deplină. Într-o pace sufletească. Într-o seninătate a cugetului. O dragoste desăvârșită. Mi-e dor de o versiune a mea care nu se plânge, care nu pleacă capul, care știe ce vrea și înaintează în pofida a tot greul întâlnit. Mi-e dor de mine, acea care mereu are ceva de povestit, cea care combină cuvinte, cea care face din noapte zi doar pentru a învăța, pentru a-și bucura propriul univers și cea pentru care tonurile cenușii sunt doar niște culori nu și o stare. Mi-e silă de acel gol care mă subjugă și mă îngenunchează în fața frumuseților vieții….e prea de tot!

Când lucrurile încep să se schimbe în mine, ele încep să se schimbe în jurul meu, se înseninează cerul. Când golurile din sufletul meu nu mai sunt goluri, oamenii de lângă mine parcă sunt mai plăcuți, relațiile mai înfloritoare iar zilele mai pline. Iar eu mai împlinită decât niciodată. Când scopurile mele se schimbă, mijloacele devin și ele mai accesibile. Când fericirea nu mai e o dorință ca oricare alta, ci o condiție de existență, abia atunci am înțeles că doar așa voi trăi în armonie cu mine, doar așa îmi voi umple cu plinătatea vieții existența și mă voi armoniza pentru a-mi duce traiul frumos! Doar așa!

Plagiarism is NOT a Victimless CrimeSursa foto: pinterest.com

Am rămas fetița care a visat pentru alții….

E timpul să mă întorc la mine. Când, acel ceva pe care mi l-am dorit întotdeauna, s-a transformat în ceva de care nu știu cum să mai fug. Când acel suflet pe care l-am păstrat cu sfințenie e rupt și sfârtecat fără păreri de rău, îmi zic, e timpul pentru mine. Și încă mai sunt acea fetiță care a visat pentru alții, acel ghemotoc cu chip care a căutat în fiece înfățișare o nădejde, o mulțumire, o aprobare, o iubire. Da, sunt acea făptură strânsă acum în coconul amintirilor târzii care cere răpunsuri, de ce?….și, pentru cine?

Am rămas cu cicatrici deschise, cu răni a vorbelor și indiferențelor, am rămas în trecut, oricât de mult nu aș vrea să mă rup de el. Am rămas efemeră. Și mi-aș zice acum, de ce nu am rup firul deziluziilor să mă simt eu bine în pielea mea?, de ce nu am luptat cu toate armele mele de copil pentru a mă forma o învingătoare?, de ce nu am înaintat cu capul sus, dar am fost învățată să nu-mi văd de lungimea nasului?, de ce am fost umbra unor educații ce învață să fii dar să nu aparții?, de ce am trăit în visare pentru ei, și pentru nimeni?, de ce nu m-am exprimat? Uite așa distrugi un om, încă din fașă, uite așa distrugi un vis, trăindu-l pentru alții.

Mi-e trist să mă gândesc la ce am pierdut în necunoașterea posibilităților mele, în estomparea dorințelor ce ard ca torța și a viselor ce vor să fie trăite. Am deliberat anii, dar cu ce preț, cu ce folos? Oricum rămân o umbră a unor trăiri nefinisate, a unor ținte greu de palpat și a unor aspirații care le-am lăsat în voia copilăriei. Am rămas acolo, în trecut să visez pentru alții în neputința de a mă spăla de greșeala care mi-a fost băgată sub piele, cu forța. Dar, e timpul cred că trăiesc pentru mine, să mă întorc cu fața spre cine am ajuns aici și acum, să trăiesc fie măcar pentru o zi, ca fluturii, din plin, frumos, colorat și pentru a mă bucura cu fiece por. Pentru că acum îmi permit să nu mai am ceața umbrelor ce mi-au înnegurat visarea, sunt acum mai vie ca niciodată. Mai împlinită! Astăzi nu caut răspunsuri, nu mai răscolesc în valma vremii, nu mai cer atenții, acum vreau să profit de soare și de începutul de toamnă, pentru că știu că fiecare dintre noi a pierdut un vis, a ajuns „pata” unui adult și a pierdut bucăți din el cu fiece an în care s-a jertfit în numele unei cauze anume. Fiecare dintre noi a avut de pierdut dar și de câștigat. Fiecare dintre noi a suferit dar a și învățat. Chiar și eu…..

silenceSursa foto: pinterest.com

Citind-o pe Lori Nelson Spielman. Cartea „Mâine e o nouă zi”

Lori Nelson Spielman locuiește în East Lansing, Michigan, cu soțul ei și o pisică foarte răsfățată. Fost logoped și consilier de orientare, ea lucrează în prezent ca profesor la domiciliu pentru studenții din interiorul orașului. Lori se bucură de alergare, călătorie și lectură, deși scrisul este adevărata pasiune. Primul ei, THE LIFE LIST sau „Mâine e o nouă zi”, este un bestseller internațional, pe care la moment l-am devorat imediat cum a ajuns la mine în mâini. Cartea cuprinde o poveste emoționantă și sensibilă care mi-a atins sufletul la propriu, prin alegerile dificile care au dat tonul lecturii, prin consecințele care au făcut din timpul acordat cărții o plăcere literară, prin speranțe și iubirea care a încununat opera.  Ce-și mai poate dori un cititor de la o carte?

Imagini pentru lori nelson spielman maine e o noua zi

Dar să încep cu începutul, o avem ca eroină pe Brett Bohlinger, o tânără care pare să aibă totul: slujba perfectă, un apartament spaţios și un iubit extraordinar de chipeș. Una peste alta, o viaţă de vis. Până când mama ei iubită moare după o luptă grea și îndelungată cu o boală necruțătoare, iar Brett moștenește doar un carnețel roșu plin de amintiri și secrete și o listă care lasă gust amar și furie. Toată familia sa după moartea mamei sale moștenesc sume impresionante, compania acesteia și alte lucruri de preț, însă Brett râmâne doar cu o listă mototolită scrisă de ea la 14 ani și cu un braț de scrisori care trebuie deschise în ordinea efectuării sarcinilor din lista cu pricina. Ai zice amuzant, însă lui Brett nu-i arde a glumă, știind că va rămâne fără nimic, mai pui că a doua zi este concediată și parcă nici dragostea pentru ea nu mai e ademenitoare.

– „Trebuie să fi fost foarte nedumerită astăzi, când frații tăi și-au primit moștenirea, și tu nu. Și pot doar să-mi imaginez cât de furioasă ai fost când postul cel mare i-a fost oferit lui Catherine. Ai încreder în mine. Știu ce fac și tot ce fac este în interesul tău”.

Îndurerată și furioasă, Brett înţelege cu greu decizia mamei – visurile din copilărie nu seamănă deloc cu ambiţiile ei de la vârsta de treizeci și patru de ani. Unele par imposibile, altele bizare, cum să-ți ei un cal? Absurd. Și cum ar putea ea să aibă o relaţie cu un tată care a murit acum șapte ani? Alte ţeluri….să fiu o profesoară extraordinară!, i-ar impune să-și reinventeze întregul viitor. Și totul doar într-un an….

– „Țelurile vieții tale m-au mișcat profund. Unele erau amuzante, cum e numărul 7. Altele erau serioase și pline de compasiune, ca numărul 12: să ajut oamenii săraci. Tu ai fost întotdeauna atÂt de altruistĂ, Brett, un suflet atât de sensibil Și grijuliu. Mă doare acum să văd că atât de multe dintre țelurile vieții tale rămân nerealizate.”

Pare de neconceput aceste țeluri care mai mult o încurcă decât o ajută, însă treptat ea se adaptează unui nou început, unor noi schimbări. Pe măsură ce fiecare țel este îndeplinit, Brett se maturizează și începe să înțeleagă înțelepciunea și inteligența mamei sale, anticiparea mișcărilor încă de pe atunci, ah, cât de mult a cunoscut-o mama sa, astfel prinde să înțeleagă ce lucruri contează în viață, prinde a prețui alte valori, pune accent pe alte principii, și nu în ultimul rând reînvață ce înseamnă SĂ TRĂIEȘTI CU ADEVĂRAT!

Cartea „Mâine e o nouă zi” nu e doar despre o listă, nu e doar ultima cerință a unei muribunde, nu e doar testament, e o învățăminte transmisă post-mortem, o deschidere de aripi din partea unei mame care-și vrea copilul fericit, e o mână cerească care într-un final o face pe tânăra protagonistă să-și întoarcă viața cu susul în jos în cel mai plăcut mod posibil. Autoarea m-a impresionat prin dulcea îndemnare la „o nouă zi”, la noi și noi începuturi și la curaj, curajul de a fi noi înșine.

Critici literare:

  • „O poveste minunată, emoţionantă, care ne amintește să ne trăim viaţa din plin.“ Cecelia Ahern, autoarea bestsellerului P.S. Te iubesc 
  • „Nu rataţi remarcabilul volum de debut al lui Lori Nelson Spielman, un roman emoţionant despre transformare și încredere… Mâine e o nouă zi este o poveste spusă cu căldură, din inimă.“ Sarah Addison Allen 
  • „Romanul de debut al lui Spielman este fermecător.“ Kirkus Reviews 
  • „Irezistibil! Tot ce-ţi poţi dori de la o carte de ficţiune pentru femei. Un roman inteligent, amuzant, emoţionant, o carte pe care n-o poţi lăsa din mână.“ Susan Elizabeth Phillips 

Sursa foto: pinterest.com

Perseverența. Povestea măgarului!

Se spune că, într-o zi, din greșeală, un măgar a căzut într-o fântână părăsită. Speriat, măgarul a început să zbiere după ajutor și a făcut asta ore în șir, dar bătrânul lui stăpân nu știa cum să-l scoată de acolo. Și-a chemat și vecinii să-i dea o mână de ajutor, dar n-au avut sorţi de izbândă. Până la urmă bătrânul ţăran a hotărât că nu mai e nimic de făcut, că măgarul era bătrân, și că, oricum, fântâna fiind secată, tot trebuia acoperită odată și odată.

Așa că au început să arunce pământul în fântână cu lopata. Înțelegând ce i se pregătea măgarul s-a pornit să strige și mai tare, dar, spre mirarea tuturor, după o vreme răgetele sale au încetat. Privind în adâncul fântânii să vadă ce se întâmplă, bătrânul a rămas uimit de ceea ce a văzut. Măgarul făcea ceva cu totul neobișnuit. Se scutura de fiecare lopată de pământ și apoi o călca în copite bătătorind-o. Nu după mult timp, ajuns aproape de marginea fântânii, măgarul a sărit bucuros peste ea…..

Morala: Indiferent prin câte încercări grele treci trebuie să acționezi, să lupți pentru ceea ce ești și ceea ce poți oferi. Trebuie să înveți să găsești căi și acolo unde crezi că sunt fundături. Și să nu uităm, greutățile ca și încercările vieții sunt date pentru a ne căli, a ne face mai puternici, iar în final, ne vor ajuta să ne ridicăm deasupra lor, demonstrând, biruind, înaintând și nu în ultimul rând salvându-ne pe noi înșine de la neputința existenței.

Sursa foto: pinterest.com