Mă mişc, de dimineaţă până seara, într-un univers artificial, de chipuri șterse, de agitație constantă, de trivialitate și infectare prin ură. Mi-e greu să mă abțin a nu scrie aici cu ce mă confrunt zi de zi, de la oameni grei la doruri incerte, de la replici acide la priviri încărcate de apatie, de la cuvinte negândite la reproșuri duse la greu, și oare de ce? Apetitul vital a devenit anemic, plăcerea de a fi şi-a pierdut amplitudinea şi suculenţa. Oamenii nu mai vor să fie pentru oameni, iar bunătatea e luată ca slăbiciune. Respir crispat şi pripit, ca într-o ceață lăptoasă (…), poate nici eu nu mai văd limpede viața, poate vreau să caut doar fărâma de ață care să mă țină de bunătate și sufletist. Cert e că acțiunile mele de a contrui într-o oarecare măsură la bine, la frumos, la gingășie și iubire, îndemnurile mele sunt luate drept naivitățile tinereții asociată cu a fi necopt. Nu-i pot învinui pe cei ce vor să vadă realul dezolant, și eu îl văd, dar pe lângă asta îmi sunt deschiși ochii și în acele colțișoare în care oamenii fac bine, în acele cotloane în care bunica mai citește povești nepoților, în acele ulițe în care copii mai joacă baba oarba, în acele livezi în care mai tremură o frunză uitată de ger, și pe acele cărări care mă îndeamnă tot acasă.
Am ajuns să nu mai avem simţuri, idei, imaginaţie și visare. Mergem adormiți de viață prin timp alături de drum. Ne-am urâţit, ne-am străinat cu totul de simplitatea polifonică a lumii, de pasiunea vieţii depline. Nu mai vrem natură și puritate. Nu mai cucerim iubiri și nu mai cităm versuri. Nu mai vedem culoare în tablori și puritatea în ape. Nu ne mai încântă cerul și nu mai dăinuim în numele dragostei. Nu mai avem puterea de a admira şi de a lăuda Creaţiile lumii, nu mai respirăm văzduhul, nu mai aclamăm mările, nu mai cuprindem pământul şi nu mai apreciem oamenii la justa lor valoare. Și nu ziceți că nu e așa…..
Pustiu va fi cândva în noi. Poate deja este. Vii sunt doar amintiri ce stau în cufărul fiinţei, ferecat cu lacăte din ninsori și viața nesigură ce ni-o construim din pânze de păianjen. Mi-e greu să mă abțin a nu scrie… când simt că timpul nu mi-e prieten, iar oamenii se ascunde în cochilii de plumb, și știu că din gând în gând totul va rămâne în picurii lăsaţi pe frunzele uitării. Și scriu cu speranța vie că oamenii totuși își vor face alegerile, în folosul lor, în detrimentul a ceea ce li se cere și în favoarea a tot ce simt acolo în suflet. Alunec cu zilele, necontenit, cu paşi nesiguri, cu inima grăbită spre nou, și spre un viitor pe care mi-l clădesc din cuvinte … și trăiesc cu speranța că prin ceea ce dedic zi de zi mișc măcar un pai!
Sursa foto: pinterest.com
Sursa foto: pinterest.com
Vorbe pentru suflet... 