Morală. O poză cât o mie de cuvinte!(55)

Emoţiile minunate, înălţătoare, pure, intense pe care le împărtăşim într-un tainic şi mirific unison cu fiinţa iubită atunci când iubirea este reciprocă, ne ajută să intrăm într-un contact din ce în ce mai intim unul cu celălalt, pe diferitele niveluri ale fiinţei noastre. Acest proces mirific este intensificat atunci când cei doi iubiţi se transfigurează unul pe celălalt în simultaneitate. Procedând în felul acesta, fiecare dintre ei îl face pe celălalt să se expansioneze euforic către tainicele focare cosmice care există în Macrocosmos. Ştiind aceasta, ne putem da seama cu uşurinţă că, atunci când iubesc, numai cei iniţiaţi pot să transfigureze.

Gregorian Bivolaru în Aforisme pline de înţelepciune pentru fiecare zi

PS: Este frumos să știi că cineva este fericit datorită ție!

Este posibil ca imaginea să conţină: unul sau mai mulţi oameni şi interior

Sursa foto: pinteres.com

Morală. O poză cât o mie de cuvinte!(54)

Uneori cuvintele nu trebuie să existe, căci, dacă există, strică. Uneori vorbeşti fără cuvinte. Uneori cuvintele rănesc, pentru că se revoltă. Uneori cuvintele trebuie să tacă, să facă linişte şi să asculte cum vorbeşte tăcerea. Uneori cuvintele se rostogolesc în săruturi şi nu se mai numesc vorbe, ci taină.

Chris Simion

Este posibil ca imaginea să conţină: 1 persoană

Sursa foto: pinterest.com

Mi-e greu să mă abțin a nu scrie…

Mă mişc, de dimineaţă până seara, într-un univers artificial, de chipuri șterse, de agitație constantă, de trivialitate și infectare prin ură. Mi-e greu să mă abțin a nu scrie aici cu ce mă confrunt zi de zi, de la oameni grei la doruri incerte, de la replici acide la priviri încărcate de apatie, de la cuvinte negândite la reproșuri duse la greu, și oare de ce? Apetitul vital a devenit anemic, plăcerea de a fi şi-a pierdut amplitudinea şi suculenţa. Oamenii nu mai vor să fie pentru oameni, iar bunătatea e luată ca slăbiciune. Respir crispat şi pripit, ca într-o ceață lăptoasă (…), poate nici eu nu mai văd limpede viața, poate vreau să caut doar fărâma de ață care să mă țină de bunătate și sufletist. Cert e că acțiunile mele de a contrui într-o oarecare măsură la bine, la frumos, la gingășie și iubire, îndemnurile mele sunt luate drept naivitățile tinereții asociată cu a fi necopt. Nu-i pot învinui pe cei ce vor să vadă realul dezolant, și eu îl văd, dar pe lângă asta îmi sunt deschiși ochii și în acele colțișoare în care oamenii fac bine, în acele cotloane în care bunica mai citește povești nepoților, în acele ulițe în care copii mai joacă baba oarba, în acele livezi în care mai tremură o frunză uitată de ger, și pe acele cărări care mă îndeamnă tot acasă.

Am ajuns să nu mai avem simţuri, idei, imaginaţie și visare. Mergem adormiți de viață prin timp alături de drum. Ne-am urâţit, ne-am străinat cu totul de simplitatea polifonică a lumii, de pasiunea vieţii depline. Nu mai vrem natură și puritate. Nu mai cucerim iubiri și nu mai cităm versuri. Nu mai vedem culoare în tablori și puritatea în ape. Nu ne mai încântă cerul și nu mai dăinuim în numele dragostei. Nu mai avem puterea de a admira şi de a lăuda Creaţiile lumii, nu mai respirăm văzduhul, nu mai aclamăm mările, nu mai cuprindem pământul şi nu mai apreciem oamenii la justa lor valoare. Și nu ziceți că nu e așa…..

Pustiu va fi cândva în noi. Poate deja este. Vii sunt doar amintiri ce stau în cufărul fiinţei, ferecat cu lacăte din ninsori și viața nesigură ce ni-o construim din pânze de păianjen. Mi-e greu să mă abțin a nu scrie… când simt că timpul nu mi-e prieten, iar oamenii se ascunde în cochilii de plumb, și știu că din gând în gând totul va rămâne în picurii lăsaţi pe frunzele uitării. Și scriu cu speranța vie că oamenii totuși își vor face alegerile, în folosul lor, în detrimentul a ceea ce li se cere și în favoarea a tot ce simt acolo în suflet. Alunec cu zilele, necontenit, cu paşi nesiguri, cu inima grăbită spre nou, și spre un viitor pe care mi-l clădesc din cuvinte … și trăiesc cu speranța că prin ceea ce dedic zi de zi mișc măcar un pai!

Sem descrição.

Sursa foto: pinterest.com

Fiecare vede ce vrea. Povestea copacului!

Nu departe de drum se afla un copac bătrân și uscat. Odată, noaptea, se furișa pe lângă el un hoț. Acesta s-a speriat tare și a fugit, fiindcă a luat silueta neclară drept polițist.

Ziua, pe lângă copac a trecut o mama cu al ei copil. Speriat de poveștile de groază pe care le auzise, micuțul a început să plângă în hohote, deoarece i se părea că lângă drum se ascunsese un uriaș.

Seara a mers pe lângă copac un tânăr îndrăgostitAcestuia i s-a părut încă de departe că vede o siluetă feminina. Inima i-a tresăltat cu bucurie la gândul că iubita îl așteaptă; a zâmbit și a grăbit pasul.

Copacul însă a rămas tot copac!

„Oamenii văd numai ceea ce vor să vadă și aud numai ceea ce vor să audă, scria o poeta celebră, Anna Ahmatova. Pe această însușire omenească se bazează 90% dintre zvonurile monstruoase, reputațiile false, bârfele. Pe cei care nu sunt de acord cu mine îi rog să își aducă aminte de ceea ce au auzit despre ei înșiși.”

Sursa: Din Konstantin V. Zorin, Dacă puterile sunt pe sfârșite, Ed. Sophia, 2014

Sursa foto: pinterest.com

Morală. O poză cât o mie de cuvinte!(52)

Între amalganul de chestii cu care ne-am înconjurat și încărcat viața, cred că ar trebui să ne preocupe statutul de om demn şi corect. Se ştie că a fi drept și corect în zilele noastre e o adevărată provocare, nu e uşor ci dimpotrivă, e din ce în ce mai greu să reziști „presiunilor”. Însă totuși m-am convins pe parcursul vieții, că tot ce facem se învârte în jurul „alegerilor” pe care hotărâm să le înfăptuim. Câţi dintre noi, trăitorii acestor zile ajutați de tehnică, modernism şi extravaganţă, pe atât de întunecate de impostură, egoism și răutate, mai reuşim să fim demni şi drepţi? Am ajuns la propriu să ne călcăm în picioare precum niște haitele înfometate. Grav este că numărul acestora este din ce în ce mai mare, trăim fără scrupule, sugem din oameni și ultima umanitate, stoarcem și ultima picătură de creare a binelui, nimicim visele copiilor și noii generații. Oare încotro ne îndreptăm? O revenire la normalitate trebuie să înceapă cu şi de la noi!

Dacă dorim schimbare, pentru început cred că nu ar mai trebui să acceptăm termenul de bunăcuviinţă! Apoi, nu ar mai trebui să ne mai lăsăm „călcaţi în picioare” de către omul aricit, dar nici noi nu trebuie să răsplătim cu ură acolo unde ni s-a întors spatele! Trebuie înainte de toate să fim oameni cu conștiința curată, cu bun simț și rațiune, și nu în ultimul rând cu o gândire fermă în protejarea aproapelui!

Nu este disponibilă nicio descriere pentru fotografie.Sursa foto: pinterest.com