Alfabetul Vieții!

Atrage Abundența în Viața Ta! Adoră. Apreciază. Adună ani de povestit.
Binedispune-te prin tot ce înseamnă din bunătate, bucurie, bogății spirituale.
Conștientizează-ți sinele. Crești în ochii lumii. Crează-ți propria poveste.
Depășește-ți limitele, viața nu așteaptă. Dedică timp frumos. Dăruiește!
Eliberează-te de rezervele trecutului. Educă sprirtul prin iubire!
Fii prezent! Fericește. Doar Fii!
Găseşte momente pentru a atinge cotele maximei aventuri. Gustă din plăcerile vieții.
Hrăneşte-ți mintea cu carte, sufletul cu iubire și viața cu pasiune.
Ia de la Viață tot ce e mai bun. Implică-te în ceea ce ai ajuns să fii și iubește intens. 
Împletește-ți viața prin tot ce înseamnă frumos și bine, cu noțiunea de bun simț și credință.
Jubilează-ți zilele importante. Jură iubire. Jonglează cu simțirile și nu trăi cu jumătăți de măsură.
Leagă prieteni pe viață. Luptă pentru o cauză nobilă. Lasă-te purtat de valul emoțiilor!
Mulţumeşte universului pentru tot ce înseamnă viață. Meditează.
Nu renunţa niciodată la ceea ce simți. Nu nega puterea gândirii și a oamenilor din jurul tău.
Opreşte-te din goana existențială și obține ceea ce e al tău pe drept.
Preţuieşte ziua și viața. Parcurge-ți calea prin bine.
Respectă totul în jur și dă tot timpul tot ce ai mai bun în acel moment.
Schimbă-ți atititudinea. Spune da iubirii, socializării, sufletului și credinței.
Șlefuiește-ți cunoștințele. Nu șovăi la unele încercări ale vieții.
Totul e în mâinile tale, chiar și viața. Transformă-ți zilele în poveste.
Uită de ce a fost cândva și întoarce-te cu fața la ceea ce ai la zi.
Visează cu ochii deschiși, mergi la teatru, operă, concerte. Venerează clipa.
Xeroxează-ţi bucuriile, fă să fie cu miile.
Zâmbeşte Zilnic. Zăpăcit și fără rețineri. 

Sursa foto: pinterest.com

Decizii!

Sunt un om al deciziilor, și mi le asum. Și recunosc, zi de zi luăm decizii fel de fel. Hotărâri urmate de bătăia vântului. Bune și mai puțin, raționale și mai nebunatice, conștiente și la voia întâmplării, inconștiente și duse în culmile extazului, cu voie și mai puțin, sub impulsul furiei, geloziei, rușinii, vinovăției, suferinței, bucurilor dar și a dezamăgirilor. Decizii luate la grabă dar și din cele bine gândite. Decizii radicale sau cu împuls adânc, dar toate cu niște consecințe. La zi sau în ani, dar care ne vor direcționa viața mai devreme sau mai târziu. Decizii care cu fermitate vor avea urmări imediate sau îndepărtate, căci universul așează evenimentele pe rafturile sale, ca un dute vino a faptelor ce nu se lasă așteptate. Ca legea bumerangului care echilibrează. Zi de zi iei decizii, gânduri și hotărâri urmat de impulsurile emoţionale, de tremurul existențial și al consecințelor fel de fel, unele care te vor apropia sau te vor îndepărta de ceva. Uneori a lua decizii înseamnă a alege între inimă și rațiune, între ce simți și ce e corect. Unele decizii dor. Mult. Acestea sunt cele mai dificile. Cele mai nesigure dar necesare. Temătoare dar încăpățânate. Decizii care îți pun la încercare caracterul, curajul, dârzenia, determinarea, credința chiar și iubirea. O balanță a ceea ce poți și ce iese. Unele decizii apropie altele depărtează. Uneori ce alergi poate însemna esențialul iar uneori ultima gură de aer. Unele tranșează în carne vie și îți arată cine e pentru tine și cine e dispus la mai mult. Unele dezicii sunt punctul la zi pentru a afla cine te ascultă cu adevărat, cui îi pasă. Unele decizii sunt pentru a face un pas în spate, pentru a-ți fi propriul spectator în viață, de a învăța din spatele cortinei și de a observa mersul vieții din urma unei decizii. Unele decizii trebuie să le iei în tăcere, pentru a fi înțeles din priviri și din emoții ce le porți în suflet. Chiar și atunci când iei decizii greșite observi, analizezi cine este cu tine când totul se prăbușește. Cui încă îi pasă, sau te trezești brusc singur uitat într-un colț al propriilor hotărâri nesiguri. Mânați suntem de cursul vieții și zi de zi plutim în derivă scăldându-ne în aura hotărârilor care ne marchează, însă am înțeles un lucru, orice decizie luată îmi conferă confortul că „eu”, doar eu am lat-o, am avut alegerea proprie de a răspunde de hotărârea de a alege încotro să mă poarte vântul.
Zi de zi luăm decizii. Bune, nebune. Dar ale noastre…..

Sursa foto: pinterest.com

Citind-o pe Svetlana Aleksievici. Cartea „Vremuri second-hand „

Svetlana Aleksievici s-a născut la 31 mai 1948 la Ivano-Frankivsk (fost Stanislav), în vestul Ucrainei. După ce tatăl ei a fost demobilizat din armată, familia – tatăl bielorus şi mama ucraineană – s-a stabilit în Bielorusia, unde părinţii au lucrat ca profesori la sat. A studiat jurnalismul la Minsk, considerând facultatea de profil drept lucrul „cel mai apropiat de o şcoală de scriere“. După absolvire, a lucrat în redacţii din provincie şi apoi din capitală. Prima ei carte, compusă din mărturiile unor oameni care şi-au părăsit locurile natale, a fost retrasă din librării de autorităţi. Următoarea apariţie, Războiul nu are chip de femeie (1985), publicată simultan la Moscova şi la Minsk, are la bază interviuri cu femeile care au luptat în Armata Roşie în al Doilea Război Mondial şi a reprezentat o ieşire din cadrele mitologiei sovietice din epocă. Titlul cărţii a fost folosit de Mihail Gorbaciov într-un discurs oficial. Băieţii din zinc (1990) cuprinde mărturii ale militarilor sovietici care au participat la războiul dus de URSS în Afganistan (1979–1989). În 1997 a publicat Dezastrul de la Cernobîl. Mărturii ale supravieţuitorilor, rezultat al unei documentări începute în 1986, imediat după accidentul nuclear din Ucraina. La începutul anilor 2000 a plecat din Bielorusia, atât în semn de protest faţă de dictatura lui Aleksandr Lukaşenko, cât şi pentru a se putea dedica plenar scrisului. După perioade petrecute în Italia, Germania, Spania şi Suedia, a revenit, în 2011, la Minsk. În 2015 i s-a decernat Premiul Nobel pentru literatură, pentru „scrierile sale polifonice, un monument dedicat suferinţei şi curajului în zilele noastre“. A devenit astfel unul dintre puţinii scriitori distinşi pentru nonficţiune. Vremuri second-hand (2013), întregeşte seria „Vocile Utopiei“, consacrată de autoare celor care s-au aflat timp de aproape un secol sub semnul ideologiei comuniste.

„Înainte de revoluție din 1917 Aleksandr Grin scria: „Iar viitorul a încetat cumva să stea la locul său.” Au trecut o sută de ani și viitorul iar nu e la locul lui. Acum trăim vremuri second-hand.”

„Nimeni nu ne-a învățat ce este liberatea. Am fost învățați doar cum să murim pentru libertate.”

Nu cred că este vreun interviu pe care să-l citești și din care să nu merite să citezi. Cartea e o realitate din care eu copil fiind am prins câte ceva frânturi, părerile părinților mei erau împărțite, Elțîn și alte personalități care iau marcat, octombreii și flagurile, formele școlărești și unele cuvinte spuse cu voce joasă. Toți oamenii intervievați de Aleksievici au ceva de spus demn de luat în seamă.

Atunci și acum se vorbește despre dureri și pierderi Aceasta e calea cunoașterii la ruși, să mori pentru ce, pentru cine?… După cum am găsit și în carte: „…avem un limbaj al nostru. Limbajul suferinței.”

Pentru ei… moartea găsește motiv! Neajunsurile sunt îndurate, iar oamenii din scara de jos suferă la greu.

„…ne e milă de bătrânii noştri, fireşte… Adună sticle goale pe stadioane, noaptea vând ţigări la metrou. Caută prin gunoaie. Dar bătrânii noştri nu sunt lipsiţi de vină… E un gând cumplit! Șocant. Inspăimântător şi pentru mine însumi. (Tace.) Dar despre asta n-o să pot să vorbesc niciodată cu mama… Am încercat… Devine isterică!”

Fiind la curent cu strictețea din Rusia și cu constrângerile forțate din partea lor, această carte e o revoluție, mă mir că a fost aprobată, ei fiind cei care își ascund neajunsurile cu dinții, ei sunt cei care au executat și pentru mai puține. Această carte practic oglindește și situația prezentă, doar că se vorbește „din nou” cu voce mică, pentru a nu deranja „țarul”.  Chiar îndemn să o citiți, deoarece aici și acum o nație încă e după cortină, guri astupate, și prezentări de ochii lumii. Din nou frici, și iar și iar sărăcie și deziluzie.

„Merg întruna pe spirala durerii. Nu mă pot desprinde. În durere e totul –şi tenebre, şi solemnitate, uneori cred că durerea e o punte între oameni, o legătură ascunsă, iar alteori mă gândesc cu disperare că e o prăpastie.”

Critici literare:

• „În societate a apărut «cererea» pentru Uniunea Sovietică. Pentru cultul lui Stalin. Jumătate din tinerii între nouăsprezece şi treizeci de ani consideră că Stalin a fost «cel mai mare om politic». Un nou cult al lui Stalin în ţara în care Stalin a distrus la fel de mulţi oameni ca Hitler?! E din nou la modă tot ce e sovietic… Învie idei demodate: despre marele imperiu, despre «mâna de fier», despre «specificul căii ruseşti»… Au readus la suprafaţă imnul sovietic, există Comsomol, doar că se cheamă «Ai noştri», există partidul puterii, copie a partidului comunist. Preşedintele are aceeaşi putere ca secretarul general. Absolută. În locul marxism-leninismului e ortodoxia… Am întâlnit pe stradă nişte băieţi în tricouri cu secera şi ciocanul şi cu portretul lui Lenin. Ştiu ei oare ce este comunismul?“ (Svetlana ALEKSIEVICI)
• „Homo sovieticus există – Svetlana Aleksievici l-a întâlnit. În această lucrare polifonică, în care se amestecă voci ale străzii, conversaţii relatate şi decupaje din presă, fiecare mărturie este adevărată. Ceea ce rezultă are un farmec hipnotic… Vremuri second-hand este o carte densă şi puternică asemenea unui râu.“ (Le Figaro)
• „În ultimii 30-40 de ani, Svetlana Aleksievici a creat portretul individului sovietic şi postsovietic. Cărţile ei nu prezintă însă o istorie a evenimentelor, ci o istorie a emoţiilor – o istorie a sufletului omenesc.“ (Sara DANIUS, secretar permanent al Academiei Suedeze)
• „Vremuri second-hand este un mausoleu literar închinat cetăţenilor unui imperiu care a dispărut în trei zile, la fel de fulgerător cum Rusia ţaristă a devenit, în 1917, Uniunea Sovietică. Dar este, mai presus de toate, un monument dedicat celor care, în cursul Istoriei, s-au simţit la un moment dat străini de vremurile pe care le trăiau. Acest exil interior nu poate fi mărturisit decât la persoana întâi, de la suflet la suflet.” (Julie CLARINI, Le Monde)
• „Am căutat o metodă literară care să-mi permită o aproximare cât se poate de fidelă a vieții reale. Realitatea m-a atras mereu ca un magnet, m-a torturat și m-a hipnotizat, mi-am dorit s-o fixez pe hârtie. Astfel că mi-am însușit imediat acest gen cu voci omenești și mărturii, probe și documente reale. Așa aud și văd eu lumea – ca pe un cor de voci individuale și un colaj de detalii cotidiene… În acest fel, pot fi simultan scriitor, reporter, sociolog, psiholog și preot.“ (Svetlana ALEKSIEVICI)

Citind-o pe Malala Yousafzai. Cartea „Suntem Dezrădăcinate”

Malala Yousafzai este cofondatoare și membră a conducerii organizaţiei Malala Fund. A început să militeze pentru educaţie la vârsta de unsprezece ani, perioadă în care a scris un blog anonim pentru BBC Urdu despre viaţa sub ameninţarea talibanilor din valea Swat, Pakistan. Pe urmele tatălui său, Malala a susţinut public dreptul fetelor la educaţie, ajungând să fie mediatizată și premiată în întreaga lume. La cincisprezece ani, a fost atacată de talibani pentru crezul ei. Malala a găsit refugiu și ajutor în Marea Britanie și și-a continuat lupta pentru fetele din întreaga lume. În 2013 a pus bazele Malala Fund împreună cu tatăl ei, Ziauddin. Un an mai târziu, a câștigat Premiul Nobel pentru Pace în semn de recunoaștere a eforturilor sale de a conferi fiecărei fete dreptul la doisprezece ani de educaţie de calitate, sigură și gratuită. Studiază filosofie, politică și economie la Universitatea Oxford.

 Vizitele făcute de Malala în taberele de refugiaţi au ajutat-o să vadă cu alţi ochi propria experienţă a dezrădăcinării – mai întâi ca persoană strămutată intern, în perioada copilăriei petrecute în Pakistan, apoi ca activist la nivel internaţional ce putea călători oriunde în lume, mai puţin în iubita ei ţară natală. De aici a și pornit dorința ei de a da glas celor „dezrădăcinați”!

În Suntem dezrădăcinate, Malala nu spune doar povestea ei despre adaptarea la o nouă viaţă și dorul de casă, la ororile prin care a trecut și fricile care ia-u umbrit zilele ci împărtășește și poveștile unor tinere pe care le-a întâlnit în timpul numeroaselor ei călătorii – tinere care şi-au pierdut familia în mod barbar, comunitatea și, adesea, singurul mod de viaţă pe care-l știau și le era aproape. În plină criză a migraţiei, în timp de război și conflicte izbucnite la graniţă, Suntem dezrădăcinate este un avertisment important care amintește că fiecare dintre cei 68,5 milioane de oameni ce sunt strămutaţi în prezent reprezintă o persoană, adesea tânără, mult prea tânără, care are propriile sale speranţe și aspiraţii, care merită să trăiască în pace și să-i fie respectate drepturile universale. Nimic mai mult. 

Suntem dezrădăcinate. Călătoria mea și poveștile altor fete refugiate din toată lumea este o carte document plină de emoții contradictorii, care răscolește sufletul la maxim, de fapt ca toate cărțile ce au în spate povești adevărate, e o carte ce m-a făcut încă o dată și încă o dată să-mi deschid ochii larg la facilitățile mele pe care le iau ca pe ceva normal pe când undeva la un colț de lume oamenii se războiesc, se umilesc, se omoară și trăiesc în condiții deplorabile. E o carte ce trezește întrebări, multe și de-a valma, una care îți subliniază norocul pe care îl ai dar și pacea în care te scalzi. Malala prin glasul acestei cărți ne ajută să conștientizăm tot răul care se petrece în lume, departe de ochii noștri visători, ne ajută să palpăm și să fim îngăduitori față de alte nații care de fapt sunt frații noștri, cei care și în prezent se luptă cu Criza refugiaților, care a ajuns la fel de mare ca aceea întâmpinată în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, iar acest fapt este dramatic și trist. Malala este un reprezentat activ iar prin acele povești pe care le ve-ți întâlni în carte veți înțelege că ea de copil fiind a luptat pentru învățământ și spreranța la o viață mai bună, ceea ce a și fost glontele care a și făcut-o dezrădăcinată!

„Nu încetează niciodată să mă șocheze felul în care oamenii iau pacea ca pe un lucru normal. Eu sunt recunoscătoare pentru asta zi de zi. Milioane de bărbați, femei și copii sunt martorii războiului în fiecare zi. Realitatea lor înseamnă violență, vieți nevinovate pierdute. Și singura lor opțiune pentru a fi în siguranță este să plece. «Aleg» să fie dezrădăcinați. Dar aceasta nu este o alegere. Acum zece ani, când eram necunoscută în afara Pakistanului, a trebuit să îmi părăsesc casa împreună cu familia și cu mai mult de două milioane de oameni din valea Swat. Nu am avut de ales. Nu era prudent să rămânem. Dar unde să mergem? Aveam unsprezece ani. Și am fost dezrădăcinată.”

Notă: Am scris această carte pentru că pare că foarte multă lume nu înţelege că refugiaţii sunt oameni obişnuiţi. Tot ce îi deosebeşte este faptul că au fost prinşi în mijlocul unui conflict ce i-a forţat să-şi lase în urmă casa, pe cei dragi şi singurul stil de viaţă pe care-l ştiau. În călătoria lor, au riscat foarte mult. De ce ? Pentru că ea presupune de prea multe ori o alegere între viaţă şi moarte.  Şi, la fel ca familia mea în urmă cu zece ani, aceşti oameni au ales viaţa”.

Sursa foto: pinterest.com

 

 

Citind-o pe Svetlana Aleksievici. Cartea „Dezastrul de la Cernobîl „

 Svetlana Aleksandrovna Aleksievici s-a născut la Stanislav, în data de 31 mai 1948. Este scriitoare și jurnalistă din Bielorusia, disidentă susținută de PEN Club și de Fundația Soros. A primit numeroase premii pentru („Чернобыльская молитва”) Dezastrul de la Cernobîl, carte apărută în 1997, interzisă și azi în Bielorusia, dar și pentru alte lucrări ale sale. A publicat și alte cărți care s-au bucurat de apreciere, fiind traduse în mai multe limbi străine. Dintre acestea menționăm: „У войны не женское лицо” (Războiul nu are chip de femeie), 1985; „Цинковые мальчики”(Copii de zinc), 1989; „Зачарованные смертью” (Fermecați de moarte), 1994; „Время секонд хэнд” (Vremuri second-hand) 2013;

După citirea cărții „Războiul nu are chip de femeie” tot de aceeași autoare am adunat câteva opere din palmaresul ei chiar dacă lecturarea lor lasă un gust amar dar și îmi amintește de timpurile când tema „Cernobîl” era sub taina muțeniei, unii din neștiință iar alții de frică. Multă vreme nu s-a știut adevărul adevărat al explozie care a mutilat o groază de țări, efectele fiind simțite pe o rază de expunere destul de mare. Și acum, chiar dacă au trecut atâția ani de la apocalipsă, exista încă întrebări fără răspuns, de ce, cu ce interes, de ce sistemul nu a fost pentru oameni dar a lucrat în nimicirea ei pe un eșantion destul de mare, enigme încă neelucidate și informații ascunse care parcă răsuflă a chimicale. Acea noapte de 26 aprilie 1986 s-a dovedit a fi mai presus de imaginația locuitorilor dar și a voluntarilor care au asaltat zona contaminată în scop de „a ajuta”, pe cine?… pe cei care să ascundă totul sub preș?… Conducerea a camuflat adevărul într-o manieră șireată, au amânat evacuările și au aburit părerea unor minți ascuțite, într-un cuvânt au închis gurile cu mituire sau amenințări. Iar viața și-a urmat cursul. Te temi de ceea ce vezi, iar omul de pământ iubitor nu-i pasă de alertele ce nu le poate palpa. Radiațiile în schimb, acționau mișelește, transformându-se în inamicul invizibil, cel mai de temut. Din cauza acestora, a norului radioactiv care se intindea deasupra Europei, au existat sute de mii de victime, cu efecte resimțite imediat sau pe termen lung ani la rând.

„Am îngropat pădurea. Am tăiat copacii în bucăți de câte un metru și jumătate, i-am împachetat în celofan și i-am aruncat în groapă. Noapte nu am putut să dorm. Închid ochii: se mișcă ceva negru, se învârte. Parcă e viu. Straturile de pământ, vii, cu gândaci, păianjeni, râme. Parcă e viu. Nu recunoșteam nimic, nu știam cum le zice. Pur și simplu gândaci, păianjeni. Furnici. Iar ele sunt mici și mari, galbene și negre. Așa, de toate culorile. Un poet spunea odată că animalele sunt un popor deosebit. Le omoram cu sutele, cu zecile, miile fără să știu cum le cheamă. Le dărâmam casele. Secretele. Le îngropam. Le îngropam.”

Pe 26 aprilie 1986, lumea avea să intre în epoca Cernohil. Explozia reactorului numărul patru va deveni cel mai mare dezastru nuclear civil din istoria omenirii. Zona este o realitate în toată monstruozitatea ei. La fel ca în cartea SF a fraților Strugatki, Zona este un infern pe pământ, guvernat de propriile legi. Aici lumini dansează deasupra câmpului, păsările zboară haotic, vulpile devin stranii, apele roșietice, praful ridicat de vânt are culori ciudate, se nasc copii cu mutații genetice, fără orificii (gură, nas, organe genitale), unii cu un rinichi iar alții retardați mintal, o parte din populație a fost evacuată, încăpățânații au rămas, regiunea a fost interzisă și păzită de patrule miilitare, dar stranietățile au continuat ani la rând să-și facă apariția. Și acum parcă o mai aud pe mama relatându-mi de faptul că la Cernobîl cesc fructe și legume gigantice și oamenii suferă renal și de teroidă, boli cele mai întâlnite pe lângă faptul că natalitatea lipsea, iar norocoșii se credeau mai degrabă blestemați să nască un copil „mutant”. Bunica în general era contrariată, ” ce nu știți nu vorbiți”, ne închidea gurile în cel mai brutal mod, au fost timpuri.

Nu voi detalia toate povestile prezentate, toate consecințele nocive, copleșitoare și vă asigur că carea are un impact copleșitor asupra celui ce o citește. În schimb, voi pune un citat care m-a răvășit…

„L-au îmbrăcat în uniforma de ceremonie, i-au pus cascheta pe piept. Încălțăminte nu i-au pus, pentru că picioarele i se umflasera. Niște bombe în loc de picioare. Uniforma de ceremonie a fost și ea tăiată, nu au putut să-l îmbrace cu ea, trupul lui nu mai era întreg. Totul era o rană sângerândă. La spital, ultimele două zile. Îi ridicam mâna, iar osul se mișca, se legăna osul, țesuturile de pe trup se dezlipiseră de el. Bucățele de plămâni, bucățele de ficat îi ieșeau pe gură. Se îneca cu propriile măruntaie. Îmi înfășuram mâna cu un bandaj și i-o băgam în gură și numai eu știu ce scoteam de acolo. Asta nu se poate povesti! Asta nu se poate descrie! Și să mai și suporți. A fost pus în sicriu desculț.”

Cum să nu te doară durerea lor? Cum să rămâi imun la suferința ce și-o strigă ? Cum să nu simți agonia cu care își trăiesc zilele persoanele din Ucraina, Belorusia și părțile învecinate? Cum? Doamne… Cred că este una dintre cele mai sensibile cărți pe care le-am citit vreodată din categoria mărturii….

„Lumea s-a împărțit în două: suntem noi, cei din Cernobîl, și sunteți voi, ceilalți oameni. Ați observat? Aici la noi nu se accentuează: sunt bielorus, sunt ucrainean, sunt rus. Toți se numesc oameni din Cernobîl. Suntem din Cernobîl! Sunt om de la Cernobîl! De parcă e un popor anume, o națiune nouă.”

„Tot timpul tragedia asta nucleară este comparată cu războiul. Dar războiul poți să-l înnțelegi. Despre război mi-a povestit tata, am citit în cărți! Dar aici? Din satul nostru au rămas trei cimitire: într-unul, cel vechi, sunt oamenii, în al doilea sunt câinii și pisicile împușcate, pe care noi le-am părăsit, iar în al treilea sunt casele noastre.

Până și casele ni le-am îngropat.”

Critici literare:

• „O istorie orală mișcătoare a catastrofei din 1986 de la reactorul nuclear de la Cernobîl, în care curajul fatalist și stoic este dublat de un umor incredibil de negru. Jurnalista rusă Svetlana Aleksievici a înregistrat o serie de mărturii pe care le-a prezentat sub forma unor discuții, care zugrăvesc imaginea vie a atmosferei generale de nemulțumire de la sfârșitul perioadei comuniste, în care liderilor de partid agresivi, propagandei paranoice și mobilizarilor haotice li se opun sarcasmul deprimant, gândurile amare și abuzul de votca. Rezultatul este o radiografie de neuitat a sufletului rus.” Publishers Weekly

• Explozia reactorului numărul 4 va deveni cel mai mare dezastru nuclear civil din istoria omenirii. Zona este o realitate în toată monstruozitatea ei. La fel ca în cartea SF a fraților Strugaţki, Picnic la marginea drumului, Zona este un infern pe pământ, guvernat de propriile legi. Aici dansează lumini deasupra câmpului, praful ridicat de vânt are culori ciudate, se nasc copii cu mutații genetice, populația a fost evacuată, regiunea, interzisă și păzită de patrule militare, dar oameni stranii și-au făcut din Zonă locul în care trăiesc. Ei sunt Călăuzele reale în Zona reactorului de la Cernobîl.” Ion M. Ioniță

Sursa foto: pinterest.com

Citindu-l pe Petru Racolţa. Cartea „Metamorfoza”

  Petru Racolța și-a început activitatea sa literară încă din 2011, când și-a deschis primul blog. Prima carte a fost pentru copii: „Revolta din ogradă”, publicată în 2014. Au urmat „Povestirile unui maramureșean” vol. I și II la Editura Eurotip, Baia Mare, 2016; apoi „Planeta Paradis”, publicată în 2016, primul său roman de ficțiune. În paralel, a publicat constant pe blogul dumnealui cât și în ziarul Graiul Maramureșului, epigrame, cugetări, poezii. Recenta cartea citită a autorului „Versuri pentru suflet și cuget” m-a impresionat enorm, prin închegarea versului cu firescul existențial, artisticul și natura lăuntrice din spatele unei coperți ce atrage atenția.

Următoarea carte cu care mi-am delectat câteva seri e „Metamorfoza”, un conținut de 4 povestiri fantastice superbe, care demonstrează încă o dată că operele SF românești, scrise de oameni talentați, sunt la fel de bune ca cele ale scriitorilor mediatizați din străinătate. Când l-am întrebat pe autor ce l-a îndemnat să treacă de la poezie la ficțiune și de unde a pornit dorința pentru acest gen literar, dumnealui mi-a răspuns: „m-au fascinat dintotdeauna povestirile de ficțiune, iar Jules Verne mi-a fost printre cei mai citiți scriitori, de când eram elev. Din motive subiective, nu prea am avut șansa să călătoresc și să văd multe locuri. De aceea mă bazez mai mult pe imaginație, care mă poartă în locuri extraordinare și creează oameni uimitori.”

Cartea începe promiţător, de la tangențial la metamorfoză, de la psihoză la fantasticul misterios ascuns într-o cochilie a unei uneltiri literare de excepție. Petru Racolţa îmbină o minte strălucită cu o imaginație dusă în culmile extazului scriitoaresc, pe lângă mistica pronunțată și evenimentele de domeniul fantasticului autorul dezvoltă o poveste de iubire între personaje, le dă posibilități și explorări fără margine.

Nu o să încerc să vă redau fiecare poveste în parte deoarece aș știrbi din munca autorului, însă ca mici repere aș putea adăuga că aici veți avea parte de planete mistice și tehnologii avansate, de fenomene inexplicabile și revederi de peste ani, povestea unui tată cercetător și preschimbarea, cea care de fapt e și parte din numele cărții, și mai exact, „metamorfoza”.

„Metamorfoza” vă aduce în prim-plan un cuplu, care trece prin evenimente teribile după ce tânărul se rănește la picior călcând “pe o scoică marină dintr-o specie necunoscută. Organismul s-a încorporat în talpa piciorului, a realizat o simbioză” cu corpul lui, “producând schimbări ireversibile”). Corpul eroului principal se transformă treptat într-o scoică umană uriașă, care-i oferă calități deosebite, dar și îl depărtează de oameni, deoarece devine interesant din punct de vedere științific. Corpul străin a devenit o a doua inimă, de fapt și la salvat de câteva ori iar pielea lui Paul se întărește precum a unei scoici cu cruste nemaivăzute. Evenimentele avansează și o dată cu preschimbarea lui Paul se pornesc un lanț de fantasmogorii care incită cititorul să nu lase cartea din mână. Acțiunea și suspansul predomină și te cuceresc garantat.

„Metamorfoza” lui Petru Racolța se încheie justiţiar, binele învinge într-un final, și cu ideea că în lupta pentru o cauză dreaptă și în numele iubirii, oricâte obstacole ar trebui omul să depăşească, noțiunea de adevăr şi corectitudine sunt suficiente ca să motiveze orice înclinație a eroilor cărții. Partea plăcută a lucrurilor și a mersului firului narativ este iubirea, cea care a încununat opera, a dat continuitate așteptărilor mele și a făcut ca lirismul să curgă într-o manieră plăcut fantastică!

Recomand cu ardoare carte, am avut o deosebită plăcere să o citesc!! Pentru asta un mare mulțumesc autorului!