Coșul legendelor primăvăratice!

  Ghiocelul gingaș, floarea ce ne-a obișnuit în ani cu puritatea și fragiditatea lui, subțirel la trup dar cu o semnificație aparte, cu clopotelul delicat de un alb pur, delicatețea întruchipată, acel dar divin care a fost ales de către Zâna Primăvară să vestească întregii lumi sfârșitul dar și începutul, trecerea dar și renașterea. În jurul acestui simbol al naturii, plutesc numeroase superstiții, mituri și legende, reinterpretate, fie creștine, fie mutate din loc în lor și care au luat o amploare în ani spre contopirea frumosului cu natura prin ghiocel!

1. Cel mai cunoscut și iubit simbol al primăverii, ghiocelul, se spune că ar fi fost un bărbat văduv care avea opt copii, patru fete și patru băieți. Recăsătorindu-se cu o femeie haină la suflet, copiii au fost alungați din casă de aceasta. Necăjiți, ei s-au transformat în opt specii diferite de flori. Când tatăl le-a observat lipsa, i-a căutat și negăsindu-i s-a metamorfozat și el într-o floare, în ghiocel. De aceea, se spune că în fiecare an, primavăra, ghiocelul apare primul și cheamă toate celelalte flori.
2. Legendele balcanice povestesc că ghioceii au apărut după ce mai mulți copii au fost alungați de acasă de către părinți și lăsați afară în viscol. Neavând nici un loc în care să se adăpostească, ei au murit. Dar Dumnezeu, fiindu-i milă de aceste ființe nevinovate, a hotărât ca trupurile lor firave să se transforme în ghiocei albi ca suflete lor pure și să vestească oamenilor venirea Primăverii și renașterea naturii.
3. O altă variantă a acestor legende balcanice spune ca, copiii Vântului de Primăvară și-au pierdut mama. Tatăl lor s-a recăsătorit cu fiica Vântului de Miază – Noapte, o femeie cu o fire răutăcioasă și ursuză. În absența soțului, mama vitregă a alungat copiii de acasă, pe o vreme rea, vijelioasă, tocmai când se lupta mai amarnic frigul cu căldura. Pentru că nu mai puteau să îndure frigul și foamea, copiii l-au rugat pe Dumnezeu să le vină în ajutor iar Acesta i-a transformat în ghiocei, primele flori ale primăverii.
4. Conform unei legende creștine ghioceii au apărut în momentul în care Adam și Eva au fost alungați din Rai. Ajunși pe Pământ și nemaivăzând asemenea viscol și ninsoare, au încercat să caute calea de întoarcere în Rai, dar nu au mai găsit-o. Un înger a transformat fulgii de zăpadă în flori de ghiocei pe care i-a dăruit acestora drept simbol al speranței și al posibilității izbăvirii de păcat.
5. Într-una din legendele despre ghiocel, se spune că atunci când Dumnezeu i-a alungat din rai pe Adam și Eva, pe pământ era iarnă și totul era acoperit de zăpadă. Eva era copleșită de frig și a început să plângă, amintindu-și cu regret de grădinile Raiului. Pentru a o consola, Dumnezeu a transformat câțiva fulgi de zăpadă în flori de ghiocei. Potrivit acestui mit, ghioceii sunt cele dintâi flori apărute pe pământ și sunt un simbol al speranței.
6. O altă variantă a acestei legende spune că: După ce Dumnezau îi alungă din Rai pe Adam și Eva, aceștia priviră împrejur și era tare urât. Erau numai nori, zăpadă și ceață și era frig de-ți îngheța inima. Eva începu să plângă. Dar Mărțișor, zbura câțiva fulgi de nea direct în mâna plină de lacrimi a Evei. Și cum de cădea un fulg pe o lacrimă, de îndată se și prefăcea în ghiocel! Până se făcu un buchet mare și frumos! Iar Eva începu a râde pentru că era un semn de la Dumnezau care-i spunea că venea primăvara. (legendă povestită de Doda Balasa, Vâlcele, Tismana, 1975)
7. Germanii au o altă legendă despre ghiocel. Ea spune că atunci când Dumnezeu a făcut toate lucrurile pe pământ, El a rugat zăpada să meargă la flori și să ia puțină culoare de la ele. Una după alta, florile au refuzat să-i dea culoarea lor zăpezii. Atunci, foarte supărată, zapada a rugat un ghiocel să-i dea puțin din albul său pur. Ghiocelul, mărinimos din fire, a acceptat. Ca răsplată, de atunci și până în zilele noastre, zăpada îl lasă pe ghiocel să înfloreasca primul și să vestească oamenilor venirea primăverii.
8. Într-o legendă engleză, o tânără fată pe nume Kerma, și-a găsit iubitul mort. Ca ofrandă ea a așezat în rana lui o floare de ghiocel. Tânărul nu a revenit la viață, dar trupul său s-a transformat într-un pâlc de ghiocei.
9. O legendă de pe meleagurile moldovene spune că, în timpul luptei Primăverii cu Iarna (care nu vroia cu niciun chip să-i cedeze locul), frumoasa Primăvară s-a tăiat la deget, iar picăturile de sânge au căzut pe pământ, în zăpada care s-a topit. În scurt timp, în acel loc a răsărit primul ghiocel, simbolizând victoria Primăverii asupra Iernii.
10. Una dintre legendele lui I. I. Mirea, spune că: Un înger călătorea într-o zi prin înălțimea cerului, legănându-se printre stelele strălucitoare. El se apropia de fiecare stea și, de ici de colea, culegea câte o floare. După ce culese din fiecare stea, el se pogora pe pământ și rupse și de aici o floare. Pe urmă se sui în cer și dispăru sub bolta albastră. Florile de pe pământ, care văzuseră îngerul strălucitor, fără să vadă ce floare luase cu el, se întrebau care să fie sora lor pe care îngerul a cules-o și a dus-o cu el!

– Este un trandafir – ziceau trandafirii.
– Este un crin alb ca și îngerul – ziceau crinii.
– Ba nu, drept să vă spun surioarelor, că nu poate fi decât o lalea – zicea, îngâmfându-se, o lalea foarte frumoasă.

Chiar și micșuneaua, care-i așa de modestă, zicea și ea, cu glas dulce, că îngerul luase o micșunea. Deodată din înaltul cerului, o lacrimă pica și veni să stralucească pe ghiocelul care avea o tulpiniță ruptă. Îngerul nu se arăta, însă un glas ceresc se auzi:

– Sărmana floare, floare cu adevărat modestă! Fiindcă te-am rupt, cere-mi o răsplată! Spune-mi ce ceri?
Ghiocelul tăcu…
– Vrei tu mirosul trandafirului?
– Nu!
– Drăgălășenia lalelei?
– Nu!
Vrei să fii albastră ca floarea de liliac?
– Nu!
– Ce dorești atunci?
– Fiindcă ai plăcerea să-mi dăruiești ceva, fă să mă nasc și să înfloresc indată ce se duce zăpada. Oamenii amorțiți și înghețați de viscol și de ger, când m-or vedea și când vor simți mireasma mea dulce, să se simtă încălziți și mângâiați că se apropie primăvara.

Din ziua aceea, ghiocelul este cea dintâi floare care ne zâmbește după iarna posomorâtă.

Sursa foto: pinterest.com

Legenda Ghiocelului!

V-ați întrebat vreodată de ce se spune că ghiocelul este vestitorul primăverii? Oare v-ați gândit cum el cu gingășia și firavitatea lui răzbate peste crivăț și ger și reușește să reziste temperaturii extrem de scăzute în numele unui anotimp ce abia încearcă să-și intre în drepturi.

Astăzi suntem doar la câțiva pași de cel mai aromat și dornic dintre anotimpuri, iar eu am adunat o serie de legende și obiceiuri ce-i dau o valoare aparte!

Legenda ghiocelului

A fost odată o Rază de Soare. Era chiar fata cea mai mică a Soarelui. Și, pentru că era cea mai mică și mai răsfățată, tatăl ei o lăsa sa zburde pe unde îi dorea inima. Într-o bună zi, Raza de Soare a hotărât să se plimbe într-o grădină. Acolo era Raiul pe pământ: flori care mai de care mai colorate și mai parfumate se unduiau sub adierea blândă a vântului cald de primăvară.
– Ce-ar fi să aleg eu o floare frumoasă pe care să mi-o prind în păr? a spus Raza de Soare

Și, repezită cum era, s-a năpustit asupra grădinii, a cules o floare și s-a înălțat din nou în văzduh. Toate florile din gradină au privit mirate către cer și au început să murmure:

– Ați văzut-o? Era frumoasă? Avea rochie de aur? Ce floare o fi ales prințesa?
– Cu siguranță că a cules un trandafir, a spus un trandafir catifelat și roșu, pe care boabele de rouă străluceau ca diamantele în soare.
– Ba eu cred că a fost una dintre noi, a murmurat o lalea galbenă, iar suratele ei dădeau din capete încântate.
– Nici vorba de așa ceva… le-a retezat-o un crin mândru. A fost unul dintre frații mei. Nu vedeți ce frumoși și parfumați suntem?

Până și o violetă mică, dar într-adevăr splendidă, a susținut că Raza de Soare culesese o violetă, și nu altceva. Numai într-un colț al grădinii plângea cineva. Era un ghiocel mic și firav, a cărui codiță fusese ruptă de trena rochiei de aur a prințesei. Cum Raza de Soare nu se depărtase prea mult, l-a auzit și i-a părut tare rău. A rostogolit pe obrajii ei de aur o lacrimă ca o perla, care a căzut pe codița ruptă a ghiocelului, vindecând-o pe dată. Dar nu a fost numai atât. Prințesa Raza de Soare a venit lângă ghiocel și i-a spus:

– Biată floricică firavă, îmi pare tare rău că te-am făcut să suferi! Ce dorință vrei să-ți îndeplinesc pentru a-mi repara greșeala?
– Nu vreau nimic, a răspuns ghiocelul, lăsându-și frumosul cap în jos.
– Nu vrei frumusețea trandafirului, parfumul crinului, strălucirea lalelei? … a insistat Raza de Soare.
– Nu, nu le vreau, dar dacă dorești într-adevăr să-mi faci un dar, dă-mi voie să răsar primul dintre toate florile, de sub zăpada rece, iar parfumul meu abia simțit să-i facă pe oameni să se bucure și să știe că a venit primăvara!

Și chiar așa a fost. Raza de Soare l-a sărutat pe ghiocel iar vraja a fost făcută. Apoi a dispărut în înaltul cerului, de unde venise. De atunci, ghiocelul este prima floare care ne zâmbește dintre peticele de zăpadă în fiecare primăvară iar toată lumea știe că curând totul va prinde viață!

Sursa foto: pinterest.com

Vestitorul Primăverii!

 

Legenda ghiocelului  după Eugen Jianu Fiecare floare din cele care există are ceva cu care să ne bucure. – Eu, a întrebat ghiocelul, așa mic și slab cum sunt, ce bucurie pot face omului? Dar, iată, Iarna este în puterile ei. Peste tot e doar omăt. Într-o zi, mic, alb și plăpând, ghiocelul iși sună vesel clopoțelul. – Cine îndrăznește să mi se împotrivească? întrebă baba Iarnă, scuturându-și cojoacele de nea și de țurțuri. Se uită împrejur și zări ghiocelul. – Tu erai? Am să te îngheț la noapte! exclamă Iarna. – Nu vă mâniați, baba Iarnă și moș Omăt. Soarele mi-a trimis veste să mă arăt, răspunse ghiocelul. Dar peste noapte, baba Iarnă și moș Omăt au chemat gerul în ajutor. A suflat și moș Crivăț. – Unde ești, ghiocelule? N-ai înghețat? Mai cutezi să mi te împotrivești? – Drept să vă spun, mi-a fost tare frig. Ba era să mă smulgă vântul. M-am pitit după un bulgăre de zăpadă. Dacă și la noapte va fi tot atât de frig, am să mor înghețat, spuse cu tristețe ghiocelul. Soarele, auzind vorbele duioase ale ghiocelului, îi trimise în ajutor raze calde. Dis de dimineața, de sub plapuma de nea, au apărut o mulțime de ghiocei. – Baba Iarnă, moș Omăt, hai să ne jucăm de-a prinselea! strigau veseli ghioceii. Așa s-a dovedit ghiocelul mai tare decât Iarna, arătând că el este vestitorul primăverii. Sursa foto: pinterest.com

Citindu-l pe Keith Lowe. Cartea „Continentul barbar”

Keith Lowe a crescut la Hampstead (Londra) și a studiat literatura engleză la Universitatea din Manchester. A lucrat timp de 12 ani ca redactor istoric pentru editorul britanic Cassell. În 2010 a renunțat la această meserie și a devenit scriitor cu normă întreagă. Cărțile sale au fost traduse în germană, suedeză, japoneză, sârbă, franceză, italiană, spaniolă, poloneză, greacă, portugheză, estonă, norvegiană, rusă și slovenă.

Lowe a scris două cărți de istorie despre Al Doilea Război Mondial și urmările sale. Inferno (2007) descrie Operațiunea Gomorra, bombardarea din Hamburg cu bombe incendiare de către forțele armate britanice și americane din 1943, care au distrus orașul și au pretins aproximativ 40.000 de victime civile. Ultima sa carte, Savage Continent (2012) „Continentul barbar. Europa și urmările celui de-al doilea Război Mondial”, este o relatare istorică a Europei după cel de-al Doilea Război Mondial, în special fărădelege, haos și violență răsunătoare care a măturat continentul din 1944 până în 1949. În această carte, Lowe scrie că războiul nu s-a încheiat curat după încetarea focului oficial în 1945, ci că a continuat sub diferite forme timp de câțiva ani. Tratează o serie de probleme controversate, cum ar fi răzbunarea postbelică, curățarea etnică și numeroase războaie civile care au avut loc în Europa.

S-au scris sute de cărți și mii de pagini despre cel de-al doilea Război Mondial, despre lupte și sacrificii, despre violența care nu a avut limite dar și despre cazuri concrete care au semnalizat ororile la scară înaltă, însă multe cărți nu au specificat teroarea și haosul după așa zisa victorie, nu s-a scris despre orașele și viețile distruse la încheierea războiului, dar și despre consecințele provocate de acesta. Keith Lowe, în Continentul barbar, scrie despre toate aceste lucruri.

… bazându-se pe documente originale, pe interviuri și literatură de specialitate în opt limbi diferite, Continentul barbar ne oferă o imagine a unei scurte perioade haotice dintre finalul celui de-al Doilea Război Mondial și începutul Razboiului Rece. Cartea reprezintă o premieră, fiind prima lucrare importantă despre această perioadă…

Cartea în sine e o dezvăluire care mulți din conveniență au omiso sau au lăsat-o de-o parte a baricadei, s-a văzut victoria ca biruință și cu asta s-a „mușamalizat”  toate celelalte neajunsurile, au fost puși în frunte cei care cu sânge rece au făcut omoruri la greu și într-un fel sau altul viața a mers înainte. Însă haosul a existat. Violurile. Torturile. Înfometarea. Barbaritatea. Toate au fost încă ani buni după război.

Cartea e de o dezolanță sinistră, peisajele distruse, orașe întregi rase de pe fața pământului, instabilitate dusă la nebunie. Rata criminalității ajunge la niveluri extrem de ridicate, economie prăbușită, iar populația Europei se află în pragul foametei.

În acest studiu inovator al anilor care au urmat conflagrației mondiale, Keith Lowe descrie un continent încă bântuit de violență, unde oamenii încetul cu încetul trebuie să accepte faptul că războiul sa încheiat, dar cum să accepte când practic atitudinile și coabitarea e tot aceași, violențele nu au încetat iar violurile și degradația e la un nivel deplorabil. Cartea în sine e o tulburare continuă, am și acum un gust amar al lecturării. Autorul a fost nemilos în detalii, a oferit date fixe și veridice pe cât posibil în a ne relata moralitatea deformată și nevoia insațiabilă de răzbunare care au reprezentat moștenirea acestui conflict.

Continentul barbar ne oferă o degradare și o uzare psihică greu de imaginat, după atâția ani de lupte și victime colaterale a dus la dezumanizare și la ignorarea principiilor morale, foametea, violența, distrugerile și starea continuă de război declanșau instincte primare și anulau inhibiții, determinând oamenii să lupte pentru a rămâne în viață prin orice mijloace, femeile să-și vândă trupurile, bărbații prin omoruri nejustificate, copii care au ajuns delicvenți mai ceva ca adulții, o oroare greu de digerant în timpul prezent. Mulți au supraviețuit mental și psihic păstrând amintirile vieților trecute, cele dinaintea războiului, ca un fel de iluzie autoindusă, însă această tărie psiho-emoțională oricum e văzută ca o oglindă abia care mai rezistă a nu se face țăndări. Ca și întreaga lume de fapt care a fost părtașă într-o manieră sau alta a unui război care nu și-a avut rostul. 

Keith Lowe spune că “istoria nu ar trebui lăsată să ne otrăvească prezentul“. Însă istoria e cea care determină prezentul și, implicit, viitorul. De aceea, prin intermediul unor cărți ca aceasta, trebuie să ne cunoaștem istoria, trebuie să ne cunoaștem trecutul, chiar dacă doare, chiar dacă e greu de acceptat. Pentru că doar așa ne vom cunoaște pe noi înșine.

Sursa foto: pinterest.com

La ce aș renunța?

Am avut la cunoștința acest tilul de articol care pur și simplu mi-a atras atenția. La ce aș renunța? Interesant, nu? O dată infiltrată întrebarea deja gândurile mele au luat-o la goană, oare la ce? Îmi dau seama că întrebarea e pe cât de ușoară pe atât te pune în dificultate, pe cât de clară pe atât de în ceață. Totuși în negura vremii și al zilelor în care mă aflu aș renunța la multe în special pentru calmul și liniștea sufletului meu. Cu părere de rău sau de bine văd eu pe parcurs….

La ce aș renunța totuși, dacă ar fi de nivel emoțional m-aș dezbăiera de egoismul ce încă mă mai scormolește din când în când, de spiritul competitiv chiar dacă îl văd ca pe ceva pozitiv în unele cazuri, desigur dozat, aș dezbrăca din mine starea de tristețe și melancolie în care uneori mă fund în nevoia de a fi în cohilia mea, în coconul meu al siguranței proprii; aș rupe firul stării de vină, acel în care m-a indus grija excesivă părintească. Aș deznoda frica de nou, de încercări la mai mult, aș încerca mai multe!

Aș dezgoli lacrimile, le-aș plânge o dată pe toate pentru a mă simți eliberată, poate mai ușoară prin viață în nevoia de a fi bine. Însă cum lacrimile se reînoiesc așa și emoțiile mele nu contenesc să apară!

La ce aș renunța totuși dacă ar fi la nivel personal, la persoane toxice, cele care mă trag în jos, la gânduri negative și păreri de rău, aș lupta pentru orice vis care ar striga pentru înfăptuirea lui. M-aș despărți de orice constrângere și mi-aș trăi viața la maxim și prin orice por, din nevoia de a mă regăsi prin mine și prin ceea ce pot oferi creînd. Aș pierde unele războaie pentru a câștiga ceea ce e mai important, pe mine, aș păstra sufletul intact și departe de confruntări inutile. Aș părăsi de bună voie unele locuri ce-mi aduc durere și aș lăsa în urmă unii oameni care sunt memorii, decedați ai anilor cât și fantome vii ce mi-au bântuit mințile și mi-au fost teme ale durerilor mute și a suferințelor ce încă dor!

La ce aș mai renunța social, aș rupe direcțiile întortocheate sau bătătorite de alții și mi-aș toci propriul drum, ceea ce de fapt și am făcut, continui direcția luată la zi și fac după intuiția care îmi ghidează simțirea, trăiesc, făuresc cuvinte din inimă, construiesc zid cu zid din părți de suflet pentru a forma dulcele glas al iubirii. Renunț să cred mulțimea, citesc multe, gândesc ceea ce citesc, aflu din surse mersul abil al vieții și iau doar ceea ce îmi oferă siguranță. Am înțeles că oamenii pot fi meschini, așa că am ales să renunț la cuvântul lor, la jurămintele lor, la jumătățile lor de măsură. Nu mai cred în expresia „unul pentru toți și toți pentru unu”, am impresia că în timpul actual e valabilă doar atunci când e vorba de bârfă și ranchiună, așa că parcă nu mai are sens.

Aș renunța la lucrurile comune, banale și „ca la toți”, eu nu sunt așa, poate mă inspiră unii oameni, unele expresii, dar înainte de toate le gândesc, le simt, mi le atribui într-un sfârșit dacă le pot primi în sufletul meu, dar nici mai mult nici mai puțin. Prefer să fiu eu, cu bune și mai puțin, cu patimă și supărări, cu gingășie și bun simț, cu cuvântul și penița.

Aș renunța poate la multe, sau mai la nimic, cert e că renunț să nu mă scriu, voi continua în ciuda celor ce critică, celor ce mă cred incompletă, celor ce văd aici doar frustrare sau gânduri în roz, voi scrie, nu atât pentru alții cât pentru mireasma gândurilor mele într-o zi în care am înțeles că cu un ghiocel se face primăvară!

Sursa foto: pinterest.com

Bunătatea nu se vestejește niciodată!

Întotdeauna m-am înclinat spre bunătate, spre acest semn de superioritate care îi oferă omului un statut cu adevărat divin. Și nu putem nega, bunătatea e mai presus de toate o alură unică ce menține spiritualitatea într-o formă dată de univers într-un suflet de om. În bunătate găsim blândeţea, nevoia de a proteja, de a ajuta, de a fi acolo la momentul potrivit. Omul bun este blajin, pregătit să ofere, să fie prezent, să se dedice, în definiție are un suflet catifelat. Bunătatea este un sentiment existențial fundamental, este acea înclinare a omului de a face bine, este o limbă pe care o înțelege oricine, pe care „surdul o poate auzi și orbul o poate vedea”, după spusele scriitorului Mark Twain. Și pe parcursul anilor am înțeles că însăși „bunătatea” nu se demodează, nu se trece, nu se vestejește niciodată, ba din contra ia forme diferite, se infiltrează, se amplifică într-o manieră sau alta. Prin ani!

Și nu sunt o naivă, știu că ne naștem buni, dar coabitarea noastră e supusă la atâtea greutăți că suntem mult prea ușor de convertit în partea cealaltă; știu că condițiile vieții ne fură din lumina sufletească și ne umbresc deciziile, înclinațiile, încrederile și visele, însă bunătatea este, o văd în ochii obosiți ai unor bătrâni, o văd în gesturile fugare a unor tineri, în euforia unor îndrăgostiți și o văd crescând în nevinovăția copiilor. Ea este și o dată ce vom porni de la noi va continua!

Și nu sunt o visătoare, știu că avem tendința de a fi egoiști, răzbunători și mult prea încrezuți, da, suntem orbi la simpla plăcere a vieții, însă o dată ce am pornit lanțul faptelor bune ele înaintează, unul câte unul înainte, iar una dintre cele mai importante căi de a manifesta bunătate este modul în care vorbim unul cu altul, salutul, un zâmbet fugar și o privire sinceră poate întoarce munții nemaivorbind de un fapt concret. Totul începe de la om la om, atitudinea, pornirea relației, momentele depuse în a face totul cu blândețe și calmitate, de cuvintele pe care le rostim, fiindcă ele pot ridica și coborî, pot înflori un suflet dar și îl pot răni. Câteva secunde petrecute cu cineva pot fi esențiale, iar câteva încurajări pot fi vitale. Doar să fim acolo întru bunăvoință. Ar trebui să ne facem bunul obicei de a avea îngăduința, ambilitatea și bunătatea ca punct de pornire. Ne-ar ușura viața să știți!

Bunătatea nu se vestejește niciodată, nu-și pierde însemnătatea doar își crează forme diverse și amplifică iubirea prin dăruire sinceră. Cine se apropie de un om blând simte o plăcută senzaţie de căldură şi mângâiere, de o încredere instantă, simte o putere binefăcătoare care dă curaj și dorința de a fi acolo. După cum subliniază Dalai Lama:  „Nu am nevoie de o religie pentru a crede. Bunătatea este religia mea.” Și a mea! Și aș vrea să se „contamineze” tot mai multe persoane cu această formă de credință în bine și bunătate! Și nu e greu, e chiar ușor și plăcut să dăruiești din simplitatea unei fapte bune, să împarți plăcerile unui gând îmbietor la pace și liniște, să crezi în puterea unui zâmbet și a unei îmbrățișări, să fii cu inima caldă pentru oameni și în folosul lor. Cine dacă nu noi? Cred că bunătatea faţă de alţii este în mare bunătatea faţă de sine însuți, față de idiologiile tale și credința ta ca ființă. Nicolae Iorga susținea: „Un om cult înseamnă o minte deschisă către bunătate şi frumuseţe.” Și aici susțin….

Sursa foto: pinterest.com