Citindu-i pe Richard și Florence Atwater. Cartea „Pinguinii domnului Popper”

Florence H. Atwater (n. Carroll; 13 septembrie 1896 – 23 august 1979), s-a născut la Chicago. Florence Atwater, a obținut AB și MA în literatura franceză la Universitatea din Chicago (1920), unde a fost co-redactor al The Chicago Literary Monthly. Co-autoarea a trimis versiunea originală a soțului său, a lui Mr. Popper’s Penguins la două edituri diferite, dar fără succes. Ea a rescris părți din carte, iar versiunea revizuită a fost acceptată de Little Brown și publicată în 1938 cu mare succes. Pinguinele domnului Popper au câștigat premiul de onoare Newbery în 1939 și premiul Lewis Carroll Shelf în 1958. A fost tradus în mai multe limbi și nu a fost niciodată scoasă din tipar. În vara anului 2011, a fost lansat un film cu același nume.

Richard Tupper Atwater (29 decembrie 1892 – 21 august 1948) a fost un scriitor și profesor de clasic din Chicago la Universitatea din Chicago. Este probabil cel mai cunoscut drept coautor, alături de soția sa Florence, a cărții Mr. Popper’s Penguins. A contribuit la revista de literatură și arte The Chicagoan și a scris pentru o serie de ziare, inclusiv Chicago Evening Post, Chicago Daily News, Chicago Tribune și Herald-Examiner. De asemenea, a predat greacă clasică la Universitatea din Chicago.

Cartea scrisă de autori ne-a fost o bună călăuză pentru câteva seri, o plăcere literară care copii au îndrăgit-o fără mare efort, iar în urma lecturii am hotărât să vizionăm și filmul!

Povestea îl are ca erou principal pe Domnul Popper, un visător, un om cu gândurile departe spre expediți în Antarctica, acolo unde trăiesc pinguini, acolo unde aventura e la ea acasă. Astfel ajunge să-l simpatizeze pe amiralul Drake, cel care își duce experiența la Polul Sus, cel pe care îl admiră enorm. Așa că e de-a dreptul surprins când marele explorator îi trimite un pachet în care se află nici mai mult, nici mai puțin decât un pinguin viu, tocmai de la Polul Sud!

Curând, pinguinul ajunge apatic, iar familia Popper este în griji mari asupra stării lui de sănătate. Cum toate intervențiile Domnului Popper sunt inutile scrie o scrisoare unui institut specializat, iar de acolo i se alătură o parteneră simpatică pentru pinguinul arctic, … iar nu după mult timp, cât ai clipi, în pivnița familiei Popper trăiesc doisprezece pinguini.

Domnului Popper, este un simplu zugrav căruia abia dacă îi mai ajung banii să-și hrăneasca familia, iar acum cu toate comenzile de pește proaspăt și creveți la conservă pentru atâtea „orcuri” fericite de pinguini situația scapă de sub control. Însă soluția apare pe nepusă masă, iar desfășurarea acțiunii e de-a dreptul încântătoare!

Ce pot să vă spun, doar că pinguinii ajung să fie iubiți din ce în ce mai mult, să fie văzuți și cunoscuți prin reprezentațiile lor. Astfel situația financiară a domnului Popper cât de cât se ameliorează. Finalul este unul așa de plăcut dar și totodată de moralist că copii au înțeles multe lucruri, au pus întrebări și au susținut ultima decizie a Domnului Popper!

Fragment din cartea „Pinguinii domnului Popper” de Richard si Florence Atwater

„Desprinsese scândurile și o parte din ambalaj, care era un strat de gheață uscată, când din străfundurile cutiei a auzit dintr-odată un sunet slab, un fel de orc. Cu siguranță că mai auzise sunetul acela și-nainte, în filmele despre Expediția Drake. Mâinile îi tremurau, așa că de-abia a reușit să dea la o parte restul ambalajului. Nu mai era niciun dubiu. Era un pinguin.

Domnul Popper a amuțit de încântare. Dar pinguinul nu tăcea. A zis iar orc și, de data aceea, și-a întins aripile și a sărit din cutie peste ambalajele împrăștiate pe jos. Era voinic, înalt de vreo șaptezeci de centimetri. Deși era cât un copilaș, semăna tare mult cu un gentleman micuț, cu pieptul alb și fin, de parcă ar fi avut o vestă, și cu spatele lung și negru, de parcă ar fi avut un frac, pe care-l târa un pic pe jos. Ochii îi erau înconjurați de două cercuri albe pe căpșorul negru. Și-a întors capul dintr-o parte într-alta în timp ce-l examina pe domnul Popper mai întâi cu un ochi, apoi cu celălalt. Domnul Popper citise că pinguinii sunt tare curioși și a aflat de-ndată cât de adevărat era, căci, din clipa în care a sărit din cutie, vizitatorul a început să inspecteze casa.”

Notă: Vă îndemn cu drag să citiți această minunată carte, e o plăcere să vezi și să simți entuziasmul copiilor atunci când află lucruri, atunci când ai mei strigau prin casă….oorc, gorc….și alte sunete pentru a emita pinguinii. E o plăcere să-i vezi pe copii în lumea poveștilor și dornici de mai mult, pentru mine întotdeauna e o mulțumire!

7 carti cu … pinguini – Mari si mici

Acceptă-te, femeie, cu toate imperfecțiunile tale!

Au fost ani în care m-am iubit poate mult prea puțin, poate deloc, mă vedeam cea mai banală și mai ștearsă copilă. Nici pe departe femeie. Și nici măcar atenția cu care am fost înconjurată nu mi-a dat încederea de a mă vedea „frumoasă”. Mă credeam o ea ca o lungă traiectorie dintre mulți și neînsemnați. Până în ziua când mi-am spus că imperfecțiunile sunt de fapt unicitatea mea, iar frumusețea este de fapt un termen fără definiție fixă. Și astfel nu mi-a mai fost groază să mă privesc în oglindă. Știam că sunt mult prea măruntă, mult prea neproporțională, mult prea timidă, mult prea modestă, poate și mai urâțică de cât marea majoritatea „perfectelor”. Și poate că așa este și în prezent, cine mai stă să analizeze, însă, atunci când realmente te placi și te iubești așa cum ești, îți accepți toate părțile din tine, chiar dacă sunt imperfecte. Eu acum și aici așa fac. Dar stați să vă mai zic ceva, culmea era că, „urându-mă” pentru micile neajunsuri, pentru părul ciufos, pentru vocea pițigăiată, pentru fața mult prea mică, aratăm chiar foarte bine, iar pozele din ani demonstrează asta, eram zveltă, și mai vie ca niciodată iar privirea chiar dacă îngândurată era curioasă, dornică de mai mult.

În ani mi-am învățat lecția, iar astăzi îndemn: „acceptă-te, femeie, cu toate imperfecțiunile tale!” O femeie nu este frumoasă doar aranjându-și strat după strat de cosmetică și tonuri, nu e frumoasă doar pentru culoarea rujului sau sofisticarea părului său lung, sau pentru că are un corp tonifiat subțire semn a unor ore petrecute la sală, niște sâni dezgoliți, ori pentru că are ochi deosebit colorați cu o brutalitate de mare cuceritoare. O femeie nu este frumoasă doar dacă este disponibilă, și nu este superbă dacă are un număr mare de cuceriri. O femeie este frumoasă cu toate calitățile ei, în special cu defectele și slăbiciunile ei, asta o face unică și departe de a fi o una din cârdul multora, o femeie este frumoasă exact așa cum este, și poate nu doar prin micile sale secrete. O femeie este frumoasă și prin felul în care se arată ca om celorlalți, prin atitudine, blândețe, veselie, autenticitate și prin energia pe care o emană, prin sufletismul ei și fluiditatea relațională. O femeie este frumoasă prin îndeletnicirea de a fi ea însăși, de a fi soție, de a fi parteneră, de a fi mamă și fiică, etc….. Prin îmbinarea vieții și a realității. Prin oglinda sufletului ei!

Acceptă-te, femeie, cu toate imperfecțiunile tale! Nu bifa doar succesele în viața ta, nu poate fi totul roz. Acceptă-te așa cum ești. Succesul nu înseamnă bani și măiestrie sexuală. Feminitatea nu înseamnă să te îmbraci doar în rochii de firmă, să fii grațioasă ca o lebădă. Feminitatea este o stare, este despre interiorul tău de femeie așa cum este el manifestat fără retușuri în exterior. Feminitatea este fragilitate, dar este și zvâcul, nebunia aceea frumoasă pe care unele femei o au. Feminitatea este despre conectarea cu sinele, cu dorința de afirmare și mulțumire personală, despre exprimarea sexualității fără vulgaritate și în exces, despre a trăi cu pasiune viața, despre emoții, despre dorința de a fi cu oamenii și a dărui frumos. De a crea feminin din noțiunea de femeie! De a desena atuuri din cele mai nebănuite imperfecțiuni perfecte! Și să știți, voi femeilor, puteți totul, și chiar mai mult de atât!

Zile frumoase, cu bucurie și iubire!

…un suflet de femeie…

.Sursa foto: pinterest.com

Ce spun scriitorii despre importanța lecturii!

Din toate timpurile lectura a fost unul dintre cele mai frecvente tipuri de activități de agrement. De relaxare. De detașare. De conexiune cu alte vremi. De plăceri nebănuite. Trebuie să recunosc că este un mod de destindere extrem de plăcut și util. Pe lângă forma sa de informare și relaționare cu sufletul personajelor și a unor părți din autor cărțile ne fac să gândim altfel, să ne punem mintea în mișcare cât și să ne lustruim viziunile. Însă acum cartea este înlocuită tot mai mult de dispozitive electronice – smartphone-uri, tablete, laptopuri, televizoare și playere audio. Sau, oamenii preferă să extragă din cărți doar anumite citate, sau paragrafe, sau mai nou referate și recenzii, în urma cărora află esența și deznodământul acțiunii. Dar dacă comparați citirea unei cărți cu alte modalități de obținere a informațiilor, aceasta depășește semnificativ utilitatea lor, și se știe că o carte citită integral e altfel decât ai citi frânturi din ea. Astfel am adunat mai jos o serie de îndemnuri ai marilor scriitori și gânditori din toate vremurile pentru a îndemna la lectură, pentru a aprecia citirea cap coadă nu doar într-o manieră superficială. Deci, să aruncăm o privire. Și vom face acest lucru folosind citate despre cărți și beneficiile lor.

  • „Sunt sigur că nimic nu poate înlocui cartea în viitor, la fel cum nimic nu ar putea să o înlocuiască în trecut.” Isaac Asimov  
  • „Cititul este extrem de util, iar cărțile sunt o companie bună, dacă le luați pe cele mai potrivite.” Louise May Alcott  
  • „Peste tot căutam pace și într-un singur loc am găsit-o – în colț, cu o carte.” Umberto Eco
  • „Cine citește cărți nu se plictisește niciodată.” Irwin Welch  
  • „Citirea cărților nu este o modalitate de a scăpa de viață, cărțile oferă o cheie pentru înțelegerea acesteia. Cheia realității.” Sebastian Folks
  • „Ce fel de persoană vei deveni va fi determinată de doi factori: oamenii cu care comunici și cărțile pe care le citești.” Robin Sharma  
  • „Nu este vorba de numărul de pagini citite, ci de numărul de gânduri pe care le-au provocat.” Paulo Freire  
  • „Pacea, un șemineu, cărți, tăcerea … Înainte de aceasta era văzut ca un singur filistinism. Acum acestea sunt vise ale unui paradis pierdut.” Erich Maria Remarque
  • „Nimic nu putea fi mai frumos decât să trăiești în singurătate, să te bucuri de vederea naturii și să citești uneori o carte.” Nikolay Gogol
  • „O carte nu poate fi înlocuită cu nimic. În ciuda ultimelor descoperiri, noi tipuri de conservare a informațiilor, nu ne vom grăbi să ne despărțim de carte.” Dmitry Likhachev
  • „Tot ceea ce a făcut omenirea și-a schimbat părerea, tot ceea ce a obținut – toate acestea s-au păstrat, așa cum a fost, prin magie, în paginile cărților.” Thomas Carlyle 
  • „Cititul este ca această lume din spatele secolelor închise – și putem spune că, în timp ce citim, închidem și noi ochii de tot. O carte deschisă – o copertă, pagini – parcă ne orbește: ne ferește de lumea exterioară, apelurile sale insistente și trezesc imaginația.” Peter Mendelsund 
  • „Citesc ciudat, iar cititul mă afectează în mod ciudat. Am citit ceva cu mult timp în urmă, citit și, de parcă mă încordez cu noi forțe, aprofundând totul, înțeleg clar și îmi atrag capacitatea de a crea.” Fedor Mikhailovici Dostoievski 
  • „În timp ce citiți, trebuie să gândiți cu atenție, astfel încât ceea ce citiți să se transforme în carne și sânge și să nu fie pliat într-o singură amintire, ca în orice dicționar.” Erasmus din Rotterdam 
  • „Când citim o carte bună pentru prima dată, experimentăm același sentiment ca și atunci când dobândim un nou prieten. A citi o carte deja citită din nou înseamnă a vedea din nou un prieten vechi.” Voltaire 

Cititul trebuie să se dezvolte în ciuda noilor tehnologii, trebuie să îndemnăm la lectură printr-o manieră sau alta; și știu că oamenii citesc din ce în ce mai puțin literatură, preferând alte surse de informație mai progresiste. Însă o carte este o carte. Nimeni chiar nu mă poate contrazice. Totuși, cărțile sunt indispensabile. Sper că citatele de mai sus despre cărți v-au dat dorința de a citi. La urma urmei, viitorul depinde de educație. Este important să învățați să nu vă înecați în gadgeturi, ci să vă echilibrați corect între ele și cărțile care vă deschid cu adevărat ochii și vă fac să vedeți frumusețea în lucruri mici. Nu este nevoie să mergeți departe: luați o carte interesantă și înțelegeți ce este interesant – în apropiere!

Lesen versetzt dich in eine andere Welt - Buchtipps auf femundo.de | #lesen #reading #women #frauen #bookstagram #bookish #books #bücher #bücherliebe #lesenmachtspass #bookish #literatur #romane #buchempfehlung #romane  #buchtipps #rezensionen

Sursa foto: pinterest.com

Citindu-l pe Émile Faguet. Cartea „Scriitori îndrăgostiți V-II”

Émile Faguet (n. La Roche-sur-Yon, Franța – d. , Paris, Franța), a fost un critic și istoric literar francez. I-a condus doctoratul criticului literar român Eugen Lovinescu. A scris monografii despre Corneille, Voltaire, Chénier, Zola, La Fontaine, Flaubert și studii privind literatura franceză din perioada secolelor XVI-XIX. Din anul 1900 a fost membru al Academiei Franceze, iar în 1901 a fost distins cu Legiunea de onoare.

În urma unei recomandări am ales minunatele însemnări scrise de acest autor în cartea „Scriitori Îndrăgostiți”, o carte care m-a încântat de-a dreptul deoarece de recent am citit Repertoarul amorului. 69 de povești de dragoste din istoria lumii” scris de Stelian Tănase, urmat de cartea „50 cele mai frumoase Scrisori de dragoste”  scris de David H. Lowenherz, astfel am fost inspirată să citesc din istoricul celor mai memorabile iubiri din trecerea vremii! Astfel cartea „Scriitori Îndrăgostiți  V-I”  m-a lăsat purtată pe valul amorurilor celor mai iluști gânditori, iar citirea ei m-a înlănțuit în suspansul unor artificii unice acelor timpuri.

Volumul doi ai cărții „Scriitori îndrăgostiți” include cinci povești adevărate trecute prin sita unor emoții sensibile. Eliberatorii. De extaz. De intimitate. De neașteptata nobilime a sentimentului de iubire.

„Nu cunoaştem încă integral viaţa sentimentală a lui Guizot. Viitorul ne rezervă probabil în această privinţă şi alte surprize. Totuşi, iată, o uşă s-a întredeschis. Ernest Daudet, care a publicat un studiu de proporţii asupra prinţesei Lieven, s-a aflat în posesia unor scrisori intime, din care a dat publicităţii o parte.
Se ştie, şi o voi reaminti pe scurt, cine era prinţesa Lieven. Se trăgea dintr-o familie rusă de stirpe nobilă, s-a măritat foarte de tânără cu prinţul Lieven, a fost ambasadoare la Londra, a trăit o poveste de dragoste cu Metternich, a divorţat, şi-a pierdut, printr-o nefericită întâmplare, doi dintre copii, pe neaşteptate şi în aceeaşi zi, era separată de ceilalţi copii ai săi; spre 1835, ea trăia la Paris o intensă viaţă mondenă, mereu preocupată de politică şi diplomaţie, primind în stil desăvârşit, primită peste tot, dar de fapt devorată de plictis.
Duşmanii o descriu ca pe o fiinţă austeră, aproape dură, inteligentă, spirituală şi distinsă. Iar prietenii nu sunt, practic mult mai îngăduitori când îi zugrăvesc portretul. Talleyrand spune despre ea, cu acea bruscheţe aristocratică pe care o afecta adesea: „Înzestrată cu mult spirit, fără de instrucţie scrie în chip încântător, caracter dominator. Lipsită de frumuseţe, dar de o ţinută nobilă.” Sidney Ralph merge ceva mai departe cu descrierea: „O femeie înaltă, slabă, dreaptă, care în totalitate degajă un farmec incomparabil. Conversaţia ei se distinge printr-un laconism şi o exactitate epigramatică firească, un limbaj clar, concis şi bine articulat, dar în acelaşi timp distins şi graţios, înţepător şi uneori glumeţ, nimerind întotdeauna cuvântul potrivit. Muziciană de prim rang, dar neştiutoare de lucruri elementare mai rău decât un şcolar, nu îi place să citească. Stăpâneşte, mai bine decât oricine, ştiinţa de-a scrie. E deasupra oricărei meschinării omeneşti. E terorizată până la panică de plictis.” În sfârşit, ducesa Decazes (dacă nu dispui de portretul unei femei făcut de o altă femeie înseamnă că nu ai chiar nimic la dispoziţie) o creionează astfel: „Mijloc plat, nici un pic de piept, rochiile ei, croite cu multă artă, îi ascundeau în parte slăbiciunea. Un spirit deschis; dar el se exercita prin spiritul altuia, de pe urma căruia ştia să tragă foloase, punându-1 în valoare, datorită unei însuşiri reale de a înţelege totul, de a asimila totul. Plină de prejudecăţi aristocratice, era discretă şi fidelă prieteniilor sale. Dar le cerea la rândul ei foarte mult.”
Pe scurt: se pare că ea avea mai multă distincţie decât frumuseţe şi mai mult spirit decât inimă. Va rămâne pentru totdeauna la rubrica neîmplinirilor marcată de faptul că n-a acceptat să se căsătorească cu Guizot şi că a izbucnit în hohote de râs la această propunere spunând: „Nu. Mă vedeţi anunţată la recepţii astfel: „Doamna Guizot’?!”, afirmaţie confirmată, discret, dar cât se poate de net, de Guizot însuşi: „Ea ţinea la numele ei iar eu n-aş fi fost de acord să mă căsătoresc cu o femeie fără să îl poarte pe al meu.” într-adevăr, se pare că sentimentele nu erau partea cea mai tare a caracterului acestei femei. Aici contemporanii ei sunt cu toţii de acord.
Aş putea aminti aici vorba de duh a unei doamne care, reproşându-i-se în glumă: „Pentru toată lumea dumneata eşti o fiinţă fără inimă” a răspuns prompt: „Asta vrea să însemne că eu nu am inimă pentru toată lumea.” Cu tot orgoliul ei nemăsurat, doamna Lieven pare să fii avut inimă pentru Metternich şi mai târziu pentru Guizot. A avut două pasiuni în lumea diplomaţiei, dar nu din raţiuni diplomatice. Firea doamnei Lieven, dacă facem abstracţie de orgoliul aristocratic, pare să fi fost mai puţin aridă decât înfăţişarea. Ce contează însă în ce flacon se află un parfum?
Dar să revenim la Guizot sentimentalul. Ca îndrăgostit, el ne arată o înfăţişare distinsă, generoasă şi nobilă, care ni-l face foarte simpatic. E vorba, într-adevăr, de o pasiune a vârstei ultime şi îmi veţi reaminti poate de „turpe senex miles” a vreunui latin brutal; chiar dacă iubirile tomnatice nu sunt plăcute de urmărit decât când au început prin a fi iubiri primăvăratice, există totuşi un chip decent de a iubi şi după ce vârsta dragostei a trecut, şi cred că François Guizot în ilustrează cel mai bine.”

Cărțile mi-au oferit o oază de liniște dar și picături de emoție lăuntrică. Am înțeles că iubirea poate deveni poetică dar și o asprime, poate fi o eliberare dar și o colivie pentru suflete rănite. Recomand cu drag cărțile, lecturi vechi, dar noi în toate!

Este posibil ca imaginea să conţină: 1 persoană

Sursa foto: pinterest.com

Citindu-l pe Émile Faguet. Cartea „Scriitori îndrăgostiți”

Émile Faguet (n. , La Roche-sur-Yon, Franța – d. , Paris, Franța), a fost un critic și istoric literar francez. I-a condus doctoratul criticului literar român Eugen Lovinescu. A scris monografii despre Corneille, Voltaire, Chénier, Zola, La Fontaine, Flaubert și studii privind literatura franceză din perioada secolelor XVI-XIX. Din anul 1900 a fost membru al Academiei Franceze, iar în 1901 a fost distins cu Legiunea de onoare.

În urma unei recomandări am ales minunatele însemnări scrise de acest autor în cartea „Scriitori Îndrăgostiți”, o carte care m-a încântat de-a dreptul deoarece de recent am citit Repertoarul amorului. 69 de povești de dragoste din istoria lumii” scris de Stelian Tănase, urmat de cartea „50 cele mai frumoase Scrisori de dragoste”  scris de David H. Lowenherz, astfel am fost inspirată să citesc din istoricul celor mai memorabile iubiri din trecerea vremii!

Astfel cartea „Scriitori Îndrăgostiți” m-a lăsat purtată pe valul amorurilor celor mai iuluști gânditori ai vremii.

În scrisorile adresate de Pascal domnişoarei de Roannez nu întâlnim numai vehemenţă sacerdotală ci şi vorbă blândă şi graţie senină şi delicată. Iată un pasaj care, depăşind tonul pur religios, se ridică la o înălţime filozofică reală, fermecător prin „spiritul de subtilitate” pe care se întemeiază şi prin elocvenţa sa în „ordinea inimii”: „Trecutul nu trebuie să ne fie deloc o piedică, fiindcă nu avem altă cale decât să regretăm greşelile ce le-am comis; iar viitorul trebuie să ne preocupe şi mai puţin fiindcă pentru noi el nu există deloc şi fiindcă poate nu-l vom apuca. Prezentul este singurul timp care ne aparţine şi pe care se cuvine să-l folosim după credinţă. Aici gândurile noastre trebuie cu deosebire cântărite. Totuşi oamenii sunt aşa de agitaţi, că nu se gândesc aproape niciodată la viaţa prezentă şi la clipa pe care o trăiesc, ci la cea care va urma. În aşa fel încât sunt mereu în stare să trăiască în viitor dar niciodată în prezent. Stăpânul nostru n-a vrut ca puterea noastră de prevedere să se întindă mai departe de ziua în care ne aflăm. Trebuie să res¬pectăm aceste limite, pentru mântuirea şi pentru împăcarea noastră. Căci preceptele creştine sunt cu adevărat cele mai pline de mângâiere…”

„…viaţa lui Mirabeau a fost aceea a unui Casanova care a găsit răgaz să fie şi un Machiavel” Emile Faguet

Cum se obişnuia adesea în acel secol, se vorbea mereu de morală, dar n-aveau nici un pic de simţ moral. E interesant să surprindem aici în carte ce idei despre dragoste şi despre femei exprimă fiecare protagonist în parte prin momentele sale sensibile, afinități rare, sincere sau mai puțin, fie din interes, sau pură curiozitate fie dintr-o înclinaţie naturală sau din fantezii greu de ținut în frâu.

„Traiectoriile cometelor nu sunt mai greu de calculat ca mişcările inimii, ale spiritului şi mai ales ale vanităţii femeilor. Vei constata că n-am făcut, poate, mai sus, decât un pleonasm în loc de un crescendo; căci, cu cât le observ mai mult, cu atât mat mult mă conving că amorul-propriu este cam singura cheie a ceea ce se numeşte caracterul lor. Or, caracterul nu se compune decât din obişnuinţe ale sufletului şi spiritului, amestecate, e adevărat, în doze inegale…” «Trebuie să ne folosim de toate însuşirile sufletului spre a ne bucura de această fericire; trebuie să renunţăm la viaţă când o pierdem şi să fim siguri că anii înţelepciunii nu sunt nimic în comparaţie cu un sfert de oră a unei asemenea bucurii. Este drept că o asemenea fericire este rară. Dacă era mai cunoscută muritorilor, ar fi fost de preferat să fii om decât Dumnezeu…»

Recomand cu drag cartea, o culegere impresionantă de amoruri duse la greu de niște personaje cunoscute doar dintr-un anumit unghi. Lectura mi-a fost o plăcere curioasă…

Romeo And Juliet Movie Quotes by @quotesgram

Sursa foto: pinterest.com

Citind- pe Gemma Malley. Cartea „Declarația”

Gemma Malley, născută pe 20 iunie 1971, este o jurnalistă și scriitoare britanică. Este autoarea unei trilogii de distopii numită „La Résistance”. Gemma Malley a studiat filozofia la Universitatea din Reading (Anglia). A lucrat ca jurnalist și redactor pentru mai multe reviste profesionale. A devenit apoi angajat la Ofsted, unitatea de inspecție educațională britanică. Este căsătorită și locuiește la Londra.

Gemma Malley a început cu un roman de anticipare pentru adolescenți The Declaration (2008), primul titlu dintr-o serie de distopii. Prima din serie este „Declarația” (The Declaration); care ne spune povestea Anei, o tânără orfană limitată la opțiunile unui internat, aici muncește din greu pentru a șterge greșelile comise de părinții ei dispăruți. Romanul a fost tradus în mai multe limbi europene și asiatice.

Declaratia

În anul 2140, moartea nu mai există. Progresul științific uman i-a determinat să creeze medicamentul Longevității, care prelungește viața eternă a unui individ dacă ia tratament regulat și îl protejează de bolile fatale de care oamenii se temeau atât de mult. O mare parte a planetei este adeptul acestui medicament. Dar toți acești oameni nu mai mor și, pentru a evita o problemă de supraaglomerare, a fost elaborată o lege: legea „surplusului”. Acesta prevede că un copil născut din părinți care iau longevitatea este un „surplus”, adică că nu ar trebui să existe și că acesta jefuiește resursele și energia planetei. Singura condiție pentru a avea copii este principiul „o viață pentru altul”: dacă un părinte moare, el „își dă viața” copilului său care atinge statutul de „legal”. Pentru a accesa Longevitatea o persoană trebuie să semneze un document oficial numit Declarație.

O avem ca eroină pe Anna. O ea care în urma declarației nu ar trebui să existe. Însă doarece s-a comis acest delict de a avea copii, Anna e răspunzătoare de încălcarea părinților astfel trebuie să se facă utilă, să fie un Bun Prețios.

„Surplus însemna să fii nefolositor. Cineva de care nu avea nimeni nevoie. Nu puteai să fii Surplus, dacă cineva avea nevoie de tine. Nu puteai să fii Surplus, dacă erai iubit.”

Astfel Anna de când se știe e țintuită de Grange Hall, un fel de internat pentru copii de care se descotorosesc părinții, iar aici totul este guvernat de reguli, reguli care trebuie să fie învăţate, și respectate la greu, pentru a compensa încălcarea celei mai importante dintre toate. Surplusul. Anna ştie că ar trebuie să fie recunoscătoare pentru locul ei de la Grange Hall, pentru că părinţii ei au fost iresponsabili când au conceput-o. Au încălcat regula care interzice procrearea şi acum Anna trebuie să răsplătească societatea pentru gestul lor egoist. Ea trebuie să înveţe să devină folositoare, docilă și cât mai invizibilă. Într-o zi însă apare Peter, un rebel răzvrătit după părerea Annei, însă treptat acesta îi spune lucruri şocante, unele cunoscute doar de ea, iar altele despre părinţii ei, despre Declaraţie, despre viaţa de dincolo de zidurile de la Grange Hall, despre libertate și noțiunea de „familie”, necunoscută tinerii noastre. Curând, Anna începe să se îndoiască de tot ce învăţase până atunci. Începe să asculte pe la uși, să-și pune întrebări, ba chiar își notează unele gânduri într-un jurnal primit cadou, fapt încălcat de ea prin depozitarea și primirea lui.

Ce poate fi atât de dur întrucât să o facă pe Anna să creadă în poveştile lui Peter, renunţând la visul ei de a fi un Bun Preţios? Cine este Peter cu adevărat şi de ce mereu îi spune lucruri din afară? Cu ce scop? Va reuşi Margaret Pincent, matrona casei să înfrângă caracterul rebel al lui Peter înainte de a o converti pe Anna?

-Dar Mamei Natură îi plac lucrurile noi, nu-i aşa? (…) Vreau să spun că frunzele bătrâne cad din copaci, nu-i aşa? De ce ar trebui ca oamenii bătrâni să rămână, iar celor nou-veniţi să nu li se permită? Asta e ceea ce vrea Mama Natură cu adevărat?

Totul duce spre o evadare, una încununată cu o libertate dar și cu o direcție spre moarte. Un roman intens şi palpitant despre viaţa Annei şi a lui Peter şi lupta lor de a scăpa de trecut şi de a-şi croi un viitor mai bun. Unul spre o libertate greu de îndurat!

#25 — caged by Ana Luísa Pinto [Luminous Photography], via Flickr

Sursa foto: pinterest.com