Compasiunea. Povestea Virtuții umane!

Suntem atât de departe de a vrea frumosul chiar dacă îl strigăm, suntem flămânzi după Rai dar ne avântăm în cele mai întunecate colțuri, cerem lumină dar alegem umbrele. Și visăm la un rai ce ne așteaptă cu porțile deschise, „așteptăm”, oare ce așteptăm? Oare nu putem să facem bucuria aici și acum? Oare nu putem să fim creatorii paradisului la zi nu să-l așteptăm sau să-l cerem dincolo de ani?  De ce să ne bazăm pe lumea de dincolo? Am mai jos o povestioară ce va scoate în evidență diferența dintre Rai și Iad!

„Un suflet își întreabă Îngerul care este diferența dintre Rai și Iad? Îngerul îi răspunde că mai întâi îi va arăta cum este în Iad și apoi cum este în Rai. Dacă nu va înțelege din ceea ce îi va arăta, atunci orice cuvinte ar fi de prisos. Îl duce mai întâi în Iad. La o masă oamenii așteptau să primească mâncarea, însă pe masă erau tacâmuri cu cozi foarte lungi. Când le-a fost adusă mâncarea, oamenilor de la masă le era imposibil să o mănânce din cauza tacâmurilor care aveau cozile foarte lungi. Astfel, apăreau vaietele suferinței. Erau înfometați chiar dacă aveau mâncarea în fața lor! Nu se puteau hrăni pentru că regulile stricte spuneau că nu pot mânca decât cu tacâmurile din fața lor. Apoi l-a dus pe sufletul nostru din poveste în Rai și spre mirarea acestuia oamenii care așteptau să primească mâncarea aveau pe masă același tip de tacâmuri cu cozi foarte lungi. Sufletul chiar și-a exprimat mirarea:

–  Dar nu văd nicio diferență. Iată că și aceștia au același tip de tacâmuri și aceleași reguli de a nu se putea hrăni decât cu ajutorul acestora!

Îngerul i-a spus:

–  Așteaptă și ai să vezi diferența.

După ce li s-a adus mâncarea, folosindu-se conform regulilor de tacâmurile cu cozi foarte lungi, fiecare om de la masă își folosea lingura ca să-l hrănească pe cel din fața lui. Astfel se puteau hrăni, hrănindu-se unul pe celălalt. Sufletul nostru a înțeles care este diferența dintre Iad și Rai. Diferența o face compasiunea. Preocuparea de a-i ajuta pe ceilalți, de a face ceva pentru binele celuilalt, fără a te gândi la vreo recompensă este cheia unei societăți în care sufletul se poate dezvolta și își poate afla mântuirea. Compasiunea este una dintre virtuțile omului îmbunătățit și o putem defini ca imboldul sau elanul interior constant de a-i ajuta pe ceilalți. Într-o societate în care predomină comportamentul bazat pe compasiune virtuțile vor înflori și sufletele de asemenea!”

În aparență lumea în care trăim funcționează pe baza compasiunii. Oricât de mult ne-am mira, societatea contemporană funcționează pe baza compasiunii, adică a preocupării de a-i ajuta pe ceilalți. Avem nevoie de compasiune și putem începe exersarea acesteia față de cei apropiați nouă. Fiți compasivi cu frații și rudele voastre, fiți mereu preocupați să faceți ceva pentru ceilalți și aveți încredere că alții vor face pentru voi ceea ce veți avea nevoie exact atunci cînd veți avea nevoie. Alegeți-vă măcar un om pe care să-l ajutați cu înțelepciune în mod constant, fără a aștepta nici o recompensă în schimbul ajutorului pe care i-l oferiți. Singura recompensă să fie mulțumirea sufletului că ați făcut un bine pentru cineva. Iar asta e dincolo de sens, e dincolo de bucurie, e extazul că poți fi de folos!

Infernal loneliness – summer_coffee_blog

Sursa foto: pinterest.com

Compasiunea!

Compasiunea este emoția simțită de cineva ca răspuns la suferința altuia motivând dorința de a ajuta, de a proteja, de a ocroti prin bine. Compasiunea este adesea privită ca având un aspect tipic emoțional deși atunci când se bazează pe noțiuni cerebrale cum ar fii corectitudinea, dreptatea și interdependența, poate fi considerată rațională în esență și aplicația ei înțeleasă ca o activitate bazată pe o judecată sănătoasă.

Există de asemenea un aspect al compasiunii ce privește o dimensiune cantitativă, astfel încât compasiunii individuale îi este oferită proprietatea de ”adâncime”, ”vigoare” sau ”pasiune”. Etimologia termenului ”compasiune” este latină, însemnând ”co-suferință”. Mai implicată decât simpla empatie, compasiunea adesea ridică o dorință activă de a atenua suferința altuia. Printr-o formă sau alta de implicare. Compasiunea este adesea, deși ne-inevitabil, componenta cheie în ce se manifestă în contextul social ca altruism. În termeni etici, expresiile de-a lungul timpului ale așa zisei ”Regula de aur”, adesea implică prin încorporare principiul compasiunii: Să facem altora ce vrem să ni se facă nouă. Expresie cel mai des auzită în rândurile noastre! 

Totuși Compasiunea după Dr. Ana Maria Ducuță nu înseamnă:
1. Să suport o formă de abuz emoţional sau fizic în speranța că abuzatorul meu se va schimba.
2. Să găsesc scuze pentru abuzatorul meu:”nu e vina acestei persoane, eu merit asta”, „dacă nu voi mai greşi, voi primi respect”, „eu sunt de vină pentru tratamentul emoţional crud”.
3. Să accept ca în mod repetat limitele mele emoţionale să fie călcate în picioare pentru că sunt „un om bun”. Un om bun ştie când este pusă în pericol integritatea sa emoțională şi înţelege că e responsabilitatea lui să aibă grijă de viaţa sa.
4. Să cred că ceilalţi ştiu ce e mai bine pentru mine: numai eu ştiu cum mă simt, ce am nevoie să fiu bine, nimeni altcineva în locul meu nu poate simţi ce simt eu.
5. Să îmi fie teamă să spun „nu” de teamă că ceilalţi nu o să mă mai simpatizeze. Viaţa ta nu e un concurs de popularitate: cine te iubeşte cu adevărat nu are nevoie să fie protejat sau periat de tine, ştie exact cine eşti şi te iubeşte pentru tot ceea ce eşti tu.
6. Să trec peste limitele mele emoţionale constant, pentru că vreau să ating anumite standarde în viaţa mea: niciun bun material nu merită sacrificarea stării mele emoţionale. Tot ce avem în această viaţă este supus legii schimbării, în afară de spiritul nostru care îşi continuă drumul după această existenţă drept formă cuantică de energie.
7. Să mă prefac că sunt într-un fel despre care cred eu că este plăcut de ceilalţi. Oricum nimeni nu te poate cunoaşte complet, fiecare persoană te cunoaşte atât cât se cunoaşte pe sine însuşi.
8. Mă las pe ultimul loc în viața mea şi să mă sacrific constant pentru a le îndeplini celorlalţi dorinţele, apoi să mă simt o victimă.Dacă eu nu sunt prezent în viaţa mea, nu am cum să am o viață, doar supravieţuiesc.
9. Să cred că dacă mă mulţumesc cu lucruri şi oameni care nu îmi aduc bucurie e o formă de acceptare. Starea de bucurie este starea normală a unui spirit întrupat, ea nu trebuie să fie ceva care se întâmplă condiționat de prezenţa unor factori externi.
10. Să zâmbesc atunci când mă doare, să tac atunci când mă deranjează ceva, să fac compromisuri de teamă că voi fi respins. Limitele mele emoţionale sunt o parte a ceea ce eu devin, a muncii mele cu mine însumi. Este firesc să închei cicluri evolutive şi anumiţi oameni toxici să dispară din viața mea. Nu trebuie să prezint nimănui scuzele mele pentru alegerile mele personale, care nu fac rău nimănui şi pe mine mă ajută să cresc emoţional şi spiritual.

Compasiunea se naște în persoana care reușește să depășească barierele egoismului și egocentrismului și e bine să fie cultivată. Persoana care are compasiune este sensibilă la problemele și sentimentele altora fără să se saboteze. Aceasta nu profită de slăbiciunea celui de lângă el, nu îl critică, nu îi oferă motive să se simtă vinovat sau rușinat de el însuși. Compasiunea nu trebuie să fie exprimată doar în cuvinte, ea trebuie să fie simțită și la nevoie cu un ajutor concret.

Fotos und Videos, die in Wundtstraße auf Instagram aufgenommen wurden #CreativePhotographyPhotoshop

Sursa foto: pinterest.com

Citindu-l pe Guido Van Genechten. Cartea „Iepurașul norocos”!

Guido Van Genechten (19 august 1957) este un autor și ilustrator înflăcărat. Guido Van Genechten este cunoscut la nivel mondial pentru cărțile sale de imagine. În 1995 au apărut primele serii de cărți pentru copii mici și preșcolari. Cea mai faimoasă figură proiectată de el este, probabil, iepurașul cu urechea floppy Rikki.

Guido Van Genechten a studiat tipografia și a lucrat mulți ani în sectorul grafic, unde s-a preocupat în principal de aspect și editare. Între timp a luat lecții de desen, pictură, grafică și fotografie la academia de artă din Mol. Cărțile sale pline de imagine au apărut în multe limbi. În 2010, cartea sa Wiebelbillenboogie este selectată pentru Zilele Naționale de Lectură.

Închid ochii și mă văd cumva o dată, o mogâldeață brunetă care își încărca brațele de cărți. Ațâțam toată casa și umblam tot trăgând de rochia mămicii: “Mami ai timp să îmi citești? Acum sub vraja vremii am patru ochi curioși care mă tot trag și rugători mă îmbie la lectură… iar eu ca o cititoare deja formată nu mă pot abține să nu le citesc piticilor mei! De fapt când cer să le lecturez, când umblă prin bibliotecă și își tot aleg cărți simt o așa mândrie, de nedescris!

Astăzi ne-am delectat în plină dimineață cu cărțulia viu colorată a autorului Guido Van Genechten, „Iepurașul norocos”! Am primit o deosebită plăcere să aflăm poveste micului iepuraș, aventurile lui și regăsirea.

Iepurasul norocos

Iepurasul norocos

Îl avem ca erou principal pe iepurașul Edi, un pufoșel care la el totul e lung cu excepția codiței. Acesta zi de zi se lăsa condus de năsucul lui iscoditor, adulmecă mâncarea și aerul curat, acesta îl face să descopere mereu lucruri noi și, firește, cei mai dulci morcovi. Dar, într-o bună zi, năsucul l-a ajutat să descopere ceva neprețuit, cu adevărat magic… magic. Ce a fost, sau cine vă îndemn să aflați… cert e că pitica mea a rămas încântată… iar împreună cu celelalte animale vom duce la bun sfârșit povestea iepurașului Edi! Un sfârșit fără final….

„Povestea e aşa de frumoasă, încât mă simt de parcă aş fi fost acolo.” – Ariciul Toni

„De câte ori o aud, mă emoționează până în vârful codiței.” – Şoricica Mia

 

Iepurasul norocos

Iepurasul norocos

Sursa foto: pinterest.com

 

Pledoarie pentru cărți!

“Carte frumoasă, cinste cui te-a scris … Încet gândită , gingaş cumpănită; Eşti ca o floare, anume înflorită mâinilor mele, Care te-au deschis.”

(T. Arghezi)

Să stau așa să-mi amintesc, cam toată viața mea s-a învârtit în jurul lecturii. De copil fiind citeam și redescopeream povești din folcloruri diferite, mai pui că erau în „chirilică”, cărți care mi-au fost de căpătâi, apoi abecedare, cărți de școală și mai târziu romane. Cine nu și-o  aduce aminte pe Smărăndița popii și Nicolae cel din cui, dar enigma Otiliei, păsul lui Ion și sfaturile lui Ilie Moromete. Copil fiind nu-mi doream lucruri mărețe, nu-mi zburdau gândurile la păpuși și fustițe, eu doream cărți. Alergam cu două codițe subțiri și rochiță cu șorțuleț cum era pe vremea aceea la biblioteca din sat și citeam, împumutam cu ochi de pisică cărți peste numărul indicat și o cuprindeam pe bibliotecară cu o așa ardoare, ai fi zis că e o bunică de-a mea. Iar ea zâmbea, și îmi mulțumea.. și eu nu știam de ce, acum știu.

De-a lungul anilor am aflat o groază de lucruri, am cunoscut oamenii, am călătorit în locuri nebănuite, și am crescut…. am trăit clipa cu intensitate, am suferit dar și m-am bucurat, am adunat la palmares o mulțime de întâmplări, însă cea mai mare alinare a sufletului meu e că am bătătorit palma răsfoind, am urmat impulsul lecturii și am avut alături de eroii fiecărei cărți șansa de a ne intersecta, am străbătut cele mai întortocheate cărări prin cuvinte și am cunoscut cele mai iluste minți. Și nu în ultimul rând m-am construit și definit ca adult.

Cum să nu scriu o pledoarie pentru cărțile citite și cele care îmi vor trece prin mâini… Cum? Oricât nu mi-ar fi de plină ziua, nu trece fără să citesc măcar o pagină, și unde vine una se perindă și celelalte… cum altfel. Am cărți, am biblioteci mici și mari în orice cameră, însă nu cred că mi-e puțin. Mai am și o slăbiciune pentru cărțile vechi. Ce noroc pe capul meu când găsesc ce-mi atrage ochiul.

După cum spunea Valeria Mahok… „Cărţile sunt memoriile sufletelor frământate.” În ele descoper atâtea furtuni, atâtea revelații. În ele nu poți să rămâi un simplu spectator, nu poți să treci așa pur și simplu, participi fără să vrei la “viața” personajelor, le invadezi spațiul și le trăiești emoția, suspini regrete și te arzi o dată cu patima în care se scaldă. Poți fi tu și cine dorești, poți străbate cu puterea minții acolo unde în lumea cărților totul este posibil, trăiești fascinația, tulburarea, experiențe inedite, parcurgi lumina și întunericul, se subțiază curiozitatea și te roade până la cote înalte.

Ce să mai spun, îndemn să citești. În libertatea dimineții și în pauzele amiezii. Citește când aroma cafelii te excită și când se ridică roua din zare. Citiți, în fiecare zi, pe pragul căsuței și în livada deasă. Citește sub bolta cerească și în largul văzduhului. Citește în liniștea serii și în amurgul roșiatic. Citește în parc, pe iarba cea deasă. Citește fugar dar năprasnic. Citește cum totul s-ar rezuma la asta, citește pe o băncuță dosită de ochii curioșilor, citește sub copacul de cireș și lângă un salcâm sălbatic. Citește suav îmbiat/ă în mireasma copacilor de tei și a gălăgii de albine. Citește la umbra unui nuc sub adierea vântului molatic… citește purtat/ă de minunatul cântec al mării… doar citește! Citiți! Azi, mâine și în fiecare zi!

Fotograf Berlin-Stuttgart on Instagram: Werbung da Markennennung  Piraten rollende Städte und Rohstoffhunger in einer post-apokalyptische Welt: Am 13. Dezember 2018 kommt der

Sursa foto: pinterest.com

Citindu-l pe Lewis Carroll. Cartea „Alisa în Țara Oglinzii”!

Lewis Carroll (1832–1898), pe numele său adevărat Charles Lutwidge Dodgson, s-a născut în parohia Daresbury, din Cheshire, al treilea dintre cei unsprezece copii ai unui cleric anglican. Încă de mic a arătat o inteligenţă precoce şi o uşurinţă deosebită în a inventa jocuri şi poveşti originale. În 1850 s-a înscris la Christ Church College din Oxford, unde a excelat în studiul matematicii, primind o bursă pe care avea s-o păstreze toată viaţa, şi unde a ajuns mai târziu să predea. În 1861 a fost uns diacon al Bisericii Anglicane, fără a deveni vreodată preot, în parte, se pare, din cauza bâlbâielii de care suferea, în parte din cauza unei insuficiente aderenţe la valorile Bisericii. La Oxford s-a împrietenit cu familia noului decan de la Christ Church College, ai cărui copii, cu precădere micuţa Alice Liddell, l-au inspirat să scrie Alice în Ţara Minunilor (1865) şi continuarea Alice în Ţara din Oglindă (1871). Printre alte scrieri ale sale se numără mai multe tratate matematice, texte politice, dar şi capodopere ale literaturii absurdului, precum Phantasmagoria and Other Poems (1869), The Hunting of the Snark (1876), Sylvie and Bruno (1889) sau Sylvie and Bruno Concluded (1893). Nimic nu egalează însă posteritatea sa literară: Alice în Ţara Minunilor a fost un success încă de la prima ediţie, ilustrată de John Tenniel, de al cărui nume a rămas legată până azi. De atunci, cărţile despre Alice au fost traduse în peste 174 de limbi şi au inspirat nenumărate adaptări teatrale, cinematografice şi de televiziune.

Tony Ross este un ilustrator și autor britanic, născut la Londra pe 29 septembrie 1938. Este probabil cel mai cunoscut pentru cărțile Mică prințesă pe care le scrie și le ilustrează, dar a ilustrat și cărțile Horrid Henry de Francesca Simon și, mai recent, cărți ilustrate ale lui David Walliams, cum ar fi The Midnight Gang. S-a antrenat la Liverpool School of Art și a lucrat ca caricaturist, grafician și director de artă al unei agenții de publicitate. Prima sa carte de poză a fost publicată de Andersen Press în 1976, iar de atunci a continuat să ilustreze peste 1000 de cărți. O adaptare TV a îndrăgitului său serial Little Princess este prezentat în prezent pe Milkshake-ul Channel 5.

Astăzi am finisat cartea „Alisa în Țara Oglinzii”, o capodoperă literară repovestită de ilustratorul Tony Ross, după cartea lui Lewis Carroll! Marele pictor ne îndeamnă să o însoțim pe Alisa într-o lume unde nimic nu e ceea ce pare. Desprinsă dintr-o fantasmă nemaivăzută! Sper că vă amintiți de prima călătorie a acesteia în Țara Minunilor, cu siguranță, însă în cea de-a doua aventură a ei, ve-ți rămâne pur și simplu captivi, iar tânăra Alisa va fi și de această dată înconjurată de o mulțime de personaje, cum ar fi Dingazdrong și Dingazdrang, eroi care o ajută (și uneori o încurcă) în călătoria de-a lungul tablei de șah. Surprinzând perfect umorul și absurditatea poveștii originale, această ediție este prescurtată pentru cititorii de vârste mai mici și ilustrată splendid de Tony Ross, autor și ilustrator cunoscut în întreaga lume. Tony Ross surprinde toate excentricitățile personajelor lui Carroll din povestea originală, într-un mod inovator. Noul text închipuit insuflă viața în această… zdrăngăneală de călătorie.

Printr-o oglindă, Alisa călătorește în lumea alternativă aflată în spatele oglinzii, în care piesele de șah sunt însuflețite. Întâlnește diferite personaje, apoi devine în cele din urmă regină și participă la serbarea de încoronare a ei, deși începe să crească haotic. După c o apucă și o scutură pe Regina Roșie, Alice se trezește înapoi în interiorul casei, ținând în mâini unul dintre pisoi. Romanul se încheie cu speculațiile lui Alice dacă acesta a fost visul ei sau al Regelui Roșu.

Vă îndemn că citiți minunata poveste a Alisei…. ce poate fi mai frumos decât un tărâm plint de fantasme și eroi de o originalitate extremă! Cu mic cu mare ne-am îndrăgostit de aceste două cărțulii ce s-au titularizat prin istorie ca a fi unele dintre cele mai citite!

Notă: Cele două cărți despre Alice sunt frecvent reilustrate. La expirarea dreptului de autor asupra cărții Alice în Țara Minunilor în 1907 au apărut alte opt ediții ilustrate, inclusiv una realizată într-un stil Art Nouveau de Arthur Rackham. Printre ilustratorii celorlalte ediții publicate în 1907 se numără Charles Robinson, Alice Ross, W.H. Walker, Thomas Maybank și Millicent Sowerby. Alți ilustratori notabile sunt Blanche McManus (1896); Peter Newell (1901), care a folosit desenul monocrom; Mabel Lucie Atwell (1910); Harry Flater (1926); și Willy Pogany (1929), care a reprezentat povestea într-un stil Art Deco.

 

Ilustratorii notabili ai poveștii începând din anii 1930 sunt Edgar Thurstan (1931), cu aluziile sale vizuale la crahul de pe Wall Street din 1929; D.R. Sexton (1933) și J. Morton Sale (1933), ambii reprezentând o Alice mai mare; Mervyn Peake (1954); Ralph Steadman (1967), pentru care a primit premiul memorial Francis Williams în 1972; Salvador Dali (1969), care a imaginat povestea într-un stil suprarealist; și Peter Blake cu desene în acuarelă (1970). Prin 1972, erau nouăzeci de ilustratori ai cărții Alice în Țara Minunilor și douăzeci și unu ai cărții Alice în Țara Oglinzilor. Printre ilustratorii notabili ai lui Alice din anii 1980, 1990 și începutul anilor 2000 sunt Barry Moser (1982); Greg Hildebrandt (1990); David Frankland (1996); Lisbeth Zwerger (1999), care a folosit acuarele în adaptarea ei grafică; Helen Oxenbury (1999), care a câștigat două premii, premiul Kurt Maschler în 1999 și medalia Kate Greenaway în anul 2000, pentru creația ei; și DeLoss McGraw (2001), cu ilustrații abstracte.

Sursa foto: pinterest.com

Citindu-i pe Joëlle Tourlonias și Michael Engler. Cartea „Ben nu poate să doarmă fără Ursuleț”!

Poveştile şi basmele povestite copiilor au valoare formativ-educativă, contribuind la formarea unor trăsături etice şi morale. Cărțile simpliste și pline de imagini sugestive ajută copilul să-și dezvolte gustul de fantezie și frumos. Copiii îşi aleg modele de comportament şi de viaţă, cunosc întruchipările binelui şi ale răului şi își fac o proprie viziune despre tot ce-i înconjoară. Astfel cărțile cu povestioare sensibile cum e cea citită de noi astăzi, și mai exact „Ben nu poate să doarmă fără Ursuleț”, este o dulcegărie în formă de cuvinte.

Eroul principal Ben nu se desparte niciodată de Ursuleţul său. Şi niciodată, niciodată nu adoarme fără el. Astfel în ziua în crae nu-l găsește se pornește într-o călătorie prin casă pentru a-l descoperi. Iar când somnul îl abate Ben, iar Ursuleţul nu e de găsit nicăieri, ce  e de făcut?….

Fetița mea desigur, mi-a tot vociferat că ea tot nu adoarme fără Pluto și alte jucărioare ale ei, că dacă nu le-ar avea aproape ar fi tristă și mai nuștiu ce… deci, instantaneu am observat impactul lecturii, pitica mea transpunându-se în locul personajelor și fiind extrem de preocupată să-l ajute pe micul copil în căutarea ursuțelului preferat. Deci, încă și încă o dată mă conving că o carte are impact major asupra copiilor și oamneilor în general. Astfel, profitaţi de lectură și de faptul că copii manifestă interes asupra cărților, oferiţile cărţi cu teme care îi plac în mod deosebit: animale, cărţi de tipul întrebare-răspuns, iar în felul acesta îi veţi stimula şi mai mult interesul. Vă îndemn la lectură, și la povestea micului Ben!

Ben nu poate sa doarma fara Ursulet

Ben nu poate sa doarma fara Ursulet

Ben nu poate sa doarma fara Ursulet

Sursa foto: pinterest.com