Ioan Adrian, poetul care m-a cucerit cu desăvârșire prin opera sa!

  Ioan Adrian este din Arad, de pe malul Mureşului. A început să scrie poezie încă de la 16 ani. A publicat în reviste doar pe internet. De exemplu revista „Confluenţe literare“„Universul culturii”… A publicat câteva cărţi de poezii la diferite edituri de prin ţară: Iaşi (Editura Timpul), Timişoara, Oradea, Bucureşti; cât și două cărţi de poezii în limba engleză, „For A Coffee…“„A Poet’s Quest“. În palmaresul autorului se numără o serie de cărți cu o emotivitate și originalitate superbă, m-am delectat de ceva timpul cu cartea „Dans de Florar”, urmată apoi de lucrarea „Regăsiri”, o unduire a gândirii cu lâncezirea în numele frumosului, apoi cu cartea „Contemplații”, o efervenscență de emoții trăite prin rimă, cu minunata cartea „La o cafea…„ și nu în ultimul rând atenția mi-a fost absorbită de cartea „Câmp de maci”, de fapt prima din palmaresul autorului.

Cum eu sunt o împătimită a versului scris, iar operele autorului nu îmi sunt deloc străine, am avut curiozitatea de a afla poetul în toată splendoarea sa. În toată profunzimea care se simte în orice interacțiune a sa cu versul, cu unduirea cuvântului prin rimă, prin istoric, prin teatru, prin epic. În cele ce urmează, vă invit să îl cunoașteți mai bine pe scriitorul Ioan Adrian, poetul care m-a cucerit cu desăvârșire prin opera sa.

Vox populi, vox dei
Vocea celor, ce fug de răspundere
E vocea zeilor dispăruți, uitați;
Iar vocea poetului ce îşi caută
O intrare în trivialitatea
Cotidiană? Adevărurile pier
Înainte de a putea atinge
Sufletele înfometate, vocea
Înțelepciunii de milenii strigă
În surdină şi nu poate răzbate
Discriminările multiplelor voci
Damnate la determinată‐osândă;
Şi cea mai plăpândă voce trebuie
Ascultată; vociferări clădite
Pe prejudecăți ne vor asurzi.

****

1. Bună ziua, mulțumesc că ați acceptat provocarea de a vă povesti frumos pentru blogul Vorbe pentru suflet!

Mulţumesc pentru invitaţie.

2. Pentru persoanele care nu au avut ocazia să vă cunoască, ne puteți spune câteva lucruri despre dmn?

„Scriitorul trebuie să fie pentru opera sa ceea ce este Dumnezeu pentru creaţie: pretutindeni simţit, dar niciodată văzut”, a spus Gustave Flaubert, de aceea prefer ca poemele mele să vorbească pentru mine.

3. Când şi cum a apărut pasiunea pentru scris?

Mai întâi a fost pasiunea pentru citit, ceea ce a pornit în mine un mecanism, de a reflecta asupra celor citite, pentru ca apoi de a răspunde celor citite, aşadar a luat naştere un dialog; am început să scriu din necesitatea de a răspunde autorilor pe care i-am citit, decisiv a fost Eminescu, care a reuşit să sensibilizeze o parte a sufletului, pe care abia prin el am descoperit-o. Scrisul a devenit un ţel, acel ţel al romanticilor, de a înălţa omul deasupra condiţiei sale. Scrisul este o misiune, de a deveni omul, aşa cum poate Dumnezeu ar vrea ca acesta să fie, ceea ce doreşte şi Cristos, salvarea sufletului din starea de neputinţă; prin aceasta îl văd şi pe Cristos un romantic sau invers, romanticii vor să împlinească ceea ce El a vrut, însă prin poezie, prin artă. „Locul lui Cristos este într- adevăr alături de poeţi,” a spus Oscar Wilde, locul meu este printre romantici, chiar dacă epoca lor în aparenţă a apus. Romantismul va pieri abia, când ultimul om va renunţa la ultimul său vis.

4. Ce ne puteți spune despre cărțile pe care le-ați scris până acum?

Am publicat mai multe cărţi de poezii, prin care am abordat mai multe teme, iubirea fiind în centrul tuturor şi prin aceasta încerc să abordez marele necunoscut, care este omul. Dacă Balzac a încercat să creeze acea operă monumentală cu numele de „Comedia umană” sub formă de romane, eu încerc să o fac în poeme. Cărţile, luate în ansamblu sunt un tot unitar, care este încă în devenire, cu fiecare nouă carte, sunt adăugate mai multe bucăţele de puzzle, care cândva, împreună, vor putea da o privire de ansamblu, fiecare poezie reprezintă o bucăţică, toate împreună vor forma în cele din urmă un tablou, care va fi mai mult sau mai puţin desăvârşit. Ca şi romantic,  am dăruit acestui tablou un caracter dual, în el se va vedea realitatea, dar şi ceea ce este de căutat, de împlinit, este deci un proiect în lucru. Am publicat şi o piesă de teatru, „Jeanne”, având-o ca protagonistă pe Jeanne D’Arc, este prima parte dintr-o trilogie. Mi-am dorit să scriu o piesă istorică şi am ales-o pe Jeanne, datorită fascinaţiei pe care ea încă îl emană şi acum după cincisute de ani.

5. Ați cochetat și cu alte stiluri sau ați rămâne fidel poeziei? 

Poezia este cea mai înaltă formă de literatură, în poezie caut să exprim sublimul, atât al emoţiei cât şi al raţiunii, pe de altă parte am scris piesa de teatru tot în versuri. Dacă aş scrie un roman, l-aş scrie, să zic aşa, poetic.

6. Ce alte pasiuni mai aveți pe lângă scris?

Călătoresc. Vizitez locuri cu însemnătate istorică sau artistică, prin Franţa, pe urmele lui Jeanne D’Arc, de exemplu sau ale lui Van Gogh.

7. Obișnuiți să scrieți zilnic sau cu pauze?

Depinde de inspiraţie, am mereu cu mine un carneţel pentru poezii sau însemnări.

8. Mai aveți și alte planuri literare pe care le țineți ascunse de ochii curioșilor?

Voi continua să scriu la trilogia lui Jeanne D’Arc, am în minte idea unui roman, mai de amploare.

9. Vă îndemn să ne sugerați câteva recomandări literare pentru cititorii blogului Vorbe pentru suflet?

„Citeşte pentru a trăi”, a spus tot Gustave Flaubert, de aceea fiecare ar trebui să citească doar ceea ce simte că îi place. Eu citesc cu plăcere biografiile marilor scriitori, mai ales romanticii, dar şi alţii, poeţi, romancieri, autori de teatru sau filozofi, aş putea enumera pe câţiva: Grazia Delleda, Sigrid Undset, Selma Lagerlöf, Luigi Pirandello, William Faulkner, Eugene O’Neill, Ibsen, Ortega y Gasset, William Faulkner, Heinrich Böll, Robert Musil, Canetti, Goethe, Hölderlin, von Kleist – Michael Kohlhaas, Gottfried Keller, Nietzsche, Wilhelm Raabe, Hesse, Hofmannsthal, Kafka, Thomas Mann, Ödön von Horvath, Max Frisch, Aristotel, James Joyce , Jack London, Herman Melville, Mark Twain, G. B. Shaw, Descartes, Alexandre Dumas, Eugen Ionescu, Albert Camus, Simone de Beauvoir, Arthur Rimbaud, Luigi Pirandello, Cervantes, G. G. Marquez, Ibsen, Dostoievski, Gogol, Puşkin, Cehov, Immanuel Kant, Kierkegaard, John Stuart Mill, Schopenhauer, Gadamer, Martin Heidegger, Karl Jaspers, Knut Hamsun, Théophile Gautier, Walter Scott, Saul Bellows, Octavio Paz, Spinoza, Adam Smith, Henry Bergson, Marcel Proust, Martha Bibescu – La bal cu Marcel Proust, Erwin Schrödinger – Ce este viaţa? Spirit şi materie, Ingeborg Bachmann, Italo Svevo – Senilità, John Keats, Abbé Prevost, Borges, Albert Schweitzer, Henrik Sienkievicz, D. H. Lawrence, Marc Aurel, Max Weber, Elio Vittorini, C. J. Cela, Karl Popper, Thomas Bernhard, Carson McCullers, Halldor Laxness, V. S. Naipaul, Maria Vargas Llosa, Hašek, Kenzaburō Ōe, Fernando Pessoa, Erich Kästner, Gesualdo Bufalino, Yasunari Kawabata, Sinclair Lewis, Roland Barthes, John Dos Passos, Thomas Pynchon, Francis Bacon, William James, Karl Phillip Moritz, Grimmelshausen, Sfântul Augustin, Gustave Le Bon, Petron, Thomas Hobbes, Émile Zola, Seneca, Julio Cortázar, Eugenio Montale, Salvatore Quasimodo, Johann Gottlieb Fichte, Władysław Reymont, Michelangelo, William Shakespeare, J. von Eichendorf, Ernst Maria Remarque, Michail Bulgakow, Susan Sontag, Michel de Montaigne, John Steinbeck, Arthur Schnitzler, Demostene, Molière, Steven Weinberg, Alvin Toffler, Dante, Thomas Aquino, Anselm de Canterbury, Umberto Eco, Étienne de La Boétie – Discours de la servitude volontaire, E.T.A. Hoffman, ca să închei cu Byron, Schiler, Novalis… şi tot nu i-am numit pe toţi…

10.  Unde vă pot urmări cititorii activitatea şi de unde pot cumpăra cartea? 

Cartea mea de poezii Ioan Adrian – „Dans de Florar” se poate cumpăra la librăria Mihai Eminescu din Bucureşti, sper că şi alte cărţi vor fi curând disponibile, tot aici.

11. Un mesaj pentru cei care vă citesc!

Vă doresc lectură plăcută în continuare şi vă încurajez să puneţi pe hârtie gândurile şi emoţiile voastre.

Împotriva timpului
Scriu pentru a opri timpul să curgă,
Scriu pentru a‐l imprima în hârtie,
Cerneala ce‐a pictat o literă e
Sigiliul prin care închid momentul,
Durerea, iubirea în aici şi‐acum.
Martoră‐mi este clipa devenită
Aievea, încarnată‐n neuitare,
Că mi‐am pus sufletul tot în serviciul
Mărturiei adevărului, toată
Ființa, cutia de rezonanță,
Mi‐a vibrat în toate gamele date
De viață, minore sau majore, scriu
Pentru a smulge timpului victoria
Asupra spiritului născut din el.

Sursa foto: arhiva autorului

Citind-o pe Alina Cosma. Cartea „Aripi frânte”!

Alina Cosma, autoare originară din Oradea. Buchetul său literar numără cărțile: „O singură minune”, Seria: Ducele de Castle – vol1 „Fiica regelui”, vol2 „Tratatul de pace”, Seria: Tărâmul Mistic – volume: „Îngerului luminii ”și „Suflete pereche”, „Darul vieții”, „Atingerea destinului”, „Înger de pază”, „Darul vieții. Predestinați”, „Luna de topaz”, „Legături fatale”, și „Aripi frânte”.

Astăzi alintul meu „cititoresc” este stăvilit de cartea „Aripi frânte”, o poveste cutremurătoare ce te poartă într-o avalanșă de momente, de jumătăți de măsură pe care treptat le așezi la locul lor. Aici vom avea parte de declinuri emoționale duse în pragul nebuniei și o intensă doză de romantism diluată cu o încărcătură psihologică care până la urmă se estompează.

Nu este disponibilă nicio descriere pentru fotografie.

Cartea pornește cu un suicid misterios, care nu are temei și care atrage după el un lanț de evenimente ce răscolesc secrete marcante. Întrebarea ce plutește în aerul paginilor e de ce s-ar sinucide Flavius, un tânăr medic cardiolog aflat la început de carieră, sclipitor de inteligent și fără probleme financiare sau de sănătate? Totuși drama lui Flavius și a fratelui său Darius este încă din fragedă copilărie pe când parinții lor decid să divorțeze și să îi separe, fiecare locuind cu un părinte în țări diferite, medii diferite, doar o suferință și un gol la comun. În timp ce unul crește fără iubire maternă, celălalt crește sub severitatea și influența strictă a bunicilor.

Nici unul din ei nu face pasul mare pentru a se revedea peste ani, iar după înmormântarea lui Flavius golul e și mai mare, iar Darius încearcă să afle, să caute răspunsuri, iar ce descoperă îl înfricoșează. Angajându-se ca manager la același spital unde acesta a profesat, încearcă să construiască un tablou,.. „cine a fost” fratele său. Instictul și cercetările făcute îl va aduce față în față cu una dintre colegele lui Flavius, singura lui prietenă Lara, dar și cu multe dezvăluiri șocante din trecutul acestuia, pe care ar fi preferat să nu le cunoască… Totul îi pare atât de străin. Bizar. Nefiresc. Ai zice uneori, știi un om di-o viață și ți-a fost străin, dar ce să mai zici de un frate pe care știi că-l ai dar nu l-ai aflat și nici nu ai contribuit la al cunoaște. Și totuși, cât de pregătiți suntem să aflăm totul despre cei apropiați?

Treptat își dă seama că Lara a făcut parte în viața fratelui său într-o manieră intimă dar nu sexuală, s-au ajutat unul pe altul, și-au alungat demonii și s-au sprijinit unul pe altul profesional. În acest mod află că tânăra are și secretele ei, fiind reținută și de o naivitate drăguță aceasta îi stârnește interesul lui Darius. În toată vâltoarea de descoperiri și atribuții profesionale din partea celor doi, între Darius și Lara se aprinde o pasiune tot mai puternică, dar și de o lejeritate comodă pentru cei doi. Totuși Lara ascunde până în ultimul moment dezvăluirea ce a purat-o ca o piatră grea de-a lungul anilor, de rușine, de neînțelegere sau din angoasele și frigiditatea ce a lăsat-o abuzul asupra sa, probabil nici ei nu îi este clar motivul, însă această ușurare de a se povesti i-a apropiat mai mult, legându-i pe viață și în felul acesta i-a vindecat „aripile frânte”! Dacă doriți să aflați povestea lui Darius și Larei vă îndemn să citiți cartea autoarei Alina Cosma, „Aripi frânte” de la Editura Petale Scrise, cartea poate fi achiziționată, aici.

Notă: Cartea m-a impresionat profund, a îmbinat alura psihologică cu realitatea așa cum e, fără retușuri și jumătăți de măsură. Cu conturarea vieții într-o manieră originală prin curajul de a atașa problemele existențiale, cum ar fi: droguri, suicid, homosexualitate, frigiditate, avort, mită, depresie și multe altele. Povestea este încărcată de emoție, de scene dramatice și intense pe care le-am trăit într-o coeziune profundă!

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este 6bae2b1c-eab5-4da3-823c-2e67ec4f68a3.jpeg

Critici literare:

  1. Un roman impresionant despre tarele psihologice din societatea modernă (depresie, criză de panică sau de identitate, dependență de droguri, sinucidere), despre curajul de a fi diferit, despre iubirea înfiripată în saloane de spital, sub spectrul morții, și o reflecție profundă despre ce înseamnă aparenta normalitate într-o veritabilă nebunie. Marius Andrei, Analogii – Antologii
  2. Un roman tulburător, aflat la granița dintre realitate și ficțiune, ce abordează subiecte spinoase, de actualitate, precum problemele din sistemul sanitar, lipsurile, neajunsurile, dar și tensiunile din sala de operație, totul pe fundalul unei povești de dragoste cu suișuri și coborâșuri, de o suavitate înduioșătoare. Alina Geambașu, Literatura pe tocuri

Radu Cristian Constantin, poetul care semnează o carte unică de Poezie!!

Din când în când, sufletul meu urlă după poezie, acea ramură a literaturii care face sufletul să vibreze la maxim, să simtă, să se răzvrătească și să pulseze a rimă. Astfel, dintr-o bucurie în alta am descoperit versul scriitorului Cristian Radu Constantin, iar o dată citit acesta a tatuat în sufletul meu adevăruri spuse fără rețineri. Emoții vibrante printr-un balsam al cuvântului. Poetul scrie cu forță și își pune amprenta personală asupra a tot ceea ce îi iese prin rimă, el se dezlănțuie, cu patimă și crează, iar asta îl face extrem de autentic și diferit de poeții pe care îi cunosc eu. Astfel, în urma lecturii cărții „Ziua când te-apucă noaptea”, mi-am propus să-l descopăr și din alt unghi, în cele ce urmează, vă invit să îl cunoașteți mai bine!

****

Viața mea… O poezie în zig-zag. Iubirile mele… Le numeri pe degetele unei mâini care a lucrat neglijent la strung. Scriu și public poezie de la vârsta de 9 ani. Am fost prin trei școli generale, prin trei licee (ultimul fiind de filologie-istorie, Zoia Kosmodemianskaia) și printr-o școală militară de ofițeri activi. M-am căsătorit la vârsta de 22 de ani. Am un băiat chitarist. Am publicat articole, anchete, reportaje, pamflete, poezie, proză, în numeroase ziare și reviste, ca angajat al acestora sau colaborator. Am publicat și în antologii de poezie. Dețin doua premii întâi pe țară la poezie. O experiență marcantă am avut-o în anul 1992, pe linia întâi a frontului din Transnistria, unde fusesem trimis de români ca observator (eram ofițer). Sunt o persoană destul de singuratică, dar nu introvertită, dimpotrivă. Autorul meu preferat este Aldous Huxley. De la autorii români, mi-a plăcut mult, printre atâtea altele, „Cartea șoaptelor”, de Varujan Vosganian. E aproape gata cel de-al doilea volum de poezii al meu, care se va numi „Stelele asfințesc în zori” și va fi publicat de către editura Velvet Story. Am 55 de ani și asta îmi ocupă tot timpul.

Vă îndemn, citiți poezie! Asta nu va face decât să vă înalțe!

Repliant

Scăldat în raza cercului, mi-e bine.
și stau încrezător într-un concentru,
pot renunța la toate numai pentru
a mă întoarce repede la mine.
Coloana frântă parcă mi se-ndreaptă.
Aș vrea de-acum, dacă trecu furtuna,
în zori de zi sau când răsare Luna,
să urc în goană treaptă după treaptă.
Nici vreme nu mai am prea multă-n conturi.
Se simte-nuntru, limpede, cristalul.
Ce fuse val, trecu la fel ca valul
și-acum acced la alte orizonturi.
În fine, ursitoarele-și dau votul.

Eu surp și solitudinea și frica.
Păi nu ești pregătit pentru nimica,
de nu ești pregătit pentru cam totul.
Îmi pun deja hangere la oblâncuri.
Aș vrea, când șchiopătatul e dansare,
să fac din mine rampa de lansare
a marilor poeme din adâncuri,
ce se ridică singure, ca spuma,
ducând în sus iluzii și dorințe,
născute din idei și suferințe,
nescrise chiar de nimeni pân-acuma.

Este posibil ca imaginea să conţină: 1 persoană, stând jos
Sursa foto: arhiva autorului

Citindu-le pe Greer Hendricks și Sarah Pekkanen. Cartea „Fata anonimă”!

Greer Hendricks a petrecut peste două decenii ca redactor la Simon & Schuster. Înainte de a fi ocupat de publicare, a lucrat la revista Allure și a obținut masterul în jurnalism de la Universitatea Columbia. Scrierile ei au fost publicate în The New York Times și Publishers Weekly. Locuiește în Manhattan alături de soțul ei și de cei doi copii. „Soția dintre noi” este primul ei roman.

Sarah Pekkanen, este autoare a opt bestselleruri internaționale, a fost publicată în People, TheWashington Post, USA Today, The New Republic, The Baltimore Sun, Reader’s Digest și Washingtonian, printre altele. Romanul ei de debut, The Opposite of Me, a fost publicat în martie 2010. Scrie o coloană lunară pentru Revista Bethesda și a fost colaborator la NPR și E! „Gossip Show” de divertisment. Ea este câștigătoare a unui premiu Dateline. Sarah locuiește în Chevy Chase, Maryland, împreună cu soțul și cei trei fii săi.

Am început să citesc cartea „Fata anonimă” fără să fi citit bestsellerul „Soţia dintre noi”, precedentul roman scris de duetul Greer Hendricks și Sarah Pekkanen, cu toate că toată lumea lăuda prima carte într-o manieră electrică. Eu ca nimeni, eu ca mine, am început în felul știut… și cred că niciodată nu e târziu să citesc și prima carte scrisă de autoare!

Vreau să încep cu câteva cuvinte ce ar defini cartea… “Fata anonimă” este un thriller psihologic care se joacă cu mintea ta, cu emoțiile, cu viața și te pune în situații pe muchie de cuțit…

Ce s-ar întâmpla dacă ai participa la un studiu psihologic în care ți se vor trezi la viață secretele, fricile, anxietățile, angoasele și cele mai mari temeri pe care le știai depozitate undeva în subconștient? Ce așteptări vei avea de la un studiu care având o temă fixă te analizează și din alte puncte, te face să te simți folosită, utilizată, ca un obiect pentru cele mai meschine minți? Cred că nu există răspunsuri corecte… doar cele care ne sunt comode, doar instincte și speranțe că ceea ce faci este just… într-o oarecare măsură.

O scurtă descriere a cărții: o avem ca eroină principală pe Jessica Farris, care din nevoia de a câștiga bani în plus participă la un studiu psihologic despre etică și moralitate inițiat de doamna doctor Shields, psihiatru și profesor universitar. Ai zice simplu și totodată fără mari implicații. Însă nu e totul așa de ușor precum pare. Jessica lucrează de fapt ca make-up artist pentru BeautyBuzz și aleargă orașul în lung și-n lat pentru ședințele la domiciliu, pentru a asigura banii necesari pentru ședințele surorii mai mici dar și pentru a-și ajuta părinții la nevoie. Dar și pentru a-și absorbi vina pe care o simte față de ei. Astfel aceasta în urma unei ședințe de machiaj face rost de numărul pentru programare la studiu care îi va aduce „bani ușori”… sau, cine știe?

O dată ce studiul o definește ca Subiect 52 aceasta ajunge să răspundă la întrebări poticnindu-se de o realitate dură. Iar banii deja o trag în jos ca o piatră de moară, Jess simte că doamna doctor Shields pare să știe nu doar ce gândește ea, ci și ce ascunde. Atunci când Thomas, soțul doamnei doctor intră în joc, lucrurile devin complicate, duse chiar la extreme periculoase. Iar din negura nopții se strecoară secrete grele, adulter, chiar și o sinucidere a unei foste participante la studiu, iar toate acestea o strâng ca într-o menghină pe Jessica încurcând-o tot mai mult. Jessica cade la mijlocul triunghiului, nu doar că este folosită într-un mod machiavelic dar îi este și amenințată viața. La propriu…

Chiar dacă este aruncată dintr-o întâmplare în alta Jess este o fată atentă la detalii, iar acest aspect o face diferită, astfel aceasta pornește singură o investigație legată de studiu și viața dmn. Shield. Alipește piesă cu piesă pentru a descoperi că în nimeni nu trebuie să aibă încredere, ci doar în ea. Ce va descoperi o va terifia, dar trebuie să-și joace bine rolul în continuare pentru că amenințarea nu este doar asupra ei ci și a familiei sale. Psihologul și-a întrecut măsura bunului simț, iar presiunea e din ce în ce mai mare. Iar manipularea e dusă la culmile nebuniei. Va reuși oare Jessica să se salveze din încurcătura în care singură s-a băgat? Va putea oare să afle adevărul cu privire la moartea suspectă a Subiectului 5? Vă îndemn să aflați! Pot doar să mai adaug că mi-a plăcut foarte mult cartea „Fata anonimă”. Este un thriller psihologic de excepție ce merită atenția fiecăruia!

Älä pidätellä, taiteilijana on erittäin tärkeää, että opit piirtää kasvoja tulevaan työhön. Olen sijoittanut niin sitten saat irti kykyjä ja voittaa Dibujando piirustus kasvoja. #curso #dibujosalapiz #dibujo #aprendeadibujar #dibujosderostros

Sursa foto: pinterest.com

Nina Marcu. Poveste cu povești!

  Nina Marcu, o autoare a unui buchet impresionant de cărți a căror conținut te lasă fără grai la propriu. Aceasta a activat în domeniul jurnalistic ca redactor, reporter special, redactor șef. A colaborat și la televiziune, Antena 1 Ploiești, TVR, Prima TV. Din opera sa se numără: „Cer deasupra unor răni deschise„, „Cartea primarilor”„Trăind Clipa” (volumul 1 și 2), „Rug pe rug㔄Uneori trandafirii înfloresc în ianuarie”, „Sărut în trei”. Recent m-am delectat cu cartea „Cumpăna unei vieți”, un roman inspirat dintr-un fapt real, cu un veteran de război întors acasă după mulți ani, iar de câteva zile mă tot plimb printre cărțile „Tango la Geamandură”(volumul 1 și 2). Iar în urma lecturilor nu ai cum să nu vrei să afli povestea autorului, a celui care are darul maiestuos de a scrie, de a undui penița și a reda texte mirifice. Astfel vă îndemn alături de mine să o cunoașteți pe Nina Marcu, autoarea care m-a cucerit, m-a plimbat prin scrierile ei pline de adevăruri și sensibilități care mi-au atins sufletul! Și pe voi vă va surprinde cu siguranță…

****

Poveste cu poveşti …

M-a rugat Cristina Apostol să vă spun câte ceva despre mine. Să vă povestesc vrute şi nevrute, să parlim împreună – mai mult eu – despre una, despre alta, să, cum ar veni, ne împrietenim. O să fac o paranteză, înainte de a intra, cum zice românul, în pâine. Personal, eu le apreciez pe fetele astea numai suflet din Republica Moldova, care se agaţă cu atâta dragoste de limba română, de cuvântul scris, de glie, de neam şi se străduiesc din toate puterile – aşa cum nu sunt mulţi cei care fac asta – să promoveze autorii români. Se ţin de capul lor, îi împing de la spate, îi provoacă. Eu, din lipsă de timp, recunosc, n-am spus prezent din prima. Că hâr, că mâr, c-o fi, c-o păţi… Dar, Cristina Apostol, cu fervoare şi determinare, mi-a scris iar şi iar: ne povesteşti? Ne spui ceva? Haide! Aşa că, uite, am pus somnul din crucea nopţii pe fugă şi vă scriu câteva – sanchi… – rânduri. Când m-am apucat de scris, m-am tot întrebat: ce naiba să spun eu despre mine? Că divă, ca Esca şi ca Teo Trandafir nu sunt. Nici măcar ca aia, cum o cheamă, vulpiţa. Că, acum câţiva ani, când era altă moderatoare la emisiunea aia de ra-hao, la care e vietatea asta invitată, i-am zis: am scris şi io o carte. Poţi s-o prezinţi la tine, în emisiune? Nţţţţţţţţ, a fost răspunsul, nu! Nu se poate, că eu invit numai vedete. Aşa e formatul emisiunii. Şi aşa a şi rămas, că, v-am zis, vulpiţa e vedetă. Io, doar cu plaivazul. Mai scriu una, mai scriu alta… Aşa a fost mereu. Am scris reportaje, interviuri, anchete, ştiri pe la ziare, am scris – mai scriu – şi nişte cărţi. Scriu, când nu sunt în gâlceavă cu timpul, nişte, cum să le zic, editoriale, pastile, chestii amuzante, unde altundeva decât pe fb. Să scriu este lucrul care îmi place şi pe care îl fac cu uşurinţă. Nimic nu se compară cu asta. Şi nu sunt doar vorbe în vânt ce spun eu acum, clişee folosite, de regulă, de cei care scriu. E chiar aşa, parol! Nu ştiu, oi scrie bine, oi scrie prost, dar, ştiu cu certitudine că urma, ca ziaristă şi ca scriitoare, mi s-a făcut şi se face, încă, simţită. Poate să placă sau poate să nu placă ce scriu, însă, ştiu că ea, scriitura mea, poate să zgâlţâie, poate să emoţioneze, poate să copleşească, poate să işte zavistii, ba, chiar şi invidii. Of… Ce să zic, ce să zic despre mine… Că, după ce că nu sunt divă, nici vreo brânză nu fac. Nu mă bag în scandaluri, nu fac politică, nu sunt taliban nici de stadion, nici de biserică, nici de politicieni. Ba, fir-ar, ce bază să pui în mine, că sunt măritată cu acelaşi bărbat de prin cretacic, nu-mi pun poalele în cap nici măcar pe fb – sunt io zeflemistă şi uşor acidă, însă, nu sunt conflictuală – am, cam aiurea, cred, şi acelaşi număr de telefon, de pe când se inventară mobilele şi, de toantă ce eram… asta… de bună… în locul ăstuia, al meu, am luat telecomanda de la video. Deci, nu e nimic interesant şi cu schepsis, despre mine. Ce să vă spun, ce să vă spun, că sunt un om normal şi anost. Când e cazul, încalţ pantofi cu tocuri de 10, că alea de 12 nu mai merg la picioarele mele, când e nevoie, cizmele de cauciuc. Dacă e cazul, stau la discuţii serioase cu preşedinţi sau miniştri. Dacă nu e, mă cert cu raţele şi cu puii prin curte, la ţară. Când viaţa o impune, plâng cu vorbe, de-mi sare cămaşa în spate, de plâns. Altminteri, fac mişto – de viaţă, de alţii, de mine, de mine cel mai mult – şi râd din toată inima. V-am spus, nu prea e nimic de capul meu. Ce să povestesc? Dar, dacă tot am intrat în horă, să vă zic, uite, poveşti din spatele poveştilor. Căci, întâmplarea – sau Pronia, habar nu am – a făcut să scriu nişte cărţi. Lumea – ba, şi criticii literari, ăia de stau cu geana pe scrierile autorilor ca să le desfiinţeze – zice că sunt bune cărţile astea. Eu vă spun că am avut noroc. Au tras poveştile la mine. Au venit nechemate. S-au iţit când mie nici nu-mi trecea prin cap să le scriu. Au băgat capul în poză, în poza cu mine şi eu ce era să fac altceva decât să le aştern pe hârtie? Se spune că ele, poveştile, îi aleg pe cei care să le scrie, să le spună, să le poarte prin lume. Eu am, nu doar publicate, dar şi începute ori doar în minte. Sper să le scriu pe toate, la un moment dat. Desigur, când o să fiu o scriitoare de succes şi am secretară, şi agent literar, şi fată-n casă, şi grădinar, şi bucătăreasă, şi… O să vă povestesc, acum, despre „Cer deasupra unor răni deschise”, prima carte pe care am scris-o. A fost, odată, demult, acum vreo 15 ani, o carte. Scrisă – cu toate cele o sută de pagini ale ei – pentru că aşa au cerut-o patria, istoria, timpul, viaţa, împrejurările, conjunctura, în vreo patru zile. A fost aşa: am adunat pentru „Jurnalul Naţional”, unde eram redactor, date, informaţii – cum sună asta, cu informaţiile – poveşti, întâmplări despre eroii martiri ai Prahovei, căzuţi la revoluţie, în decembrie, ’89. (Ştiu, ştiu, nu e iarnă, nu e decembrie, nu e moment de aducere aminte de revoluţie şi ce s-a întâmplat acolo şi atunci. Ştiu. Numai că, uite, ce să vezi, pentru mine, acum a venit clipa aia). De la ai lor, mame, taţi, soţii, fraţi, cumnaţi, prieteni, rude îndepărtate, ce avea fiecare, rămaşi pe aici, pe lumea asta, să ducă crucea aia grea. Şi am vorbit cu toţi, şi am notat, şi am trecut în agendă. S-au adunat, la catastif, adică, vreo câteva agende, multă viaţă, mult suflet, multe trăiri. La ziar, ca la ziar. Oricât de mult spaţiu era alocat pentru aceşte poveşti, adunate de peste tot, din ţară, n-a încăput, nu tot, dar nici o mică parte. A intrat text puţin, deşi vreo două pagini de ziar. Iar eu aveam în agende o epopee. M-am simţit vinovată faţă de toţi oamenii pe care îi deranjasem, îi bătusem la cap, ca să vorbească, musai, cu mine, ca să-mi povestească şi ca să intre în focurile dorului, pentru mine, reporterul curios şi insistent, de atunci. Şi, uite, nu apăruse mai nimic la ziar despre tot ce ei depănaseră în faţa mea. Un prieten cu care lucram la o publicaţie locală, la vremea aceea, şeful meu, în acelaşi timp, Valentin Lazăr, mi-a spus: „Scrie o carte. Dar repede. Dacă eşti gata cu ea într-o săptămână, o publicăm şi o lansăm acum, pe 22 decembrie. Mă ocup eu de sponsorizarea ei”. 22 decembrie era doar peste câteva zile. Şi cartea, în afară că trebuia scrisă, mai trebuia să stea şi la tipar. Dar am zis: bine, o facem. N-am scris într-o săptămână, căci nu mai rămânea vreme ca editura să-şi facă treaba. În aproape patru zile şi tot atâtea nopţi, am fost gata cu scrisul. Rapid, da’ rapid, nu aşa, a intrat la corectură şi tehnoredactare. Luminiţa Năstasă, prietena mea dragă, un om absolut special, a făcut minuni. Vântul turbat o mai obosi să bată, ea, nu! Pur şi simplu a stat pe carte până a făcut tot ce trebuia făcut, ca să o trimitem, apoi, la editură. A, şi avea şi cartea asta, „Cer deasupra unor răni deschise” nevoie de o prefaţă, un cuvânt de început, ceva. L-am sunat pe Marian Ştefan, şeful meu direct de la „Jurnalul Naţional”: „Frate, am nevoie de o prefaţă la cartea asta. Ce fac, zi?” Iar el, de colo: „O rezolvăm. Mă gândesc şi-ţi zic.” „Nu te mai gândi. Fugi la Marius (Tucă, n.r. ) şi pistonează, că-i trimit şi eu un mail de rugăciune, acum. Mariane, am nevoie de prefaţa asta ieri!” În juma’ de oră, şefii mei – băieţi minunaţi şi de ispravă – îmi trimiteau prin fax prefaţa solicitată, semnată de Marius Tucă. Şi, la Editura Premier din Ploieşti, iarăşi s-a pus toată lumea în mişcare – scuzată fie-mi exprimarea – grabnică şi eficientă. Cred că nu i-am mulţumit niciodată domnului Marian Ruscu pentru ce-a făcut atunci. Desigur, şi mai apoi, cu alte cărţi d-ale mele. Şi, pe 22 decembrie, în păr, eram toţi la Muzeul de Istorie şi Arheologie Prahova, pentru lansarea cărţii. Era musai, pentru că anunţaserăm familiile, prietenii, rudele celor dispăruţi la revoluţie şi ei au venit toţi, acolo, cu noi, să trăim, împreună, cu dor de doruri, cum zice o prietenă dragă, o clipă de veşnicie şi de emoţie. Am fost fericită să ofer – eu ofer cărţile – acelor oameni o fâşie din viaţa celor dragi, ai lor. Prinsă, simplu, între două coperte. Acum, mai mult ca niciodată, realizez câtă lume s-a mişcat infinit de repede, dacă mă pot exprima astfel, pentru ca ea, cartea asta, să apară mintenaş. Ei, şi trecură anii. Ca de multe alte chestiuni frumoase, importante, deosebite, am uitat. Acum, v-am spus, pe scurt, povestea din spatele poveştii. Despre celelalte cărţi pe care le-am scris, pe care le mai scriu, zic să mai vorbim şi altă dată. Pe larg. Acum, pentru că stau prost cu timpul, amintesc în treacăt o parte. „Trăind clipa”… am plămădit, la rugămintea unor oameni de cultură din oraşul meu, romanul ăsta pe bucăţi. Întâi un pamflet apărut în ziarele în care scriam. Apoi, primul volum, pe urmă, pentru că aşa s-a scris… istoria, şi al doilea. Nu ştiam că povestea de dragoste care traversează veacurile, de la Mihai Viteazu până în zilele noastre, va fi întâmpinată cu deschidere, interes, bucurie, drag. Că va fi cerută şi iar cerută. Că va fi atât de citită şi de plăcută. Cum nu ştiam nici că personajele, atât de îndrăgite, vor migra şi în „Tango la geamandură”. Deşi, am scris la persoana întâi, în „Trăind clipa” nu e vorba despre mine, eu nu sunt, nici pe departe, personaj de roman. Doar, cu plaivazul, am creionat o poveste care să convingă mai marii locului unde am adresa din buletin, să repare o statuie. Povestea din spatele poveştii, cum am zis, ne mai întâlnim, ne mai împrietenim, mai povestim. „Tango la geamandură” nu prea e, deloc nu e, de fapt, genul de Ana are mere. E un roman mai greu. E un roman pe care l-am scris cu lacrimi, cu durere, cu foc. E un roman care nu s-a scris singur, ca altele, d-ale mele. E un roman care copleşeşe. E un roman care arată oglinda. Şi e un roman pe care nu oricine care zice că ştie alfabetul, poate să-l citească. Să-l înţeleagă. Să-l guste. Nu e urechist, ca maneliştii. Pe cei care nu au simţul umorului, care nu trăiesc pe lumea asta, care nu au o minimă cultură generală, care nu au deschidere la citit printre rânduri, care nu ştiu – cum se zicea la ţară, la mine, când eram copil – calea pe vale, îi îndemn, cu toată seriozitatea, să citească altceva. Sunt multe cărţi uşoare şi uşurele, mai pe gustul lor. „Tango la geamandură” este romanul al cărui titlu mi-a fost şparlit. Furat, dacă sună mai bine. De cineva cu mai mult timp liber ca mine şi, clar, cu mai mulţi bani. Tango la geamandură este şi romanul pe care, fără să vreau şi fără să ştiu, l-am şters. De fapt, doar al doilea volum. Primul a scăpat. Şi cinci pagini din al doilea. „Tango la geamandură” este romanul pentru care iar şi iar am luat-o de la capăt. La Tango la geamandură trebuie să scriu şi al treilea volum, după primele, se înţelege, două. Ajungem, astfel, cum nu mi-a trecut prin cap, la o trilogie a poveştii. Nu ştiu, sau, poate, ştiu, dacă ea, povestea asta, se termină ca în cele clasice, ale copilăriei noastre, cu au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi. Nu ştiu, sau, poate ştiu, nici dacă făt-frumos îl învinge, după tipic, pe zmeu. Nu ştiu, sau, tot la fel, poate, ştiu, nici dacă finalul – căci, plăcut, plăcut personaje, plăcut, plăcut scriitură, dar totul trece şi, la un moment dat, se ajunge la capăt, deci, cu al treilea volum se sfârşeşte şi Tango la geamandură – va fi cum vă aşteptaţi. Ştiu, însă, că va fi surprinzător. Mai greu – aşa, cel puţin, cred eu – de intuit. Digerabil cu triferment. Cum să zic, ca-n viaţă. Sau, poate, nu. Cum zic, cum citez din clasici, şi în finalul volumului al doilea, sfârşitul nu-i aici!

Acestea fiind zise, predau legătura. Altă dată, poate cu alte ocazii, mai vorbim şi despre alte poveşti. Din spatele cortinei sau, de ce nu, din faţa ei. Mulţumesc pentru atenţie, pentru interes, pentru că mă citiţi. Şi, ce mai… Ochio, că eu sunt pe aci şi mai scriu câte una, câte alta…

Sursa foto: arhiva autoarei

Citindu-l pe Vasile Andreica. Cartea „O Carte de Poezie”!

Vasile Andreica, născut la Satu Mare în 24 aprilie 1978, ziarist la cotidianul Informația Zilei, unde face de peste 20 de ani cronica evenimentelor culturale din orașul său și din țară. „O carte de poezie” este debutul său editorial, prefațat de publicarea unor poeme și traduceri în reviste locale ca Signet sau Cronograf și în Poesis. I s-au prezentat două piese de teatru care vor fi în următoarea carte. Autorul va apărea într-o antologie de poezie românească tradusă în engleză de d-na Lidia Vianu de la Univ București.

Ador să citesc poezie. Iubesc freamătul în care mă induce. Pasiunea și delirul ce naște prin rimă un eu altul. O citesc, o trăiesc, o îmbrățișez prin orice por. O respir. Poeziile, rimele, metaforele sunt spațiile unde îmi pot lăsa sufletul să se destindă și să simtă. O dată cu plonjarea între paginile de poezie emoțiile mi se par mult mai firești, mai accelerate, mai puternice și gata să se unduiască după patima poetului!

Este posibil ca imaginea să conţină: desen, text care spune „Vasile Andreica O CARTE DE POEZIE”

Mă simt mândră când ajuns să ating „sonetele” rimei și când sufletele sensibile se înclină spre poezie. Versuri cu rimă sau ofturi libere, poezii de dragoste, sau zbuciumuri, din dragoste sau născute din cele mai adânci suferințe, toate îmi sunt balsmauri pe suflet. Astăzi bucuria mea literară a fost mulțumită de volumul autorului Vasile Andreica „O Carte de Poezie”! Volumul e o dovadă a iubirii fără de margine, găsim femeia în tonuri subtile, după cum sună și mesajul cărții:„pentru fata cu plete negre, inima acestor pagini”, dar și zbuciumul poetului. Versurile acestuia îmbină maiestuos trăirea lăuntrică și a nebunie frumoase și poematice. Versurile sunt muzicalitate pentru simțurile mele!

sub clarobscur


sub clarobscur de lună o aştept
ne-am dat întâlnire din prima clipă a mea
ochii ei mă urmăreau de dincolo de ceaţă
ea înota prin supa primordială
aşa c-o aştept
ştiu că nu poate întârzia mult
au fost zile când i-am fi xat privirea
i-am simţit îmbrăţişarea ascunsă
de dinăuntrul braţelor tuturor femeilor mele
curgea prin Dunăre ca o cerneală sepia
se bălăcea în mare ţinând valurile pe loc
şi în fi ecare noapte îmi atingea ochii închişi

dar acum o aştept
ca s-o cunosc întreagă
neascunsă….

Autorul caută regăsirea, caută tihna în planul serii, autorul e făuritorul unei cărări metaforice unice… ample, ce clădește emoție cu emoție pentru a da o înclinație spre nemurire poetică!

sonetul regăsirii

m-am rătăcit de tine umblând un sfert de veac
pe urmele ştiinţei şi-nvăţăturii sfinte
şi-am pritocit divine şi omeneşti cuvinte
obşteştii suferinţe dorind să-i aflu leac
şi am depus ofrande în inimi de femeie
ori antice litanii şi-nsingurări atee
m-au legănat pe Terra-nvârtită titirez
şi-am stors deplin de noimă şi har oricare crez
încât de cugetare şi zbateri obosit
le-am aruncat pe toate-n gheena nepăsării
şi-n pacea dinainte de fire odihnit
voiam să dau cultura şi dragostea uitării —
dar, doamna mea, destinul mi te-a înapoiat
şi prin a ta privire uitarea am uitat.

Din versurile autorului Vasile Andreica am sesizat că acesta încearcă să acopere o paletă vastă de sentimente, să trăiască prin conjucturile ce-i ies prin vers și să dăruiască celorlalți o lumea a serenadelor scriitorești. M-am apropiat de poezia lui, am desprins emoție, un soi de curiozitate ieșită din comun, pe care am stăvilit-o doar citind și citind. Voi reveni cu drag la versul său… las mai jos cea mai dragă poezie, sau măcar una dintre ele….

micropoeme


am început
contemplând luna
şi am dat
de cer


din pomul
ce l-ai sădit
în inimă
cad încet
pe rând
din când
în când
cuminţi
frunzele
lunecând
uşor
pe obraji


împreună —
bucuria mea
în ochii tăi


plouă-ndelung —
se naşte pe geamul meu
lumea din stropi


prunc adormit
fl orile-n juru-i zâmbesc
lumea-i un vis


el a murit
înecat în fântâna
ochilor ei


de-acum şi veşnic
dragostea ta sângele-mi
îmbălsămează


femeile oraşului
îşi scriu viaţa pe treceri
în cuneiforme


ce paradox:
fl acăra-nfumurată
nu crede-n foc.


suntem cu toţii
actuali viitori foşti —
ce ne tot plângem?


ploaie de toamnă —
în mine aroma ta
nedezminţită

Instructions for a Life: Pay attention. Be astonished. Tell about it. ~Mary Oliver
Sursa foto: pinterest.com