Mai multe motive pentru care citirea poeziei este utilă!

Mulți dintre noi am fost stresați la școală cu memorarea repetată a poeziilor. Pentru toți cam a fost de voie de nevoie astfel s-a creat un mecanism de un profund dezgust pentru poezie. Astfel asociem poezia cu memorarea necugetată a materialelor neinteresante din programa școlară. De aceea, în principiu, evităm poezia și literatura de mult timp, dar astăzi, după ce ne-am familiarizat cu proza ​​și poezia modernă, putem spune cu siguranță că acestea nu sunt dificile și plictisitoare, ba din contra, evoluția poeziei a dus ca ea să renască din ce în ce mai boemic. Astăzi vreau să propun mai multe motive pentru a citi poezie deoarece ea merită toată atenția noastră!

• Un minut este suficient pentru poezie: poezia nu-ți răpește mult timp, un mic fragment poate rămâne în memoria noastră mult timp. Câteva strofe și frământări poetice, pe care să le citiți dimineața sau în timpul unei pauze, este suficient pentru a reflecta cel puțin o clipă asupra vieții de zi cu zi. Poezia este o poveste concisă care poate fi citită în câteva secunde, dar poartă ideea unui întreg roman.
• Poezia prezintă lumea prin ochii altor oameni: veți începe să vă vedeți împrejurimile dintr-o perspectivă complet diferită.
• Poezia te face să gândești creativ: analizează, reflectează, încearcă să descoperi secretele unui puzzle verbal. Nu este vorba despre analiza cerută la lecția de română, „ceea ce a avut în minte autorul”, ci despre sensul, alegerea cuvintelor, semnificațiile pe care le puteți interpreta în experiența voastră de zi cu zi fără a vă cere cineva discernământul final.
• Poezia este calmantă: vă permite să vă concentrați gândurile, să vă alocați timp pentru a o citi productiv și în beneficiul dumneavoastră.
• Poezia te face să te simți viu emoțional: în timp ce o citești, nu vei putea doar să simți ceea ce vrea autorul să transmită, ci vei fi inspirat și de descoperirea propriilor emoții asociate cu textul citit.
• Unele poezii sunt atât de acaparatoare încât le poți citi iar și iar, astfel încât aproape le înveți pe de rost. În fiecare zi, în funcție de dispoziție sau situație, putem interpreta poezia într-un mod nou.
• Poezia arată cât de puternic este un cuvânt: fiecare personaj folosit într-o poezie este plasat acolo cu o intenție specifică. Pe măsură ce citești poezie, înveți să fii selectiv, să alegi cuvinte cheie și să le observi ambiguitatea.
• Poezia uneori e pansament, vine cu sarcina de a alina durerile și de a ne umple propriile goluri prin îmbălsămarea cuvintelor scrise.
• Poezia vă permite să încetiniți un moment: când viața trece, poezia ajută la reglarea ritmului zilei. Puteți să vă opriți, să priviți cuvântul ca pe o imagine și să vă bucurați de el. Din ce în ce mai mult.
• Citind poezie, îți ascuți sensibilitatea: atunci când te concentrezi pe citirea a cel puțin unei poezii, devii mai sensibil la cuvinte, sens și context. Acest lucru se exprimă în contactele interpersonale și în viziunea dvs. asupra lumii. În conversația cu o altă persoană, îți este mai ușor să exprimi ceea ce nu este spus.
• Poezia este distractivă: poți încerca să rezolvi o enigmă, iar soluția nu este niciodată greșită. Aici nu există răspunsuri greșite, așa că vă puteți bucura de propria idee de a interpreta această lucrare din nou și din nou.

Și totuși, ce este așadar poezia… astăzi? Întrebare aproape retorică, la care răspunsul poate varia la infinit. Dincolo de toate, poezia rămâne o creaţie a omenescului, dar care, paradoxal, este adesea prea puțin accesibilă omului. Și poate că omenirea nu va înțelege niciodată puterea ei, dar cu siguranță alte și alte generații se vor naște în umbra acestei enigme etern omenești… poezia. (jocsecund)

Sursa foto: pinterest.com

Zece motive să citești „De-ale iubirii” de Petruța Petre! Condeiul poeziei!

Când avem atâtea curente literare Dumnezeu a înzestrat unii oameni cu mânuirea cerească de a scrie poezie. Poezia cea care îţi aduce înţelegeri despre tine pe care nu le credeai posibile. Poezii care îți țintesc valoarea, și puterea desăvârșirii prin înţelegerea de sine. Cândva George Călinescu definea poezia ca pe… „un mod ceremonial, ineficient de a comunica iraţionalul, este forma goală a activităţii intelectuale. Ca să se facă înţeleşi, poeţii se joacă, făcând ca şi nebunii, gestul comunicării fără să comunice, în fond, nimic, decât nevoia fundamentală a sufletului uman de a prinde sensul lumii.” Mult mai târziu, într-un cu totul alt context cultural, Grigore Vieru scria, la rându-i, că „nimeni nu ştie mai bine ca inima secretele creierului. Poezia ar fi secretul creierului scăpat din gura inimii.”

Eu astăzi o să vă vorbesc despre versurile autoarei Petruța Petre, autoare care mânuiește penița cu o îndemânare cum rar mai întâlnim în timpurile noastre când poezia este într-un „praf” al necunoașterii. Astăzi este mai exact despre volumul ei recent apărut la Editura Velvet Story, „De-ale iubirii”, carte care ne primește atât vizual cât și sufletist într-o mare prețioasă de cuvinte dantelate cu iubire. Ceea ce pot spune despre versurile autoare e, ceea ce pornește de la inimă este adesea foarte greu de înţeles, de aceea atunci când citeşti o poezie trebuie să vezi dincolo de cuvinte, poate și dincolo de ele într-un extaz al beatitudinii.

Astăzi vreau să propun zece motive de a citi poezia autoarei Petruța Petre, scriitoare, poetă care m-a cucerit încă de la primele rime…

1. Cum zicea George Călinescu: „Creatorii trebuie să folosească „gestul comunicării fără să comunice, în fond, nimic”. Numai dacă analizezi în profunzime îţi dai seama că întotdeauna există, de fapt, un sens al neînțelesului – „nevoia fundamentală a sufletului uman de a prinde sensul lumii”. Citind versurile Petruței vei încerca să diseci clipele și să cauți sensuri, să purifici, să absorbi, să te reintregești cu ce ai fost și ce pată melodică îți va lăsa aprenta poeziei.
2. Poeziile autoarei sunt ca nişte mici scăpări ale raţiunii, evadări spre anumite lucruri şi fenomene care aparţin inimii și doar ei. Din iubire și în numele a tot ce simți.
3. Poezia autoarei trezește armonia. Tocmai pentru că poezia sondează stări, sentimente şi trăiri şi le transmite liric, ea are puterea. Desăvârșirea. Rafinamentul. Versurile se strecoară sub piele fără să vrei, îți așează într-un anumit ritm emoția, ba chiar și viața, foloseşte măsuri şi rime, cizelează cuvinte şi metafore, dându-le înţelesuri mai înalte. 
4. Printre pagini veți găsi poezii cu tematica fiecărei zile, luni, marți, miercuri, joi… și nu sunt unicele care o să ne încadreze în pragul săptămânii într-un tablou al sufletelor sensibile.
5. Poeziile autoarei trezesc imagini, modifică latura emoțională a cititorilor, contribuie prin aportul de pasiune în urmărirea unor valori, „încălzind”si sensibilizând rațiunea în deciziile și scopurile ei, înălțând-o spre acele principii morale, civice și de caracter nobil.
6. Aici cuvântul e sunet şi culoare, e mesagerul unor trăiri „de-ale iubirii”!
7. În poezia autoarei nu e loc de lupte și înfrângeri, aici e totul sincronizat într-o armonie și perlat de starea coagulării unor două suflete pregătite pentru tot ce e mai frumos!
8. Poezia autoarei Petruța Petre dilată Timpul. Totul devine poezie: viața noastră, a celorlalți, a toamnelor, a zilelor, a căderilor de frunze, a apusurilor, a pietrelor, a copacilor…, și ne face să nu uităm asta…
9.  Sensul iubirii, viziunea sentimentelor, ciclu elegiilor definesc metafizica proprie a autoarei, cunoaştere care ia naștere prin contemplarea interioară a întregii ființe, a lumii, contemplare dezvăluită şi perpetuată prin existenţa nemuritoare a cuvintelor prin care Petruța Petre însuşi devine, “ceea ce este” pentru a împărți din frumosul izvorât din suflet pentru orânduirea sa prin rimă.
10.  În final, rămâne doar esenţialul: starea de linişte interioară. Care te face să cuprinzi poezie cu poezie și să fii una cu ea!

Prima moarte…

E toamnă într-un verde spălăcit. E cumva toamna contemplațiilor, a acelor ciori ale amintirilor și a gândurilor ce se îmbată în ceața pierderilor dar și a regăsirilor. Și vreau să vorbesc sau să aștern pe foaia atingerilor tactile despre trecerea ce se lasă trecută. Ca într-o balanță a orelor prima moarte e mereu cea mai grea. Acea a sufletului, a cuvintelor mute, a privirilor plecate, a lacrimilor ce brăzdează obrajii deja șterși într-o singurătate apatică. După prima nu mai există alta. Prima e cea mai dureroasă. Pe altele nu le mai știi, nu le mai simți. Nu ți le mai vrei. Restul sunt toate la fel. Prima e cea simțită, moare bucată cu bucată sufletul, se dărâmă cărările, iar până te trezești piere substanța, se desfigurează ceea ce ai acolo, și nu te mai rezonezi cu ceea ce ai exprimat. Cumva plutești atunci când renunți să îți mai mângâi sufletul. Oare mai are un rost să strigi, să cerșești, să chemi din priviri o dată ce nu mai resuscitezi propriul suflet? Nu mai are rost să încerci să mai tratezi ceva o dată ce dai mâinile în jos și pășești peste tot ce ai însemnat cândva.

E toamnă pe uliță și în gândurile mele, foștenutul difuz încearcă să-mi transmită ceva, poate un gând, poate o trăire. Acoperământul stradal e ca și adunătura înșiruită de idei neîmpărtășite, uitate semeni unor frunze ce se duc la putrefacție. Totul induce la niște osemintele ale unor pelicule cu amintiri (ne)frumoase, îți pui un zâmbet de mască și ajungi să fii (ne)indiferent la orice. Totul parcă e trecere, dar parcă o revenire. Nici măcar cu un efort, nici măcar nu trebuie să mai aștepți, sau să mimezi ceva. E parte din ceea ce respirăm prin porii unui suflet ce se ridică din cenușa uitării.

E toamnă, cu întrebările ei foșnitoare, cu gândurile ei țipate de ciorile rămase să marcheze pământul și cerul, cu tonurile ei de gri și cu oamenii pe care îi avem lângă noi. Sunt zile care prima moarte moare o dată cu sufletul lipsă, cu amalgamul de amintiri dureroase, cu zilele scăldate în rutinale, cu nopțile agitate ce nu mai coboară lin ci ne tratează dur și în agonie. Nimic nu ne mai amortizează căderea. Ai uitat, ignori faptul că sufletul ți-e casă, o dată ce nu-i dai întietate moare o dată cu tot ce e mai frumos, și vine un moment în viață când vrei ca el să-ți fie alint, calm, putere, și să nu-l mai ruinezi, atunci parcă rupi câmpi pentru a repara și a clădi cărămidă cu cărămidă pentru a fi. Doar că eu, poate și tu nu mai știi să faci asta, iar dacă o faci… poate cu jumătăți cu măsură. Inevitabil îți răpești libertatea pas cu pas folosindu-ți propriile gânduri, acțiuni, cuvinte, muțenii și priviri pierdute…

E toamnă sumbră. Simplul fapt că scriu îmi înnegurează sufletul. Și tu și eu avem o zi și o noapte să scriem o poveste, poate mai multe. Acum aș vrea să trec printr-o gară goală. Sau poate o gara plină pentru două suflete goale. O forfotă e în adâncul inimii mele. Pe peronul vieții. Pe șinele ce-mi dictează direcții. Nu mai știu nimic. Aștept,… oamenii (ne)potriviți la timpul (ne)potrivit. Doar suflete… (ne)Oameni!

Moartea vorbește mai elocvent decât toate frazele. – Liviu Rebreanu

Sursa foto: pinterest

Citind-o pe Ela E.H. Cartea „Permite-mi să te mai iubesc puțin”!

Autoarea Ela E.H. debutează furtunos cu romanul „Iartă-mă că te-am iubit”, vânzările dar și recenziile frumoase au demonstrat încă o dată că tot ce se găsește între pagini e de o sensibilitate aparte. Pe mine însă povestea celor doi protagoniști nu doar m-a impresionat, ci și mi-a pus viața pe tavă demonstrând cât de firavi suntem noi în fața unor pierderi, a unor neiubiri și abandonuri. Autoarea a mărșăluit o adevărată tragedie a vieții care pe oricine ne-ar putea paște cât de puternici nu ne-am crede. Cât de mult nu am vrea să fim imuni la unele sau altele decepții nu știm niciodată cu siguranță până unde poate ajunge căderea psihologică a noastră. Iar Ela E.H. ne-a propus spre citire două cărți care își pun amprenta pe retină cum altele nu o pot face.

,, De-aș fi putut să mai schimb viața, să mă reîntorc în punctul ăla din trecut, m-aș fi schimbat pe mine. M-aș fi iubit îndeajuns de mult și mai apoi l-aș fi iubit pe el. Căci nu poți să oferi ceea ce nu ai.’’

„Permite-mi să te mai iubesc puțin”, volumul doi ne-a arătat o altă traiectorie, o bălsămare a durerilor dându-le o împăcare prin acceptare. Eroina de această dată chiar dacă își poartă iubirea pierdută într-o cohilie privată de ochii lumii dă dovadă de maturitate acordându-și încă o șansă alături de un alt El. Inițial gândind că e pe post de pansament ca mai apoi să fie o dovadă pură că rănile doar prin dăruire sinceră de iubire se pot vindeca. Treptat Felicia trece prin schimbări extraordinare, o nouă sarcină, o nouă cale spre deschidere, terapii care o ajută să găsească calea către fericire, și cel mai important, învață să ierte și să se ierte pe sine însăși.

Pentru ai înțelege mai bine durerea eroinei principale, autoarea ne-a conturat un tablou complet al acesteia, temeri, frici, angoase, toate marcate cu gânduri … file a unor jurnale pe care le-am citit cu respirația sacadată. Și eu, de atâtea ori am scris și rescris durerile ce m-au marcat semeni lui Feli, acea pierdută în neantul neajutorărilor. Toate suplinirile venite au deschis calea către inima frântă și adunată bucată cu bucată a eroinei. Am îndrăgit noul personaj masculin, David, el mi-a desenat zâmbete dar și mi-a demonstrat cu adevărat puterea și înțelepciunea masculină, cea rar întâlnită, și una care trebuie extrem de mult prețuită, ceea ce a și făcut Feli.

„Bărbatul sufletului tău nu este acela care ți-a smuls ultima fărâmă de speranță prin lacrimi, ci acela care a adunat fiecare lacrimă de-a ta și a transformat-o în speranță. Nu este cel fără de care ai simțit că mori, că nu poți să respiri. Ci acela care te-a făcut să simți că trăiești, că te bucuri de fiecare respirație pentru că el e alături de tine.”

Din legătura lor poate scrisă undeva în stele apare o fetiță zvăpăiată care îi întrece în nevinovăție și unește acele două inimi rătăcite în valma unei existențe marcate de trecut. Alintul lor e ea. Punctul culminant e când eroina hotărăște să îi arate Zorei meleagurile natale, venită în România, soarta sau jocul Karmei il scoate în cale nici mai mult, nici mai puțin pe Alexandru, ai fi zis, of Doamne, însă Feli cu o calmitate dar și un zbucium în egală măsură îi ține piept, și totuși aceasta simte că mai are ceva de terminat cu el, măcar o ultimă discuție pentru a se elibera de secretele trecutului dar și să-și pună pe rafturi greșelile, alegerile și viitoarele decizii ce nu vor întârzia să apară.

Acțiunea se precipită, discuții la contradictoriu, cuvinte aruncate la greu, emoții dezlegate de firul unui trecut deja prăfuit, scrisori și un ultim jurnal care v-a atinge și acea inimă de gheață. Și dacă în primul volum autoarea ne developează o imagine a lui Feli, aici vom vedea și perspectiva lui Alexandru, fărâme din neîmplinirile lui dar și din ce a realizat după citirea ultimelor mesaje a unei femei ce l-a iubit sincer și cu dăruire. Autoarea acordă foarte multă importanță direcției psihologice și conturarea unor prototipuri disfuncționale ca mai apoi să-i reclădească la loc din ce au fost și unde au putut ajunge. O direcție de schimbare a vieții prin implicări terapeutice. Ela E. H. plămădește un roman de dragoste cu unul de dezvoltare/reabilitare personală prin vindecare și regăsire de sine.

Finalul este absolut încântător, nu l-am intuit dar cumva m-a mulțumit mai mult decât mi-aș fi putut imagina. Mi-a dat o calmitate și o înclinare spre un final fericit pentru orice poveste, chiar și pentru una care a început cu stângul… Nu poți rămâne indiferent citind, nu poți trece nemarcat de o așa tipologie de carte, eu cu mâna pe inimă declar că încă ochii îmi derulează motivele din spatele cuvintelor scrise de Feli în apogeul durerilor sale. Un roman care nu are cum să te lase impasibil, în care, bineînțeles, iubirea primează, este începutul tuturor începuturilor… și întotdeauna mult mai mult decât îți jonglează imaginația.

„Permite-mi să te mai iubesc puțin!

Ca o prietenă peste care anii s-au așternut…

Ca o străină cândva îndrăgostită de o floare de mac, pe care dorește să o păstreze presată între paginile unei cărți de iubire…

Ca o femeie care prin tine s-a vindecat de rănile altora, de care nici nu știa că există!„

Mă întreb…

Mă întreb așa, fără introducere unde-aș ajunge dacă aș pleca cu sufletul în mâini și cu ochii plecați… din nevoia de a fi într-o solitudine contemplativă. Merg prin viață cum pot, semeni unei urcări pe munte anevoioase, și știu, trebuie să merg înainte, înainte, și tot înainte.. fără să-mi pară rău de ce am lăsat în urmă, sau că o să doară. Mă întreb de ce tac când cuvintele încearcă să clădească apogeuri de metafore. Indiferent cât sufăr prefer să tac. Muțește pășesc pe o cărare bătătorită a vieții. Am învățat cu trecerea că nu are rost să țipi în urechile unui surd, sau să-i arăți cât de frumos e răsăritul unui orb.

Mă întreb așa, cu timiditate, de ce oamenii aleg să iubească complicat, să se complacă, să nu realizeze că suntem diferiți prin imperfectul care ne face perfecți. Iar eu din tic-tac-ul vremii m-am detașat. Am rupt bucăți de suflet pentru a completa, și m-am îngenucheat pe mine însămi. Mă întreb, oare a meritat? Acum, de ce să mai dau explicații cuiva căruia nici nu i-a păsat cu adevărat. Eu m-am adunat, bucată cu bucată. Iar din acest motiv am ajuns o absentă, prea multă sare pe rană, prea multe dezamăgiri adunate în paharul vieții. Probabil din acest motiv m-am învățat să nu mai aștept nimic de la nimeni. Niciodată!

Mă întreb, așa, pentru mine… de ce tindem să căutăm oamenii perfecți, idealiști, bogați…. și nu spiritual din păcate? Vreau să subliniez că de fapt imperfectul e frumos în felul lui unic. E semeni unui diamant neșlefuit. Și vreau să știți că fiecare poveste, cădere, eșec, cicatrice are o morală ce se cere spusă și prețuită în fiecare suflet pe care-l avem aproape. Oare tu drag cititor, știi că fiecare defect are farmecul lui?

Mă întreb fugar de ce nu pot trăi cu sufletul gol, așa incomplet dar frumos?…În liniște. Nu știu ce e totuși mai rău, să simți tot sau să nu simți deloc? Oare e mai rău să ignori sau să fii ignorat, să mergi prin viața semni unei umbre care se pierde în valma zilelor… Uneori privesc în urmă și-mi dau seama cât de toxică e uneori gândirea în neștire. Uneori privesc în oglindă și înțeleg că acolo e puterea și esența. În fiecare din noi. Nu trebuie să devenim niște sabotori ai propriei noastre existențe. Nu trebuie să devenim un pericol pentru cei din jur pentru că eu sau tu nu ai nimic de pierdut. Nu trebuie să nărui speranțe doar că tu ai văzut ce-nseamnă să ți se prăbușească lumea și să nu poți face nimic. NU fii un egoist!

Mă întreb, mie sau ție nu-ți place să decidă ceilalți pentru tine dar mergi orbește după gloata trufașă. Nu-ți place să ți se dicteze dar ești condus fără a opune rezistență. Nu-ți place căderea dar te apleci la orice provocare neînsemnată. Nu-ți place să greșești, însă când o faci totul devine epocal, catastrofal. Te exprimi public pe când ai trebuie să împrăștii totul pe o foaie mototolită apoi arsă, pentru a se duce departe în neant, a face totul în văz e o dovadă de slăbiciune necontrolată, te faci vulnerabil, greu de înțeles. Mă întreb, ce ne lipsește nouă oamenilor… ? De ce e atât de greu să învățăm să ne bucurăm de viață în toate felurile ei: râzând, plângând, fiind fericiți, aclamând, strigându-ne emoția, vibrând, venind, plecând sau suferind, toate la un loc e ceea ce trebuie să primim și să acceptăm. Nouă, oamenilor, ne lipsește exercițiul iubirii. Trebuie să înțelegem că oamenii ne fac să simțim. Să fim. Să uităm. Să iubim. Să prețuim.

Mă întreb, cât de devreme sau de târziu vom deveni toți povești…

Citind-o pe Ela E.H. Cartea „Iartă-mă că te-am iubit”!

„Iartă-mă că te-am iubit” este un roman cât o viață. Cu bune și rele. Cu tinerețe și vulnerabilitate. Cu suferințe care ne arată fragilitatea timpului și cât de nepregătiți suntem noi în fața cruzimei unor situații pe care le cărăm după noi. Am început romanul cu multe așteptări. Mi-a plăcut stilul de scriere de la început și m-am simțit învăluită de povestea tumultoasă dintre pagini. Autoarea chiar dacă e la început de drum promite multe. Totul este învelit într-o folie a unui roman cu încărcătură. Ea îl întâlnește pe El. Ea se îndrăgostește, pornind un lanț al unei dependențe toxice duse la extreme. Ea iubește, el absoarbe senzații.

“Cât costă oare o clipă de fericire? Cam câte clipe de suferință trebuie să producem… Să acoperim acel scurt moment de fericire?!” 

Ela E.H. ne invită să descâlcim labirintul minții unei tinere, Felicia; aceasta este lovită în mod inexplicabil și total surprinzător de o dragoste nepotrivită. După multe eșecuri la nivel profesional aceasta în sfârșit și printr-un mod cu totul amuzant se angajează, însă cum după o bucurie vine și o dezamăgire aceasta se simte atrasă ca un magnet de șeful ei Petru Alexandru, un tip dur, sigur pe el, insensibil, și foarte atrăgător fizic, iar cei doi trăiesc o aventură atipică și cu mare încărcătură emoțională pe care greu am digerat-o. Tânăra noastră a mers singură cu capul înainte conștientă fiind că tot ce trăiește alături de El e un teatru, o stare efemeră de amăgire a simțurilor. Și de aici totul se schimbă pentru inocenta Feli, lacrimile curg pârău iar la ai ei 24 ani aceasta înnoadă niște suferințe pe care biața sa inimă nu le mai rezistă ajungând să fie spitalizată pierzând și acea mică fărâmă ce-i pulsează în ea.

Feli devine obsedată de El, crede că nu poate trăi fără atingerea lui înfundându-se într-o depresie severă, totuși are noroc cu Max (pe care l-am îndrăgit mult) care este un prieten bun pentru ea, încă din copilărie, pe care îl consideră un frate mai mare. Tânăra noastră trece printr-o mulțime de stări atunci când începe terapia, învață sa se redescopere, să își dea seama cine este ea de fapt și învață să trăiască altfel… departe de el, iar de aici povestea devine și mai interesantă… cu iz, de va urma!

Romanul prezintă o poveste de dragoste cu aspecte psihologice iar această caracteristică atrage, se subliniază starea de abandon resimțită încă din fragedă copilărie, a dependenței de oameni și totuși înstrăinarea de ei, a fricii de singurătate și totuși nevoia de a fi într-o solitudine pustie, într-o complicitate cu suferința astfel dându-i putere pentru dominație. Un roman pe care l-am citit cu sufletul, și pe care l-am asociat cu o viață de om de la început până la sfârșit… cu siguranță s-a regăsit cineva în ipostaza tinerei Feli, în pierderea ei, în nesiguranțele ei, în apatia ei. Un roman de dragoste și al realității crunte fără retușiri. Așa cum e și viața… Scriitura e ca dintr-o suflare. Citirea ca dintr-un oftat prelung.

Recomand cartea acelor suflete sensibile care vor să călătorească împreună cu doi eroi ca noaptea și ziua, ca soarele și luna, ca briza răcoroasă într-o noapte în plină vară secetoasă. Alături de Feli și Alex ve-ți construi punți, ve-ți da mâinile în jos și ve-ți învăța tainele unei vieți prinse în dansul iubirii necontrolabile.

“Cât de ciudată poate fi natura. În timp ce oamenii își acoperă trupurile cât mai mult pentru a se feri de frig, copacii își aruncă frunzele și se dezgolesc în fața iernii. Și ai crede că natura moare iarna, dar poate doar atunci trăiește cu adevărat pentru ea și nu pentru alții. Poate atunci se simte liberă și îmbrățișează zăpada și iarna. Poate că iarna e ca o noapte de dragoste pentru copaci, când ce văd și ce iubesc oamenii nu mai contează…” 

„Nu întotdeauna ne găsim acolo unde ne-am pierdut. De multe ori, crezând că nu mai existăm precum cândva, avem tendința să ne ignorăm inconștient. Și întorcându-ne la originile pierderii ne pierdem iar și iar până ce, în final, ajungem să uităm drumul înapoi și către puținul care mai rămăsese din noi și să ne pierdem definitiv și irecuperabil. Dacă ne pierdem pe noi înșine, uneori trebuie să mergem înainte și să nu privim în urma noastră.”