Citindu-l pe Ștefan Apostol. Cartea „Pierdut și regăsit în călătoria inimii”!

Astăzi vreau să vă vorbesc despre cartea recent citită, „Pierdut și regăsit în călătoria inimii” scrisă de Apostol Ștefan, o bibliografie depănată de un om sufletist, de un om în plină viață a cărei credință în Dumnezeu l-a întărit, l-a înălțat și l-a transformat într-un luptător pe viață.

Cum e să-ți expui viața semeni unui sculptor ce adună piesă cu piesă pentru a reîntregi o operă? Cum e să te descrii mărunt, pas cu pas cum ar face miticulos un făuritor de parfumuri în cele mai nuanțate mirosuri? Cum e să creionez traiectoria vieții măiestruos ca un pictor în plină splendoare artistică? Cum e să plăsmuiești smerenie semeni unui pelerin care adună slovă cu slovă pentru a-și cinsti credința? Astfel ca toți sus menționați autorul Ștefan Apostol a destrămat durerea, a tranșat dezamăgirile și a mers pe cursul inimii într-o călătorie a sufletului și minții care i-a adus întâietate, bucurie și credință eliberatorie.

Ștefan Apostol își deschide sufletul în fața cititorilor, pune pe tapet întâmplări frumoase, dar și mai multe momente dureroase, unele mi-au strâns inima în pumn și am oftat adânc, altele mi-au desenat zâmbete, altele admirație; fiind un suflet sensibil cred că unele dintre acele amintiri le-ar fi dorit uitate, închise sub un lacăt, însă Ștefan a dorit să le împartă cu noi, pentru că prin ele s-a călit, și s-a vindecat, iar la final a rămas cu lecțiile, cu bucuriile, prieteniile și cred că cu mai puține piedici pe drumul vieții.

Și acum stau și mă gândesc, contemplu, … cum e să îți pui viața pe tavă pentru cei care citesc, oare eu aș avea curajul? Autorul nu doar a fost descriptiv în ale povestitului ci ne-a permis cu blândețe să îl însoțim pe calea vieții sale, a creșterii și a durerilor, a celor fizice și acele ce nu se văd cu ochiul liber, ne-a transpus o dată cu el la cumpăna vieții sale și ne-a bucurat cu pozitivismul văzut la o margine de drum. Și totuși, cum poți să scrii despre o călătorie a inimii? O pierdere și o regăsire? O strădanie și o mântuire?…. Este cartea care-ți răspunde foarte balsamic la întrebarea CUM? Cartea e un semn de întrebare dar și un răspuns, pentru acei ce-l descoperă pe autor printre pagini, e o propăvăduire a trăirilor, a acelor experiențe de care nimeni nu te întreabă, e despre cum îți pui inima în laț și mergi mai departe, orice piedică nu ai avea, ce nu te-ar răni profund, mergi înainte cu capul sus. E despre cum totul a lăsat urme adânci, oamenii, neputința, nedreptatea, ignoranța, cum reușești să ieși din toate, cum scoți spinul din suflet atunci când durerea nu te lăsa să respiri și te tămăduiești prin bunătate.

Nu e nici ușor să povestești despre o carte bibliografică, din ea și cu ajutorul ei poți doar să simți și să simți, iar ceea ce voi încerca aici să pecetluiesc prin câteva cuvinte nu vor fi suficient, deoarece bătătorirea cărărilor lui Ștefan Apostol se face cu fiecare în parte, într-o manieră individuală și care marchează suflete sensibile. Pot doar să spun e că aici e emoție pură, de la copilărie până la maturitate, e despre frici, eșecuri dar și prietenii prielnice, este imposibil să rămâi indiferent la povestea de viață a lui Ștefan, nu ai cum, aici indirect îl iei de mână pe copilul pierdut și îi arăți calea, te rogi o dată cu sufletul lui rătăcit, te plimbi pe poteci și te bucuri sincer de descrierile frumoase ale locurilor pe care le-a vizita. Cartea e în ansamblu o motivație, o inspirație la bine și un glas ce a clădit prin credință putere de învingere.

 Am citit această carte cu mult drag și admirație, mai ales că îl cunosc pe autor din articolele publicate! Am terminat cartea cu vaga senzație că va mai fi ceva de spus, și cu gândul că mai doream să nu se fi sfârșit… măcar un pic mai mult. O recomand cu drag spre citire, vă îndemn la o călătorie a inimii alături de Apostol Ștefan!

Citindu-l pe Cristian Palade. Cartea „Să fim copii, măcar o dată-n zi!”

Cristian Palade (născut în 27 septembrie 1978 în Făgăraș), a locuit 5 ani în Roma, 3 ani în Brașov, iar din ianuarie 2009 s-a mutat la București. Lucrează din 2009 într-o corporație multinațională. Autorului îi place să scrie proză și poezie, să citească, să facă integrame, să petreacă timp de calitate cu familia, să se uite la tenis de câmp (fan Roger Federer), și să facă jocuri de cuvinte. Ca motto personal: „Fi tu însuți și ascultă-ți inimă ori de câte ori va fi nevoie.” Cristian Palade recomandă spre citire: Din literatura universală- „Agonie și extaz” de Irving Stone, din literatura românească- „Moromeții” de Marin Preda.

Astăzi vreau să vă vorbesc despre cartea „Să fim copii, măcar o dată-n zi”, la editura Dream Publishing House, o culegere de povestioare cu tâlc menite să zguduie adultul din noi și să surprindă ochii micilor cititori. O carte pentru toți, cu mic cu mare pe care o recomand cu încredere!

„Această carte tratează un subiect clasic, universal. Este vorba despre relația dintre părinți și copii. În acest context, se intră – implicit – în sfera iubirii, a inocenței versus maturitate, a conflictelor, dar și a căilor de rezolvare a acestora.„

Copilărie, tu, al inocenței leagăn, 

Fără de joacă și în lipsa libertății

Ai fi precum solul fertil și reavăn, 

Ce cade pradă secetei și-aridității. 

Cartea debordează de blândețe și înțelepciune, autorul semeni unui mare povestitor ne primește în lumea sa scoțând la iveală din tolba cu povești învățările lumii. Prin cuvinte de mult cunoscute, cum ar fi… o dată ca niciodată, de n-ar fi nu s-ar povesti, într-un tărâm îndepărtat, peste șapte mări și șapte țări… și multe alte expresii pe care le-am auzit cu toții cred la gura sobei povestite de bunici și mămici, Cristian Palade ne transpune dintr-un cadru în altul creionând poveste cu poveste cu finaluri în ale căror conținut vom găsi firul adevărului, al înțelegerii, al fericirii, al inocenței, al iubirii și plenitudinii personale. Cu fiece înaintare în lumea povestitoare vom parcurge și culege dragoste și bunătate, însemnătatea binelui ce va fi învingător în fața răului, aici vom cuprinde tâlcul că niciodată nu e prea târziu pentru a face bine, pentru a întinde o mână de ajutor, pentru a schimba un om doar fiindu-i alături. În special copiii vor absorbi și vor înțelege ce înseamnă să ai speranță și încredere că visele ți se vor îndeplini, să dăruiești, să fii un prieten adevărat, să apreciezi diferențele și să prețuiești unicitatea fiecăruia. Din toate poveștile răzbate, dincolo de cuvinte, iubirea și ideea că nu există copil rău și sufletul oricărui copil este curat și inocent. 

Cartea e o bijuterie literară pentru biblioteca unui copil cititor, dar și pentru acei părinți care ar vrea să mai fie și azi, și mâine copii, să se regăsească acolo printre pagini, să spere și să viseze cu ochii deschiși. Firul poveștilor e să îți trăiești copilăria frumos, să îți aștepți maturitatea cu îngăduință, să prețuiești inocența și să nu mergi pe urme străine. Cartea e ca un semn de exclamare asupra a tot ce facem noi adulții și ce presărăm în noua generație, căci, dacă semănăm onestitate, vom culege încredere și responsabilitate. Dacă semănăm bunătate, vom culege toleranță, prietenie, loialitate. Dacă semănăm smerenie, vom culege înțelepciune, măreție, cumsecădenie. Dacă semănăm perseverență, vom culege reușite, succese neasemuite. Dacă semănăm considerație, vom culege armonie, echilibru și iubire. Dacă semănăm iertare, vom culege împăcare, liniște, sfințenie. Dacă semănăm credință, vom culege miracole prin întâietatea copiilor noștri, prin maturitatea lor ordonată favorabil printr-o copilărie într-o armonie cu părinții lor. 

Cartea ne-a purtat frumos, copii de țară și poteci prin munți, prinți supărați și magica poveste de Crăciun, și toate celelalte povești care ne-au mângâiat prin cuvinte. O carte la care vom reveni cu drag… după cum spune fetița mea, … o poveste pe seară… ca să nu uităm! Noi vă îndemnăm la lectură…

„Joaca e piesă de temelie în viața oricărui copil și aceste suflete nobile nu trebuiesc, niciodată, private de acest giuvaier. Joaca nu se termină în copilărie, ci poate dura toată viața. Iar cine reușește să o facă, acela va avea un suflet tânăr, chiar și la bătrânețe. Cei ce reușesc acest lucru sunt aceia ce descoperă traiul în armonie cu al lor copil interior.”

Cartea o puteți achiziționa de pe site-ul editurii Dream Publishing House.

Citindu-l pe Marius Albert Neguț. Cartea „Din altă viață. C. V. de Golan.”

Marius Albert Neguț (n. 22 ianuarie 1976 Muntenia), este un publicist, poet și prozator român. A debutat în anul 2016, la Libris Editorial, cu romanul „Îngeri rătăciți”- roman distins în anul 2017 cu Premiul Special al Concursului Național de Creație Literară „Vasile Voiculescu”. Al doilea roman al autorului „Inocența Păcatului”, a apărut în anul 2017, tot la Libris Editorial, fiind foarte bine primit de cititori. În 2018, Marius Albert Neguț publică primul volum al romanului „Din altă viață”, subintitulat „Jurnal de copil” și descris de autor ca fiind: „Romanul unei copilării ireparabile”. Iar în anul 2019 apare și volumul doi al romanului „Din altă viață”, subintitulat „C.V. de Golan”.

„În ’90, cu toții învățăm democrația. În esență, pentru români- născuți și crescuți cu pumnul în gură- asta înseamna dezbateri libere asupra a orice, indiferent de pregătirea pe care cei care-și dădeau cu părerea o aveau sau nu asupra subiectului. Dacă doriți opinia mea, atunci s-au format majoritatea părerologilor pe care îi vedeți acum la tv…”

Romanul „C. V. de Golan” este continuarea cărții Jurnal de Copil. Marius Albert Neguț și de această dată mă surprinde frumos printr-un stil sincer, povestitor de o originalitate inedită. Autorul scoate în evidență nu doar copilăria, adolescența mânată de o vâltoare a vârstei ci și colectivitatea statală, prin politic și nu numai. Acesta cu un curaj măreț subliniază și își asumă greșelile și colapsurile anilor de atunci. Nu în ultimul rând ni se povestește pătărăniile unui copil plin de energie, un învățăcel dornic de mai mult și un cititor ce devorează noapte de noapte cărți de o consistență epocală. Iar ca acțiunea să aibă mai multă sare și piper ni se tot scot în față povești la gura sobei, zburdările de pe uliță și îndrăgosteala feerică pe care o are orice adolescent încă necopt.

Autorul povestește cu înflăcărare și mult- mult umor orice urechere și orice palmă după scăfârlie; toate întâmplările creând un tablou viu al propriei mele copilării, reînviind imagini a unor ani pe care i-am lăsat să se ducă, de fapt ca oricare adult fiind. Marius Albert Neguț ne primește cu brațele deschise în sânul familiei lui, acolo unde a știut și de frică dar și de respect, acolo unde pe prispă a ascultat povești ale bunicii, acolo unde își privea fulgerător tatăl, acolo unde potecile l-au tot dus și reîntors. Autorul ne tapetează un ansamblu de acțiuni în care sunt implicați membrii familiei sale, chiar și vecini, băieții din ceata sa, colegii, nu lipsesc întâmplări de la școală și, mai ales, povestiri cu și despre fetele care i-au atins retina.

„Vedeți voi? În viață, TOTUL se plătește! Chiar și cele mai neînsemnate greșeli. A trecut ceva timp de la întâmplarea de mai sus. Am 17 ani și sunt băiat mare… E noapte. Stau pe bordura din fața porții și, chiar și așa, băiat mare cum sunt, plâng. Ieri, cea care m-a crescut, care m-a învățat să citesc, cea care-mi făcea turtișoare, care, din puținul ei îmi cumpăra înghețată. Ei bine… Mamaia mea, care mă ascundea sub șorț, când tata voia să mă bată… a murit.

Știați că până și moartea naște? Dacă nu, vă spun eu. Naște dor. Mi-e tare, tare dor de bunica mea…”

Stilul de scriere a autorului este unul desăvârșit, iar modul în care acesta ne povestește toate întorsăturile plăcute și mai puțin a vieții sunt extrem de captivante și acaparatoare. Citind volumul conștientizezi etapele în care ai fost și unde poți să ajungi, gândești cartea ca pe o parte a unui viitor încă incert, cu punctele de vigoare… cine știe unde mă va duce o alegere sau alta. Aici am simțit cartea, am ascultat suflul ei și noțiunea de moralitate. Am atins fiecare culoare a tabloului vieții și am tăcut discret la tot prin ce a trecut naratorul, și sincer, nu am dreptul să judec sau să condamn, viața e viață, cu bune și rele acumulate într-un rezervor al experiențelor. Ce ne rămâne nouă să facem, e să fim buni, și să transmitem asta din generație în generație! Iar finalul, sper să fie un va urma… plăcut pentru că ador scrierea cursivă a autorului, iar pentru asta un mare mulțumesc.

„Nu conștientizez, dar e o noapte în care mă maturizez. Învăț că, de cele mai multe ori, vedem în oameni doar ceea ce ne dorim, percepându-i, astfel, mai buni decât sunt în realitate.”

Citindu-l pe Marius Albert Neguț. Cartea „Din altă viață. Jurnal de copil!”

”Marius Albert Neguț are darul povestirii, iar copilăria istorisită de el este un roman de aventuri spumos, care se citește cu sufletul la gură și adesea cu zâmbetul până la urechi. Totul punctat de o privire lucidă și acută, de decupaje care ne stârnesc întrebări întemeiate. Din altă viață este o carte care ne ghidează pe calea spre aventura noastră, a cititorilor, și de aceea învățăm repede să o iubim.” — Roxana Melnicu, redactor șef Cărticica Practică. 

Cum e să-ți reamintești din nou anii copilăriei ca desprinși din pelicula unui povestitor înfocat? Cum e să spui, stai… cu mine exact la fel a fost… sau și mai și… eu tot așa făceam, eu tot așa mă jucam, eu tot așa am pățit? Cum e să respiri o carte și să o strângi la piept ca pe o memorabilă operă a amintirilor de mult escaladate de negura trecerii?… Cum e să citești și să oftezi a doruri, a nostalgii, a copilărie, a viață?

Astăzi vă voi povesti despre cartea acestui an, cea care mi-a desenat pe chip zâmbete și lacrimi, of-uri și amuzamente intense, mai exact cartea „Din altă viață. Jurnal de copil”, o bibliografie suavă a unui autor ce l-am îndrăgit enorm. Povestea cu toate năzbâtiile și aventurile sale este o încântare pentru cititorii care au trăit acele vremuri, generația care a ajuns să fie numiți „buni la toate”, sau „generația cu cheia la gât” și multe alte calificative pentru acea perioadă, pentru unii istorie iar pentru alții trăire intensă, prin povești la gura sobei a unor părinți și bunici trecuți prin școala vieții.

„Acum, avem o denumire — ni se spune Generația cu cheia la gât… E adevărat, opt din zece prieteni de-ai mei aveau cheia casei pe șnurul petrecut în jurul gâtului. Da, eram în marea majoritate a timpului singuri acasă, dar asta însemna că ne hrăneam, spălam, îmbrăcam, făceam temele singuri. A, și țineți-vă bine! Când ne plictiseam, pentru mulți dintre noi, în afară de joacă, unica distracție era cititul!”

Cartea „Din altă viață. Jurnal de copil” de Marius Albert Neguț m-a primit cu brațele deschise într-un circuit de stări care m-au transpus în anii copilăriei, acolo unde la țară îmi bătătoream tălpile și îmi zburdau cosițele, acele amintiri care îmi ardeau fața într-un soare roșu de vară, și îmi înrourau chipul cu o boare de ploaie văratică. Citind depănarea amintirilor autorului am trăit nostalgia anilor dar și a timpului ce s-a lăsat trecut fără efort, de bucurie suavă că am copilărit altfel, am avut întradevăr cea mai frumoasă perioadă, așa necopți și nepricepuți în ale tehnologiei, am fost unici în felul nostru; am citit, am iubit, am copilărit sincer și prielnic, ceea ce ne-a făcut să fim generații care văd altfel lucrurile. Cartea ne developează viața autorul ce se reîntoarce în anii copilăriei și printr-un stil natural își deapănă în fața noastră amintirile, cu bune și mai puțin, cu boroboațe, cu șmecherii, cu dulcegării și bătăi la „poponeț”, și câte au mai fost. Descoperim un băiat obișnuit și sensibil, dornic să ajute, unul care iubește pisicile, unul care se îndrăgostește, care compune poezii, asamblează biciclete dar și o înhață de pe urma frățiorului său; un copil cu inima mare care suferă când este nedreptățit și chiar plânge și se revoltă.

„Pe măsură ce am crescut, am învățat să ne coasem ciorapii, să ne călcăm uniforma, să lipim tălpile pantofilor și să le dăm lustru cu cremă. În fața generațiilor mai tinere putem părea zgârciți, dar de fapt, muncind din greu pentru fiecare lucru, îi știm valoarea. Putem părea încăpățânați, uneori chiar obtuzi, dar asta poate fi din cauză că avem principii verificate de la care ne este greu să ne abatem. Putem părea învechiți, depășiți…, dar e un păcat să ții la tradiții? De ce am trăda memoria bunicilor, cei care ne-au insuflat aceste valori, doar de dragul de a fi cool?„

Toate povestirile subliniază fix acea perioadă, anii care au atins pe fiecare, toate greutăților din acele vremuri mânate să schimbe pe fiecare, și nu neapărat în bine. Autorul cu o mânuire fantastică a textului ne descrie cum s-a născut într-o familie săracă, dar care s-a descurcat cumva, de fapt ca mulți alții. Așadar, copilăria sa nu a fost deloc una ușoară, însă marcantă, cu jocuri, cu nevoia fiecărui copil de a se descurca orice nu ar fi și cu vacanțe la bunici. Cu toate lipsurile și absența unui adult pentru îngrijire a copiilor, viața și însăși zilele autorului sunt pline de aventuri și timp liber umplut cu noi descoperiri și prietenii!

Cartea m-a făcut să râd în hohote la unele povestiri, dar și să plâng la altele. Am înțeles cu drag implicarea bunicilor și mâna caldă a mamei, slova cu tâlc a unora și o vorbă spusă la timp a altora. Am trăit din nou copilăria alături de această minunată formă de jurnal a unui copil ce a devenit adultul de azi marcat fiind de tot ce a umplut în desaga vieții în anii ce s-au lăsat ampretați de cei de alături. E o carte ce ar trebuie să fie de căpătâi, revenind la ea iar și iar, și mai ales citită copiilor din generația actuală, acei ce au uitat de mult esența jocului și al prieteniei sincere, fugare, răzlețe și alergate pe ulițe. Am simțit sinceritatea autorului și bucuria reîntoarcerii în timp prin aceste rânduri, iar eu am cuprins cu privirea fiecare frază, fiecare cuvânt mai vechi, fiecare povață pe care le-am auzit copil fiind.

Un mare mulțumesc autorului pentru că o dată cu el m-am întors și în copilăria mea. Străzi pietruite. Copii ce aleargă. Jocuri naive. Fețe murdare. Mere verzi și zâmbete sincere.

„Copii fiind, grăbim cu disperare spre maturitate, doar pentru ca, odată adulți, să regretăm întreaga viață copilăria pierdută.„

Citind-o pe Roxana Brănișteanu. Cartea „Dragostea pe strada mea”!

Roxana Brănișteanu s-a născut în Pitești, momentan locuiește la București. A studiat Jurnalism la Universitatea din Pitești, a cochetat cu presa scrisă, acum este – printre altele – vlogger, dar marea ei iubire rămâne scrisul. În acestă etapă a existenței sale artistice, își dedică mare parte din timp și energie activității de romancier. Iar cartea ei de debut „Dragostea pe strada mea” a subliniat boemic alura de autoare romantică -romantică. Din nota autoarei: „Am început romanul acum aproximativ 8 ani. Eram după o despărțire, dar nu sufeream, deci nu acesta a fost motivul pentru care m-am apucat de scris, ci mai degrabă din cauza că mă simțeam singură, era obișnuința de a fi cu cineva și de a împărți totul. Scrisul m-a ajutat mult și cred eu că mă va ajuta și însoți toată viața.”

Sunt o visătoare incurabilă, o romantică ce trăiește cu ochii deschiși, una care adoră să citească cărți cu și despre dragoste. Poveștile construite frumos, poveștile pline de tragic existențial, de trăiri și emoții sunt preferatele mele. Iar în cazul poveștii prezentate de autoare, dragostea este o armă cu două tăișuri. Face bine și rău, alină, vindecă și doare de cele mai multe ori. Îmi place să citesc despre dragoste în orice formă a ei, iar forma prezentată de Roxana Brănișteanu e una molipsitoare, un chick-lit care atrage printr-o poveste de iubire specifică genului dar totuși unică, una care declanșează mecanismul oricărei inimi să bată la o intensitate grăbită, de dor, de drag, de pasiune.

„Dragostea pe strada mea” este un roman despre pierdere și regăsire, de o complexitate unică, e o dedicație făcută acelor femei în pragul declinului pentru a ajunge să se placă așa cum sunt, un îndemn să ajungă puternice, să-și asume alegerile și să-și poarte înfrângerile cu demnitate.

„Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului și de dușmănia prietenului. Ferește-te, Alexandra, îmi spun și acum…”

O avem ca eroină principală pe Alexandra, o tânără jurnalistă aparent iubită, până descoperă cu propriei ochi scena înșelării de iubit cu una dintre cele mai bune prietene, nici că se putea mai rău. Din acel moment, întreaga existență a Alexandrei este dată peste cap. Își îneacă amarul în alcool, tutun și singurătate. Refuză să îi mai dea o șansă lui Flavius, iar o dată ce află că Olga, prietena cu care l-a înșelat e și gravidă i se acrește cu totul de cei doi, dar și de viața sa fără o sclipire anume. Aceasta parcă mânată de instinct și amintiri retrăiește o veche iubire neîmpărtășită în chipul celui mai bun prieten al tătălui ei, mai mare decât ea cu zece ani. O dragoste adolescentină, platonică, de care duce dorul și care e la ani distanță.

Ei, și cum soarta e o cutie a pandorei, în viața tinerei protagoniste apare El, acel după care i-au tânjit anii de adolescentă, acel Denis, unde i-au zburat gândurile în ultimul timp. Ce încurcate sunt căile Domnului. Reîntâlnirea îi apropie, iar o dată deschisă cutia emoțiilor acestea dau tot și chiar mai mult de atât primindu-i într-o îmbrăișare a iubirii, a patimilor, a suferințelor, a dorului, a solitudinii, a geloziei, a despărțirilor care sapă adânc în inima și așa tulburată a tinerei. Alexandra reușește totuși, treptat, să se redescopere, să se adune bucată cu bucată, și să își refacă viața chiar dacă toți din jurul ei parcă s-au învoit să formele cupluri, să se căsătorească, să se simtă bine, cu excepția ei. Alinarea ei rămânând fiica sa. Da, da. Fetița care îi va fi alint și lumina zilelor.

„Emoții puternice îmi străbat trupul și am început să plâng, calm, fără suspine, lacrimile curgând mecanic. Nu mai plânsesem de când am luat-o pe Karin. Cruda realitate este că Denis a plecat. A plecat definitiv și nu se va mai întoarce. Nu-mi va mai spune „micuța Alejandra”, nu mă va mai ține în brațe, nu mă va mai săruta înainte de culcare.”

Cartea aceasta e un joc de-a soarta, unde eroina noastră e supusă unor provocări neimaginabile, parcă totul se întoarce împotriva Alexandrei, testându-i puterea, rezistența, credința și speranța. Relația ei cu Denis este departe dar și mult prea aproape, în sufletele lor e împlinire dar și declin, zilele lor sunt lecții de viață dar și sacrificii în numele a tot ce sunt ei pregătiți să ofere unul altuia.

„Nu are cine să-mi alunge durerea din inimă, doar dragostea ta e singura care îmi alina suferința. Nu reușesc să ies din această vâltoare a unei iubiri nebune, bolnave, ce nu mă lasă să sper mai departe. Mă simt complet sleită de puteri, iar în clipa asta, tot ce aș vrea e să fiu ținută în brațe… Dar sunt conștientă că s-a terminat și că nu mai e nimic de făcut. Tu ai renunțat, eu m-am resemnat.”

Dragostea pe strada mea este o carte care mi-a adus zâmbete și lacrimi, tristețe nemărginite dar și chemarea speranței… Este un roman pe care l-am privit ca pe o călătorie inițiatică spre maturitate, spre înțelegerea vieții cu toate formele ei de încercări. Deși au avut la dispoziție ani pentru a fi fericiți pe deplin, protagoniștii au înțeles cu adevărat însemnătatea fericirii după ce s-au pierdut și din nou s-au regăsit, însă de data aceasta mult mai pregătiți și mai asumați cuprinși de fiorul dragostei. Pe strada lor…

Recomand cartea cu drag!

Citind-o pe Alina Cosma. Cartea „O singură minune”!

Poveștile și iubirile autoarei Alina Cosma m-au răscolit în întregime. Cu fiecare carte pășesc într-un tărâm al emoției pure, de dragoste în plină înflorire care are puterea de a transforma orice într-o variantă mult mai bună. Orice act de iubire are darul de a înrădăcina în inima cititorului o plasmă a contopirii divine cu senzația plenitudinii prin credință, speranță și predestinare, semnalând nașterea minunii prin iubire veșnică. Astfel de poveste vă va întâmpina și în cartea „O singură minune”, calmul, feeria, dar și tristețea vor creiona un ansamblu a unei istorisiri încântătoare pe care am trăit-o intens alături de protagoniști.

Dan Alexandru Maria, un bărbat greu de abordat, ajunge să se îndrăgostească de tânăra Alexandra Maria Dan, o fiinţă mult prea sensibilă pentru lumea în care trăieşte. Amintiri adânc întipărite, gingăşie, sensibilitate, o dragoste profundă, care depăşeşte bariere, piedici şi chiar moartea, este tot ce îi uneşte.
Dar ce va face Dan pentru a-şi salva soţia pe care o adoră, ca fiica lor să-şi cunoască mama?
Vieţile celor care îi înconjoară se vor schimba pentru totdeauna, iar singura minune pe care o recunoaşte Dan în viaţa sa îi va oferi un dar pentru veşnicie.

„O singură minune” este o poveste de viaţă, de dragoste, speranţă şi credinţă. Tot ceea ce pare o simplă coincidenţă face parte dintr-un plan divin. Nimic nu rămâne la voia întâmplării!

O avem ca eroină principală pe Dan Alexandra Maria, o arhitectă talentată, însă modestă și timidă ceea ce o face neobservată într-o lume a afacerilor unde bărbați conduc. Până în ziua când se face remarcată prezentându-și un proiect în lucru, acest fapt îi atrage atenția lui Maria Dan Alexandru, șefu cel mare, iar după ceva vreme este chemată în Riad, acolo unde lucrează și el. Iar de aici….

„După câteva minute de așteptare ușa se deschise și își făcu apariția o tânără cu păr șaten, căzându-i într-o cascadă de bucle, evidențiindu-i ochii albaștri. Îmbrăcămintea îi era modestă, un costum vișiniu...”

„Ea îl privi. Nu îl mai văzuse până atunci în companie. Era un bărbat trecut de treizeci de ani, brunet, cu ochi căprui, cu trăsături frumoase, dar cu mimică inexpresivă.„

     Romanul „O singură minune” aduce la un loc destinele a două suflete ce vor avea același dans al iubirii, un el și o ea care vor experimenta stări fel de fel, vor trăi intens dar și vor ajunge în pragul suferințelor. După cum am menționat mai sus carismaticul Dan are nevoie de un arhitect bun, iar gândul îl poartă la ea, astfel înaintează oferta iar Alexandra va pleca în Arabia Saudită, dar și în brațele unei provocări ce o va scoate din zona de confort. Legătura dintre cei doi evoluează treptat, fără forțări și pasiuni nestăvilite, totul se declară matur și asumat dintre cei doi. Însă declinul e cel profesional, dacă tânăra noastră era invizibilă acolo în România, aici unde ajunge este privită sau cu insistență sau cu dispreț, Alexandra descoperă o lume total diferită de cea în care a trăit. Aici pare chiar imposibil să arate cunoștințele sale iar acest fapt o face să nutrească dorința de a se întoarce acasă. Dan nu o lasă singură, o susține și o încurajează să rămână în Riad, să nu renunțe la ceea ce face, și mai mult de atât se ajunge la o logodnă pe tărâmuri străine. Fiind totuși nevoită să se întoarcă în România pentru a pune la punct cele necesare pentru nuntă.

„Într-o zi când nu mă așteptam ca Dumnezeu să mai existe pentru mine ,…, a apărut în viața mea o ființă frumoasă, inteligentă și atât de sensibilă. Nu am crezut că este adevărată, dar sufletul ei m-a făcut să redescopăr bucuria de a trăi.”

Cum de prea mult bine, sau dintr-un impuls nefiresc apele se pot tulbura, relația celor doi se clatină… aș zice dintr-o copilărie, sau lipsă de maturitate, iar ispita nu este departe, ci chiar mai aproape decât te închipui, iar în cazul Alexandrei e chiar în chipul surorii sale. Aceasta își dorește cu orice preț să îi despartă și aproape îi reușește dacă nu ar fi fost accidentul. Acest nefericit act îi aduce din nou împreună și parcă mai pregătiți să înfrunte lucruri, parcă mai toleranți, parcă mai înțelegători. Până când tânărul cuplu întâlnesc problema vitală, lipsa unui copil. Certurile, jumătățile de măsură, nopțile în lacrimi și frustrările ascunse crează o nouă prăpastie. După investigații multiple totuși marea minune apare ca o nouă șansă a sorții. Alexandra rămâne însărcinată. Însă căile vieții sunt nesiguri și pășim ca pe nisip mișcător, iar eroii noștri după o bucurie întâlnesc o durere, după un zâmbet o lacrimă, după o rugă divină- moartea. Îmbolnăvirea Alexandrei îl face pe Dan mai slab, mai temător, mai lipsit de vlaga sufletească astfel își urmează calea inimii prin rugăciune, iar acest fapt o ține în viață pe marea sa minune pentru ca copila lor să o poată ține minte. Ruga lui a fost auzită… însă pierderea e tot mai mare.

Cartea „O singură minune” este superbă și de o stare molcomă a binelui, oferindu-ne o lecție de viață, de împăcare, de prețuire. Este despre puterea credinței care găsește căi pentru a înnobila și cele mai triste suflete, este o poveste diafană. O carte frumoasă de la început și până la sfârșit. Aici vom conștientiza forța dragostei, care nu stă numai în iubire zi de zi, dar și durerile cumplite pe care le simțim atunci când pierdem jumătatea, este despre veninul dar și leacul abandonului cât și depășirii tragediei prin dedicație pură acelei ce i-ai jurat credință și protecție, celei căreia i-ai promis veșnicia prin copila ce nu a purtat nici o vină. Dar care a trăit cu amintirea nemuritoare a adorației față de mama sa!

„– Dumneavostră ați spus că ați văzut minuni în meseria dumneavoastră. Eu am văzut o singură minune, pe ea!”