Oameni în trecere în timpuri acronice!

Am praf pe suflet și lacrimi pe retină. Astăzi nici măcar rujul pe buze și fardul nu le mai șterge. Îmi zâmbesc pentru că știu că am o mie și una de motive să fiu fericită, și totuși… Am fost și sunt marcată de oameni în trecere prin viața mea. Oameni care nu doresc să rămână în același loc însă parazitează. Paralizează orice terminație a mea. Eu știu că promisiunile, ochii naivi și cuvintele mieroase nu au nici un rost, eu am deschis ochii demult, și totuși… încerc că mai dau o șansă în timpurile astea acronice. Oamenii vin și pleacă. Unii cu dureri alții cu păreri de rău. Și să știi drag om pansament, tu nu ești niciodată permanent, cuvintele devin efemere, noaptea se transformă-n zi, promisiunile se evaporă iar dorințele se transformă în delir, și cel mai rău e că uităm de noi înșine pentru nimic… sau pentru o mare de oameni în drumul lor nestingherit de sufletul tău sensibil.

În zbuciumul nopții și în miezul zilei îți joci ochii în lacrimi amare și conștientizezi că orice pierdere de om pentru tine e o bucată de suflet călcată în picioare. Că o dată cu el sau ea a plecat și bucuria ta. Îți mai amintești doar zâmbetul cel împărțea-ți și de conturarea unei prietenii în care chiar ai crezut. Ce păcat… Parcă mai auzi ecoul cuvintelor, încurajările, tropotul mersului pe care l-ai făcut până la ușa ce ți-a fost deschisă mereu. Numeroși oameni nu stau prea mult în preajma noastră și trebuie să acceptăm asta oricât ne-ar fi de greu. Unii doar se opresc pentru puțin timp să ne amintească, să ne deschidă ochii în privința noastră, a visului și scopului nostru, a menirii pe această lume distorsionată. Unii ne coboară pentru a prinde curaj în măreția lor. Apoi pleacă mai departe. Uneori pentru totdeauna. Universul ne trimite astfel de oameni pentru a ne ajuta să rămânem concentrați pe ceea ce avem de făcut, pe lucrurile cu adevărat importante, și pentru a ne țese curajul de a accepta pierderile și înfrângerile, succesul venit din cedare și a formării încrederii că mâine e o nouă zi și va fi mai bine. Pentru a ne deschide ochii mai larg.

Și totuși sunt oamenii care rămân, acele suflete ce se unesc într-o uniune spirituală plăcută, de durată. Și oricât nu ne-am amăgi, nimic nu e veșnic într-o lume în care și ziua de mâine e inceartă. Eu știu, și tu știi, acești oameni sunt rari și de obicei greu de găsit, dar sunt printre cei mai prețioși pe care îi întâlnim. Ne ajută să ne ridicăm atunci când suntem la pământ, ne sprijină să creștem, să ne dezvoltăm, ne sunt alături în ceea ce facem, ne susțin.

Suntem oameni în trecere în timpuri acronice, totul e trecător… în special noi!

Moody And Cinematic Street Photography By Alex Fernández
Sursa foto: pinterest.com

Citindu-l pe Cătălin Ioniță. Cartea „Bătălia de la Socola”!

Cătălin Ioniţă lansază de curând prima sa carte la o nouă editură – StoryCraft Publishing. „Bătălia de la Socola” se mulează pe genul de satiră socială pătrunzătoare, un umor pe unde înțeles, pe unde primit ca pe o răvășire a emoțiilor contradictorii. Cartea mi-a tapetat un peisaj în spațiul unui ospiciu de boli mentale, acțiunea cărții este la fel de imprevizibilă ca subiectul pe care autorul a ales să îl joacă într-o manieră țesătoare, adică să jongleze cu cauza și efectul ca mai apoi să ne dezlege un final care m-a lăsat fără cuvinte.

Un nebun internat la Spitalul Socola se crede Ștefan cel Mare și crede că misiunea lui este să recucerească Moldova din mâinile turcilor, începând cu spitalul.
Pentru asta va trebui să își dezvăluie identitatea în fața celorlalți nebuni și să îi convingă de faptul că ei sunt răzeșii lui. Singura problemă este că celebra lui sabie, cea care îi atestă identitatea, este agățată pe peretele din spatele directorului Spineanu. Abia după ce va pune mâna pe ea, va putea să lupte împotriva inamicilor îmbrăcați în halate albe.

Eroul principal este Gabi, care alături de nebunii lui, pardon „răzeșii” săi se aventurează într-o serie de întâmplări pe cât de amuzante pe atât de bizare, învârtindu-se între tragedie și colapsul unei minți încâlcite. Personajul principal, suferă de tulburari de identitate, toate rupturile sale sunt umbre șterse pe lângă noua sa formă luată, acum se crede Ștefan cel Mare. Ca toată domnirea să fie întărită trebuie să intre în posesia sabiei domnitorului pentru a lupta cu turcii. Gabi vede în toți niște cotropitori, directorul, infirmierii, doctorii, toți care lucrează la ospiciul din Socola sunt împotriva neamului și la insistențele lui Nostradamus, un alt dement, trebuie să ducă această bătălie pentru eliberare.

„Luați-l!”
Gabi se trezi din reverie înșfăcat de un infirmier, în timp ce al doilea îi înfipse o seringă în gât. Se zbătu puțin, apoi picioarele îl lăsară. Sedativul își făcuse efectul. Îl cărară afară ca pe un sac de cartofi.
„E sabia mea”, fu ultimul său gând, înainte ca întunericul să-l cuprindă. Își regăsise sabia. Lupta putea să înceapă.

Umorul este alimentat din toate întâmplările neprevăzute generate de Gabi și ceilalți bolnavi. Personajele conștientizează faptul că sunt considerați bolnavi, dar și perfect elucidează ideea că ei împreună formează o forță… așa, în numele Măriei sale… „nebunii mută munții din loc”. Tot „nebunii” găsesc soluții noi asupra unor probleme cu adevărat încurcate, pe nota unui umor ce lasă zâmbetul strâmb… „Tot timpul am vrut să intrăm pe ușă ca orice om sănătos la cap. Doar că noi nu suntem sănătoși la cap. Noi suntem nebuni, nu?(….)Țăcăniți!….”

Mi-a plăcut mult stilul cărții, de o ordonare mai greu întâlnită în cărțile românești, totul a fost concis, la obiect, în felul acesta nelăsând cititorul într-o ceață a plictiselii ci captându-l în întregime până la ultimul cuvânt citit. Acțiunea se desfășoară dinamic, cu multe răsturnări de situație fără ați lăsa răgazul unui respiro. Totul decurge în plină ascensiune planând dintr-un punct în altul ceea ce și ma bucurat, detaliile în plus ar fi șters din unicitatea cărții. Trebuie să citești până la ultima pagină pentru a afla cum se va termina povestea deoarece sfârșitul e unul total neprevăzut, pe mine m-a dat pe spate… ca în vorba cărții…„Suntem la spitalul de nebuni. Aici nimic nu e ceea ce pare!”… Nici măcar finalul.

Ca o concluzie, Bătălia de la Socola e o carte dintr-o bucată, care mi-a plăcut și care m-a primit în nebunia unei povești ce m-a captat în întregime… o exagerare ai zice. Poate o fi. Însă am primit această carte ca pe o … comedie venită la momentul potrivit… „și când vine vorba de dărâmat sisteme, nimeni nu e mai bun decât un nebun”.  

Vă recomand cu încredere să citiți cartea de debut a autorului Cătălin Ioniţă, acțiunea și deznodământul vă vor cuceri, iar momentele de satiră vă vor face să râdeți ca un „nebun”… pardon, ca un om sănătos citind despre nebuni în delirul lor!

Storycraft Publishing

Cartea o puteți găsi, Aici!

Povestea celor doi învățători!

Trăiau într-un loc doi învăţători, pe unul chemându-l Hagop iar pe celălalt Ceamun. Aveau şcoliţa la marginea cetăţii şi se bucurau copiii aşa cum se bucură florile de sosirea primăverii, când cei doi se prindeau cu ei la jocuri.
Lui Hagop îi erau tare dragi copiii. Se juca împreună cu ei, udau laolaltă florile din grădiniţa şcolii sau plantau câte un măr sau câte un cireş. Ceamun, după cum zic bătrânii din partea locului, era de la o vreme mai închis la inimă, se gândea mereu şi nu mai râdea nimănui. Hagop era însă ca trandafirul ce înfloreşte. Umplea tuturor inima cu vorba lui bună, că bani nu avea nici el.
– Hagop, îi zise Ceamun într-o zi, eu am să mă las de lucrul acesta, că nici de bani nu te umple nici mare cinste nu aduce.
– Păcat, Ceamun! Cine priveşte ochi mai curaţi decât noi? Să ştii că nouă când ni se aduc flori, apoi ni se aduc din toată inima şi nu de teamă sau pentru amăgire.
– A! Lumea e dulce şi fără flori, răspunse Ceamun. Mă voi zbate şi voi ajunge cel mai mare în cetatea aceasta. Ai să vezi cum mi s-or pleca toţi înainte-mi!
– Mă minunez de tine, Ceamun, tu n-ai inimă de judecător, zise Hagop. Iar ca s-ajungi sus trebuie să-i minţi pe oameni, aşa cum făcea Aram când era sus şi toţi îl urau.
Totuşi s-au despărţit. Hagop i-a îndrăgit mai tare pe copii şi, deşi făcea şi munca lui Ceamun, în loc să îmbătrânească, întinerea ca izvorul de acolo din deal.
Au trecut anii cum trec păsările spre miazăzi. Ceamun a devenit cel mai mare în cetate, îi privea pe oameni mai aspru decât o cucuvaie şi nici la Hagop nu se mai uita. Îşi împodobea caii cu clopoţei sunători să vadă lumea cât e de bogat. Avea însă Hagop ce nu avea Ceamun. Avea o grădiniţă în faţa şcolii cu cele mai frumoase şi mirositoare flori din lume, fiindcă le îngrijeau copiii cei cu suflet curat. Pe când florile din jurul palatului lui Ceamun erau triste şi pipernicite iar în pomii de alături nu se oprea nicio pasăre, în tufele de lămâiţă din grădiniţa lui Hagop se opreau stoluri de cântăreţi, fiindcă le aruncau copiii firimituri.
Văzând acestea, Ceamun dădu poruncă slugilor sale să smulgă florile lui Hagop cu pământ cu tot şi să le mute la castel. Au vrut copiii să ia sămânţă de la ele, însă au fost alungaţi cu vorbe grele. Dar degeaba, că florile nu s-au prins şi s-au uscat. Nici păsările nu s-au lăsat: au luat sămânţă în cioculeţe şi au presărat-o înapoi în grădiniţa copiilor. Aşa că din nou au crescut şi au înflorit florile în jurul copiilor. Și astfel Hagop avea în fiecare primăvară cele mai frumoase flori. Ceamun i le-a smuls în mai mulţi ani, dar a văzut că orice ar face, florile lui se usucă iar ale lui Hagop sunt din ce în ce mai frumoase. Cu toate că era îmbrăcat în cele mai scumpe haine, Ceamun era din ce în ce mai trist, fiindcă se simţea tot mai singur, oamenii aplecându-i-se doar de frică.
Și a murit Ceamun. Castelul era rece şi oricâte flori îi aduceau slugile se uscau îndată. Hagop i-a trimis cu Apro, un copilaş vioi şi senin, un buchet mare de flori, deşi îi tulburase mult viaţa; flori care nu s-au mai veştejit. Lumea privea cu mare mirare această minune.
Iar după ce a fost îngropat Ceamun, oamenii vorbeau de el cu ocară, iar bătrânii blestemau pe la răscruci.
Hagop, care a trăit mult mai mult decât Ceamun şi învăţase pe copii să socotească şi cum să facă numai fapte bune, a venit într-o zi mai altfel ca în altele. Surâsul i se amesteca acum cu tristeţea. I-a îmbrăţişat pe copii, sărutându-le fruntea şi ochii. Către amiază a plecat cu lacrimi în ochi. Atâta se mai ştie că, în noaptea care a urmat, Hagop s-a sculat şi s-a dus de a îmbrăcat tocurile uşilor şi ferestrelor şcoliţei cu florile cele mai frumoase, aşa ca în ziua următoare să fie totul înflorit pentru copii. Sosind a doua zi la şcoală, copiii nu l-au mai găsit acolo. A plecat poate din pricina bogăţiei lui de ani. S-a dus Hagop! Unde s-a dus bunul Hagop? Unde va fi bunul nostru învăţător? Se întrebau copiii, cât şi cei în vârstă. Nimeni nu l-a mai întâlnit. Văzând că nu se mai întoarce, copiii udau cu şi mai multă dragoste florile, pe care le îngrijeau altădată împreună cu învăţătorul lor. Au luat apoi seminţe şi le-au răsădit în grădiniţele din jurul caselor lor, în amintirea învăţătorului.

Sursa text: internet Basm popular armenesc din Transilvania

Spending just five minutes a day reading a good book will ensure that you get through more books in a year than you ever thought you would.
Sursa foto: pinterest

Îngrădirile personale. Povestea arborelui Bonsai!

Legenda Bonsai

„Se spune c-a trăit odată un împărat mai rotofel ce obosea foarte tare când trebuia să-şi viziteze regatul. De aceea el le-a ordonat slujitorilor să-i facă în curtea interioară a palatului o grădină care să imite toate domeniile sale. Astfel putea să supravegheze totul doar privind pe fereastră, fără a obosi şi a se lipsi de confortul palatului său. Aceasta ar fi una dintre legendele Bonsaiului, copăcelul cultivat în vas ce în zilele noastre este o adevărată operă de artă. Cred că nu e deloc uşor ca dintr-o sămânţă menită să se transforme într-un falnic şi puternic copac să reuşeşti să creşti unul ce arată întocmai doar că la o scară mult mai mică. E nevoie să-i limitezi spaţiul în care e plantat. Aşa te asiguri că rădăcinile îi sunt mici. Să nu-i laşi ramurile să crească, să i le retezi constant. Ideal ar fi să-i mai răsuceşti şi trunchiul că e mai estetic. Şi Doamne fereşte să-l privezi de atenţia şi îngrijirea ta pentru că va muri. Toate acestea întocmai respectate pot fi răsplătite cu un copăcel atât de drăgălaş şi de plăpând. Mai mare dragul să-l priveşti. Cei mai mulţi dintre noi ne trăim viaţa ca aceşti copăcei. Dintr-o sămânţă cu care natura a intenţionat să facă lucruri măreţe, am reuşit să modelăm o fiinţă în miniatură, atât de fragilă. Cum? I-am îngrădit rădăcinile, i-am limitat creşterea, i-am dat forme nenaturale ca să dea mai bine în peisaj şi am separat-o de sursa care o alimenta continuu şi îi asigura condiţiile pentru dezvoltare. Cum am reuşit asta? Am făcut tot ce am putut pentru ca aşteptările noastre să dicteze forma finală, şi nu felul în care am fost iniţial programaţi de natură. Dacă în cazul copacilor un astfel de demers a dat naştere minunaţilor Bonsai, nu sunt foarte convinsă că în cazul nostru roadele obţinute sunt cele pe care ni le-am fi dorit.”

Cum ar fi dacă am lăsa așteptările la o parte și i-am da vieții noastre mai multă libertate de exprimare?

Sursa text: internet

pink color trend, sunset photography

Sursa foto: pinterest

Citind-o pe Petruța Petre. Cartea „Puterea Prieteniei”!

  Din nota autoarei Petruța Petre: „Mă simt bine când spun că sunt profesor de limba și literatura română la Școala Gimnazială nr. 1 Târgușor, județul Constanța. Este exact locul unde vreau să fiu: alături de copii și de cărți. Cred că asta mă definește ca persoană. Așa a luat naștere și cartea pentru copii, din dorința de-a aduce copilului de azi personaje actuale, personaje cu care să rezoneze și în compania cărora ei să se simtă bine.

Scriitoarea Petruța Petre este autoarea seriei Întâmplări cu puști, cărți citite cu mare încântare de piticii mei și care ne-au rămas întipărite în suflet, cu mic cu mare. De curând autoarea a bucurat din nou micii cititori printr-o nouă apariție editorială la Editura Creator cu cartea „Puterea prieteniei”, toată o călătorie în căutarea elexirului miraculos și mai cu seamă a reîntregii prieteniei.

Ar putea fi o imagine cu carte

Astăzi autoarea vorbește despre prietenie
Într-o cărțulie dragă mie,
Ne povestește întâmplarea lui Robert
Care a căutat disperat un antidot.
Cum și despre ce e aici,
Vă zic cât ai clipi
E despre un virus ce umblă hai-hui
Și tulbură sănătatea oricui.
Că te speli, că te agiți,
El oricum îți arată dinții.
Însă un copil voinic,
Îl înfruntă destoinic,
Cu prietenii alături
A căutat în diverse locuri,
Ingredientele secrete
Să șteargă virusul cu un burete!
Echipa într-un ajutor prietenos,
Au întors totul cu sus în jos
Pentru a salva lumea toată
Bucată cu bucată
Totul la un ajutor comun,
Pentru ca corpul să devină imun!

Nu este disponibilă nicio descriere.

Trăim timpuri inedite, incerte, greu de definit mai ales emoțional, vremuri diferite față de ceea ce am trăit până acum. Perioada pe care o traversează întreaga lume, din cauza crizei generate de răspândire a noului virus-Corona, a adus schimbări catastrofale, iar copii sunt cei mai afectați chiar dacă noi încă nu conștientizăm acest aspect. Autoarea Petruța Petre ne prezintă o poveste cursivă, poetică care ne relatează aventura unui băiețel în căutatrea răspunsurilor dar și a unui antidot pentru ca el sărmanul și ceilalți să nu mai stea atât în casă izolați și să le fie frică și de umbra lor. Acompaniat de albinuța cea isteață și a ursului Moș Martin pornesc în pădurea deasă după toate soluțiile necesare. În calea lor apare o veveriță isteață ce le va arăta puterea naturii, și a conlucrării prietenoase pentru a ajunge la un final bine meritat. Și le iese, datorită faptului că puterea prieteniei lor este măreață!

Copiii se pot regăsi cu ușurință în poveștile acestui băiețel voinic, Robert fiind un copil dornic să facă bine semeni unui erou gata pregătit să salveze o lume întreagă. Fiecare cadru povestit este o înclinație a copiilor de a vedea bine și soluții acolo unde noi adulții suntem neputincioși. O poveste drăguță prezentată într-o manieră cât mai naturală, reală și pe înțelesul celor mici. Recomandăm cu cea mai mare plăcere cărțulia, pe lângă textul poetic prezentat de autoare, aici vom găsi imagini plăcute care ne vor capta atenția transformând lectura însăși într-o călătorie spre frumos.

Citindu-l pe Radu Octavian. Cartea „Șapte Porți. Originile lui Jayden Wiker”!

Astăzi vă voi vorbi despre o carte ce mi-a deschis gustul de supranatural, semeni uneri incursiuni într-o lume a misticului, a ocultismului, a paranormalului și a tinderii noastre fizice de a atinge noțiunea de supraom. Cartea Șapte porți, originile lui Jayden Wiker de Radu Octavian lansată recent la editura StoryCraft Publishing m-a inițiat într-o realitatea nu e doar despre bine sau rău, ci într-o materie care există în afara conștiinței omenești și independent de ea.

„Există cu adevărat ceea ce a fost numit spirit?

Sau este doar o metaforă scornită de un filosof bețiv?

Și dacă exista, unde își avea Lăcașul?

În corpul meu?

În afară?

Undeva în jurul nostru?”

Cartea intră în categoria young adults și este despre un student de 22 de ani pe nume Jayden Wike care își propune să devină supraom. Toate căutările și întrebările lui ating zona magiei și a ocultismului și în special a cunoașterii pe care unii o ignoră sau o iau ca o anomalie, pe când El, nu. Din cauza că a fost un copil al circumstanțelor, cu părinți divorțați și cu compensări prin bani decât prin manifestări de afectivitate, cu timpul și-a tocit un caracter rece, egoist, cinic, de o superioritate deranjantă față de suferințele și nevoile omenești. Deși „îndrăgostit” sau într-o nevoie de ocupație sentimentală față de frumoasa Olivia, chiar și pe ea o vede ca pe o slăbiciune deranjantă când gândurile îi sunt marcate de interesul său primordial care îl aduce pe un site dubios. De acolo pornește călătoria sa și mai ales linia subțire care îl apropie de un personaj nou, și o carte care se numește Șapte Porți, una care îl alege pe El prin chemarea misticului. Cu ajutorul ei poate utiliza forțe oculte, însă acesta are nenorocul să fie folosit el însuși într-un joc perfic al unei forțe demonice. Nefiind pregătit de nivelul de putere pe care-l primește, va fi nevoit să-și depășească neînvățarea și nepregătirile cu dâre de sânge și pierderi care îl vor marca, și mai presus de toate va suporta defectele pentru a supraviețui.

„În lumea oamenilor există răul deliberat. Tu ca om ești la intersecția dintre ce voi numiți lumină și întuneric. Le-au simțit, le-au conștientizat și le-au explorat în toate formele care le-au adus avantaj. Sadismul, cruzimea, perfidia, ura, mânia sunt calitățile pe care oamenii le-au cultivat de mii de ani. Și, în momentul în care ai pășit în viață, ai moștenit automat tot ce au dezvoltat cei care și-au vărsat sângele înaintea ta.”

Un tânăr de bani gata, cu viziuni mai largi decât marea majoritatea, cu întrebările după el, cu filosofii greu de primit din partea unora acesta intră într-un joc al maleficului, al doctrinelor păstrate înaintea umbrelor, înaintea fluxului prezent, înaintea malformărilor sigilate într-o carte ce își alege posesorul. Cartea te v-a poseda într-o înșiruire fantastică de aventuri, de evenimente palpitante între thriller și horror, unele îți vor face pulsul să accelereze, iar altele să-ți pui întrebări, oare așa a fost? … m-a surprins și m-a încântat imaginația bogată a autorului și ritmul alert cu care este depănată povestea stârnind astfel curiozitatea la maxim, m-a încins, m-a captat acolo, și am rămas cu senzația unei întrebări neterminate:… “ce se întâmplă mai departe?”

„Identitatea mea, tot ce atâția ani de zile am numit „eu”, s-a spart. Numele de Jayden care mi-a fost dat nu a fost niciodată ceva fix ca o personalitate îngrădită de granițe clare. S-a descompus sub greutatea unei viziuni de ansamblu mărețe. Tot ceea ce credeam că sunt eu a fost fabricat în propriul creier. Am aflat că sunt ceva de dincolo. O parte din întregul joc cosmic care a pornit la începuturile lumii. O scânteie care arde tare sau mai mocnit, în funcție de cum alegi să accepți visul. Iar visul meu era de fapt un mesaj. Un mesaj care mi-a fost dat ca eu, la rândul meu, să devin mesajul.”….

Cartea „Șapte Porți. Originile lui Jayden Wiker” este un roman ca o tornadă, stările se întretaie într-un joc al vieții și morții, totul este despre obsesii duse la nebunie, despre sacrificiu în numele a ceea ce iubești, e despre necunoaștere prin pecetluirea inimii, despre testarea limitelor și noțiunea de „eu” prin trezirea demonică a spiritului. Ce va pierde și ce va avea de câștigat eroul nostru vă îndemn să aflați, cert e că povestea vă va frapa!