Cineva m-a întrebat…

Nu tare demult, însă anul acesta cineva m-a întrebat: „Cine te-a învățat să te bucuri așa de viață? Cum poți fi așa fericită?… Ei bine, Nimeni, eu mi-am făcut alegerea, iar aceea este în favoarea mea și a bucuriei mele. Dar tu?

După cum am menționat, nimeni nu a contribuit la „a mă bucura așa”, nu că aș fi toate zilele un zâmbet și o feerie, mai am și eu micile nostalgii, însă în ansamblu și prin viață am ales că iau ce e mai bun și frumos, să mă înconjor de oameni pozitivi și de la care mereu să am ceva de învățat. Sunt un tipaj care din start anulează conflictele și evită meschinătatea. Iar acest fapt îmi scoate în față toate coloriturile minunate a acestei vieți acum în plină toamnă. Sincer, nici nu am fost vreo tristă de-a lungul vremii, mă și țin minte cum alergam, ba nu, zburdam cu codițele în aer, și cu o privire pe care pur și simplu am păstrat-o; au fost, nu neg și momente de eșecuri edolescentine, perioade de întunecime densă însă pe care le-am depășit cu demnitate. Și am mers înainte cu capul sus, și îmi repetam: ”sunt bine, deci, fericită!”.

Cu timpul am înțeles că viața nu este mereu spectaculoasă pentru mine, și cred că și pentru alții, ea nu este un continuu basm sau unsă cu miere, și nici nu e o plută spre nori. Iar să asociezi viața cu expresia… „să faci rai din ceea ce ai” ține de fiecare dintre noi, cum rezonăm cu oamenii și cu sinele nostru individual. Întorcându-mă la întrebarea propriu zisă… cine m-a învățat să mă bucur de viață? Eu sunt aceea, am găsit acea liană de care să mă prind și acea joie de vivre care mă înalță. Este ușor să spui că trăiești zen și vesel când ai mediul favorabil să faci asta. Însă adevărata artă a bucuriei de viață este atunci când reușești, chiar și în mijlocul furtunilor care dau cu tine de toți pereții, să găsești calmul necesar să zâmbești, să înaintezi și să îți duci zilele onest, în special cu tine însuți.

Am fost întrebată, și poate o să mai fiu… însă fericirea mea e în descoperirea lucrurilor mărunte, iar odată ce am conștientizat asta, mi-am dat seama cât este de importantă viața, fie ea și cu năbădăi. Este o adevărată măiestrie și forță lăuntrică să ne bucure florile colorate, minunea naturii, o carte nouă, o plimbare în parc, un film, o apropiere prietenoasă, oamenii noi, o muzică vibrantă. Iar arta bucuriei se învață zi de zi, cu fiece clipă ce înțelegi că a te sabota nu-i o soluție, esența e în alegerea pe care o faci, aici și acum! Nu este o muncă ușoară să pricepi miezul acestor bucăți ale completări sinelui, însă când ajungi să savurezi autentic și continuu viața cu bucurie, să ai niște obiceiuri care să te bucure zi de zi, atingi o formă de succes personal pe care ar trebui să o căutăm toți. Să ne educăm din nou dacă am rămas repetenți în ale vieții.

Nu m-a învățat nimeni să mă bucur de viață, ba din contra, au rupt din mine cât au putut pentru a mă încurca și a-mi presăra suferințe, oameni care m-au crezut poate „prea fericită” alimentându-se din forța mea pentru ca ei să înainteze, însă, să fim serioși, o dată ce-ți anulezi bucuria ta nu mai poți lua de la altcineva. Nu m-a învățat nimeni și nici modele prielnice nu am avut, dar am preluat de oriunde doar ce inimii mele i-a plăcut, și am depozitat într-un colțișor mental sămânța împlinirii prin fericire. Așa deci, m-am dus singură în această direcție și am învățat. Și mai învăț!

Am spus și poate mă voi repeta, viața este o călătorie de la care avem ce prelua, de la care avem ce absorbi și completa… fără încetare. Nu știm unde ne poartă dar singuri alegem ce punem în bagaj. Iar alegerea mea …e alegerea mea! În orice colț al lumii, în orice situație, în cel mai întunecat eșec nu aș fi sau m-ar trimite un om sau o problemă voi lupta să ies din umbra dezolanței, voi găsi cel puțin un motiv de bucurie, fie ea și înjumătățită. Eu voi căuta… și voi găsi, și atunci mă voi prinde de acea speranță și voi înainta. Nu spun că este ușor, și poate nici nu va fi, însă vă spun cu sinceritate că pe mine m-a salvat de fiecare dată. Și, din păcate, viața m-a zguduit fără milă și m-a purtat până acum prin multe locuri anevoioase, cu durere și presiune, cu greu din cela până la priviri în gol. Până la sufocare. Însă alegerile mi le asum, iar astăzi aleg Fericirea…. Tu?

Imagen vía We Heart It #blackandwhite #Darkness #gothic #lace #nature #skin #varnuak
Sursa foto: pinterest.com

Citindu-l pe Clăbuc. Cartea „Legiunea lui Lilith. Sufletele celor Rătăciți.”

Clăbuc este un personaj. Sosia lui este Vinicius Moldovan, „copil al basmelor”, creator de personaje fantastice, „liliți”, „ifriți”, și bătălii între întuneric și iubire. Clăbuc le poate pune oricând în scenă- ca actor, în melodii- ca artist muzical sau în pagini, ca scriitor. Creatorul pe care Alba-Iulia ni l-a descoperit este un interpret al emoțiilor și un maestru al surprizelor. Cartea întâi din seria Legiunea lui Lilith reprezintă debutul său literar!

Nu întotdeauna mă regăsesc în genul fantasy, personajele care îmi sunt departe de linia mea imaginară, însemnări cu alte terminologii îmi devin tot mai străine, însă curiozitatea bat-o vina, ea e cea ce mă împinge să cuprind cărțile fantasy și să le devorez, să absorb lumile noi și să comtemplu asupra timpului și spațiului propus de mintea unui autor ce s-a depășit pe sine pentru a așterne pe foaie o utopie a imaginativului!

Astăzi vreau să vă vorbesc despre Cartea întâi, „Legiunea lui Lilith. Sufletele celor Rătăciți” scrisă de Clăbuc, un fantasy românesc, povestea având loc la Alba Iulia, ceea ce este de-a dreptul mirific!

Cum ar fi ca darul tău să devină cel mai mare blestem?

Satrina află că ceea ce ştia despre viaţa ei normală este defapt o simplă iluzie. Şi că este o ifrită. Iar iubitul său un mag. Două specii care se urăsc şi vor să se anihileze. Dorind să afle ceea ce este ea cu adevărat şi cum o poate salva pe mama sa, Satrina, alături de prietenii săi, Caleb şi Cella, pornesc în căutarea persoanelor cheie pentru misiunea ei. În tot acest timp, o magă se arată dornică să-l ajute pe Partash să afle cum poate scăpa de maledicţia părinţilor săi.

Căutând o întâlnire cu destinul, Satrina se confruntă cu persoane misterioase, care doresc să o ajute să supravieţuiască… sau să moară.

„Sufletele celor Rătăciți” este o carte ca o călătorie dincolo de ceea ce-ți înnoadă mintea, e cu și despre magi, ifriți și mireni, totul creând o stare a unui film jucat la cote înalte. Acțiunea e la ea acasă, aventura curge din plin iar secretele dau pe dinafară, pericolele bat la orice pas iar personajele luptă într-o bătălie străină lor și pe care n-o înțeleg cu desăvârșire.

Îi avem ca eroi principali niște adolescenți ce trec prin procesul de preschimbare și obținerea harului, puterii, sau mai bine spus blestemului. Aceștia parcurg un drum pe marginea prăpastiei pentru a ajunge la cunoașterea lumii din care aparțin, au multe întrebări însă puține răspunsuri, au multe cărări de bătătorit însă nu cunosc direcțiile, mai ales că ajung să fie influențați de noile descoperiri și de noii așa zișii prieteni cu care își leagă viața. Acțiunea predomină la Alba Iulia dirijându-ne ocazițional la Palatul Lunii, o lume cu o poveste aparte unde se descrie începerea unei povești de iubire între Septimiu, secundul conducătorului magilor și Aurora, servitoarea miriană. Totul este atât de bine dirijat încât m-am stranspus povestitor în pielea personajelor și am vibrat o dată cu ei.

Îi descoperim astfel pe adolescenții Satrina Roya și pe Partash Euclid, pe Caleb și pe Celia, precum și pe alte câteva personaje extrem de secretoase, ciudate, misterioase, așa cum sunt Elena Arkwick și Andrej Marek, încă o enigmă pentru mine. Toți și mulți alții implicați indirect și dirijând totul cu măiestria unor păpușari își duc propriile planuri la realizare, unii mișelește, alții cu vicleșuguri, alții prin cele mai meschine moduri, însă lumea prezentă este creionată într-o tornadă a emoțiilor, a înfrângerilor, a curiozităților, a necunoscutului. Fiecare e mânat de un scop, unii să-și afle originile, unii în căutatea părinților pierduți, alții pentru slujba răului, alții pentru alte scopuri încă nedivulgate. Însă toți sunt unici în felul lor și se completează reciproc. Și cu un scop.

Dincolo de povestea celor patru prieteni, Satrina, Partash, Caleb și Celia, care își caută calea de a afla cine sunt, ce au fost și încotro să o apuce o dată cu dobândirea puterilor și al Pietroselor și Spiralatei aceștia își caută partea firească, iubirea, familia, liniștea sufletească care pur și simplu le-a fost expulzată din inima și mintea lor încă necoaptă și nepregătită să înfrunte atâtea stranietăți laolaltă. Personajele noi crează o stare de plenitudine textuală, am primit o plăcere analizându-le dialogurile, și cu amuzament am trăit nesiguranța lui Caleb, frământările lui, am admirat curajul Satrinei și am criticat dur imaturitatea lui Partash. Iar Celia, până și acum rămâne o enigmă pentru mine, cine este, cu ce scop, ce planuri are ea… Cartea aduce un iz proaspăt în lumea genului fantasy citit de mine deoarece citesc cărți dinafară din această categorie, astfel am rămas plăcut surprinsă. Romanul te poartă ca o tornadă într-un tumult de informații, dintr-o lume în alta, dintr-un real trevial al oamenilor în acel al magilor și a ifriților, însă, autorul nu se limitează doar la o destinație fixă, el e aici și acolo îndemnând cititorul să fie într-o plăcere „nebună” de a descoperi tot mai mult, aici și acolo … și oriunde.

Finalul îmi promite multe, sincer m-a lăsat cu ochii în soare, sau într-o ceață a unui portal deschis care mă tot strigă să pășesc în el, într-un cuvânt, vreau volumul doi, căci din ultimele paragrafe din carte se conturează noi direcții, noi fire narative și ceva cred peste puterile imaginației mele pe care abia aștept să le descopăr. Nu dau mai mult, deoarece aș știrbi din munca și minunăția poveștii pe care Clăbuc a scris-o divin. Îmi rămâne doar să vă îndemn la lectură, să parcurgeți tărâmuri fantastice și lumi pline de mister și să înaintați timid pe străzile orașului Alba-Iulia, acolo unde se perindă povestea unor adolescenți care vor deveni eroi, cred…

Tu viață!

Mă privesc în oglindă și caut viața. Mi se perindă în fața ochilor amintiri, frumoase relații, prietenii ce m-au marcat și oameni ce m-au făcut mai puternică. Au trecut atâția ani pe lângă mine și încă câți o să mai treacă. Viața m-a maturizat frumos, și mi-a tapetat toate cicatricile ce le poartă sufletul meu și mi-a scos în față coloritul toamnei, căldura verii, blândețea primăverii și curățenia iernii. Tu viață, s-ar speria unii de zgomotul gândurilor mele. Ar înmărmuri asupra a toate culorile ce-mi joacă pe retină. De aceea scriu…

Tu viață m-ai învățat că nu pot renunța la negru și alb, la noapte și zi, nu pot renunța la zâmbet, nu pot renunța la felul meu de-a fi. Așa cum sunt. Fără jumătăți de măsură. Fără a adăuga nefirescul în ecuația zilelor mele. Viață, te cunoasc prea bine ca să te obosești să pari schimbată, sau să răsai dintre niște rafturi prăfuite. Prefer să mergi lent și apăsat, pentru ca eu să te ajung din urmă, să te iau de braț și să înaintăm împreună ca două văpăi într-o mare de schimbări viitoare. Cine se mai obosește să alerge spre un trecut ce nu și-l mai dorește, cine?… tu viață mai învățat să văd dincolo de deal, dincolo de timp, dincolo de traseul ce mi-l oferă ceața trecutului, tu ai șters bariera lui azi și mai învățat că mâine e și el important și se cere prețuit. Câti ani au trecut?… Prea mulți pentru atâta tăcere mută.

Tu viață îmi oferi mai mult decât bezna unei nopți. Tu îmi cunoști rostul și îmi punctezi amintirea. Mă privești în ochi și îmi redai fotografic iubirile, dezamăgirile, zâmbetele și visele ce se cer înfăptuite. Ce speri tu viață? Dar eu?… Poate să te trăiesc destoinic, să văd altfel răsăritul și apusul, să-ți simt mirosul naturii care se freamătă an după an, să-ți zâmbesc, să te privesc cum înaintezi lent de parcă timpul stă pe loc…Cum mi-e în suflet? Mi-e bine… Privesc atent pe fereastră. Reflexia mea și a oamenilor în trecere îmi amintește că nu sunt singură și că pot păși sigură,… că eu și ei vedem frumusețea ploii împreună, și în special a ta, viață!

Vremea mă prinde complet neschimbată și îndrăgostită de tine. Tu, viață. Atunci credeam că plecarea nu e o soluție, acum simt în drum forța completării. Sunt neschimbată și totuși mai altfel. Și totuși atât de schimbată. E-atât de târziu…și totuși scriu. Știu și fără să mă întorc în timpul amintirilor fugare că viața mi-a rezervat multe… și încă câte. Știu că o să mă transforme și realizez că doar sufletul îmi va rămâne intact!

Sursa foto: pinterest.com

Noiembrie fumuriu…

Tu toamnă, transformi oamenii în povești, clipele în senzații și frunzele în luceferi. Tu toamnă zugrăvești plenitudini iar viața mea cu tine e cea mai bună poveste încă de completat. Totul este un tapet colorat cu amintiri frumoase, susur, iluzii, treceri, lacrimi și zâmbete, din acelea sincere și din inimă. Tu toamnă aduni pe toți să asiste la o galerie atât de personală, unică; de-ai putea vedea toată simfonia de culoare și splendoare prin ochii mei ai vizita foșnetul și ai atinge cu finețe orice formă și linie a naturii. Astăzi e noiembrie și nu mai pleci, ești într-un fumuriu cețos și calci tot mai apăsat și nu mai privești înapoi ci doar dezgolești bețele năluce ale copacilor. Chiar dacă ar trebuie să-mi fie trist eu țin ochii larg deschiși și zâmbesc fără urmă de regret față de slăbiciunile lui noiembrie fugar… este și va trece. Cum a fost cândva și tot s-a dus. Și totuși eu iubesc, acea șlefuire a culorilor, pastelarea lor, cromatica. Indiferent pe câte părți întorci timpul nu mai revii, doar îți memorezi schițe a unor creații autumnale și le dai viață prin vers, cânt, peniță… și prinzi aripi.

Noiembrie fumuriu, nu știi să fii subtil, aduci zbucium în viețile celor ce ți-au promis basme și tablouri de vis. Dezasamblezi natura împărțind bucată cu bucată semeni unui puzzle și lași doar ruine multicolore în urma ta. Ne faci tăcuți și nostalgici. Ne desenezi arome de crizanteme și promiți feerie. Nu-mi poți făgădui o trezire de poveste când greamurile sunt înnegrite de negura ta. Mă minți cu incertitudinea ta. Iar eu mă plimb prin labirintul sufletului meu și apoi transform totul într-o amintire ce-mi va pecetlui viața ca în propriul meu paradis.

Noiembrie frumos, cel care moartea îi dă viață, cel care se tot întoarce în timp iar și iar ca să facă totul altfel. Te întorci de fiecare dată ca să te mai găsești măcar un pic, poate mai cald, poate mai calm, poate mai molcom. Dar poate o faci pentru mine… Frumusețea toamnei nu m-a mulțumit niciodată, mereu am tins spre frumosul autumnal în cele mai mici detalii. Privsec și mă uimesc. Îmi place prea mult galbenul, roșul și arămiul în toată splendoarea sa, îmi place cum cu fiece lună trecută se construiește din nou un tablou ce mă răvășește. Uneori mi-e greu să mă explic, iar toate cuvintele rămân încâlcite la vizualizarea minunii ce doar toamna mi-o poate da. De fiecare dată tu noiembrie te întorci, și de fiecare dată mă aștepți mai pregătit și mai în largul notelor tale nuanțate. Mereu cu brațele larg deschise. Mereu mai cu mistic, mai cu tainic, mai dezvăluitor… și mai golaș!

Noiembrie vine

Noiembrie vine,
Noiembrie, ca de-atâtea ori,
Se duce cu ultimele măceşe roşii
Şi cu primele ninsori.

Cu noaptea sosind iute,
Cu zorii-albind târziu,
Cu apa bocnă în găleată
Şi cu îngheţul brumăriu.

Se-aprinde focu-n sobe,
Iar ceainicul dă-n clocot seara,
Ogorul se-afundă-n somn de lut
Până soseşte iarăşi primăvara.

Clyde Watson

Shared by Sally🌸. Find images and videos about autumn, fall and hello on We Heart It - the app to get lost in what you love.