Citindu-l pe Martyn Whittock. Cartea „O istorie secretă: Statul Polițienesc al Rusiei Sovietice”!

Martyn Whittock a predat istoria la nivel secundar timp de treizeci și cinci de ani. A acționat în calitate de consultant istoric la National Trust, BBC și English Heritage și este autorul sau coautorul a patruzeci și opt de cărți, inclusiv O scurtă istorie a vieții în Evul Mediu, mituri și legende nordice și O istorie secretă: Statul Polițienesc al Rusiei Sovietice. Cărțile sale stârnesc controverse dar sunt susținute pilonic de fapte concrete ce au tranșat istoria și au avut ca punct de reper personalități marcante.

Cartea „O istorie secretă: Statul Polițienesc al Rusiei Sovietice. Cruzime, co-operare și compromis, 1917-1991” apărută anul acesta la Editura PUBLISOL ne prezintă un cadru rusificat și sovietizat al unor timpuri parcă mai ieri, și care au rămas încă întipărite pe generații întregi. Rusia sovietică întotdeauna a avut ceva de tăinuit, de descoperit, de mușamalizat, de urmat niște căi mai încâlcite care au dus la consecințe severe de-a lungul istoriei care și până în prezent macină și dezbină din temelii omenirea. Rusia Țaristă a atins cote de represii, control, manipulare și a eliminat de-a lungul istoriei „inamicii” care au vorbit mai mult, care au avut altă părere, care pur și simplu au gândit diferit ieșind din contextul unui plan bine pus la punct.

Este posibil ca imaginea să conţină: 1 persoană

Bazată pe mărturii, dosare și cazuri fixe cartea „O istorie secretă: Statul Polițienesc al Rusiei Sovietice. Cruzime, co-operare și compromis, 1917-1991” ne aduce în față un material complex asupra statalității și integralității URSS. Aceste puncte cheie aflate în carte vor provoca cititorul la o reevaluare a tot ce a știut și crezut despre Rusia și „corectitudinea” sa asupra politicii, stabilității și performanțelor sale teritoriale. An de an am aflat despre diferite incursiuni și implicări acide ale Rusiei și personalităților sale sus puse, însă întotdeauna totul a fost și va fi înjumătățit oricâți interesați nu ar apărea să disece taina și secretele Rusiei, chiar și în prezent. Cetățenilor occidentali li s-a spus, în cea mai mare parte, o poveste foarte simplificată a statului represiv „totalitar” care era URSS, o informație convenabilă din ambele părți. Am auzit de KGB, Poliția gândirii, Decrete privind controlul muncitorilor, și multe altele, însă niciodată nu ne-am gândit la faptul că istoria și funcționalitatea Rusiei e mult mai ramificată și gata pregătită să „sugrume” orice forță ce și-ar cere dreptul. Nici un conținut de istorie revizionistă nu poate șterge realitatea a milioane de persoane controlate, încarcerate și ucise, a unui stat unic ca URSS. Ascunzișurile, tăișurile vorbelor și a faptelor, dar și tendința fricii de a fi reclamat de vecin, frate pentru un petic de pământ.

Martyn Whittock spune o poveste mai complexă a combinației dintre cruzime, cooperare și compromisuri necesare pentru a construi și a conduce un stat cu un singur partid. Forța lui Lenin. Acea nevoie de putere prin mecanizarea unei/unor forțe milițienești controlate special de a băga teroarea în oameni și a-i ține din scurt. O stare care încă o are Rusia chiar dacă nimeni nu va recunoaște asta. Cartea subliniază fix rolul jucat de poliția secretă în crearea și susținerea unei astfel de forme de guvernare, dar este mult mai mult decât pur și simplu o „istorie a poliției secrete”, este derivatul din sugrumarea unor forțe greu de întreținut. Depănând o istorie dintre anii 1917-1991, autorul a adus în fața celor dornici de a descoperi cazuri fixe a unei Rusii cu un „statut polițienesc” găunos, care a făcut val vârtej ani la rând, ca rezultat au urmat arestări nejustificate, interogatorii, execuții și închisori efectuate de poliția secretă. URSS a fost, de asemenea, posibilă printr-o luptă pentru inimi și minți care a determinat milioane de oameni să simtă că au beneficiat cu adevărat de sistem și că au avut facilități cu nemiluita, totul însă de fațadă, și cu greul în suflet,… oare cine ar fi îndrăznit să zică ceva. Într-o țară ca Rusia nimic nu e ceea ce pare. Nici chiar la zi.

Autorul Martyn Whittock ne prezintă o lectură compexă și bine închegată cu un conținut bine pus la punct. Unele detalii mi-au fost cunoscute din informații TV, altele le-am pus piesă cu piesă ca într-un puzzle necesar de a-mi suplini cunoștințele și a înțelege încotro au bătut gongul forțele militare rusești. Scriitorul scoate în scenă fără retușuri atrocitățile și evenimentele care au marcat cu desăvârșire și care au ieșit la iveală după ani. Unele poate nici până azi aflate dacă nu ar fi încăpățânarea unora de a elucida misterele unor conducători care și-au pus amprenta grea pe glasul istoriei. În esență, cartea este forță. Iar cei interesați de istoria secretă a timpurilor unde Lenin și-a pus pecetea această lectură v-a potoli setea de cunoaștere.

Cartea a apărut la Editura Publisol și este disponibilă pe Booksaveur

Te iubesc cu sufletul!

Sunt o romantică cu vise în priviri și cu gândurile într-o notă a valsului unei iubiri ce tronează în inima mea. Și vreau să trag o linie a stării mele de beatitudine, tu iubirea mea să știi că te iubesc mult în cuvinte însă pe zi ce trece tot mai mult cu sufletul, ca aerul de vital, ca lumina zilei, ca culorile existențiale. Alături de tine sunt Poezie, mă unduiesc sub forma cuvântului și a atingerilor, mă înfior ca o metaforă în plin avânt și mă cutremur de la iubiri de iubit. Știu multe cuvinte frumoase, feerice și din inimă, cuvinte ce descriu stările mele și ale noastre de beatitudine și extaz, știu să vorbesc despre iubire, deoarece tu ai plantat această complementare în mine. Ai pus jumătatea ta alături și m-ai suplinit prin frumos și unic. Uneori o privire îmi e de ajuns, uneori o simplă mângâiere, uneori explicațiile nu își au locul, iar „te iubesc” e o formă de a fi.

De cele mai multe ori, cum și cu ce intensitate te iubesc nu are o explicație, sau o definiție fixă, e așa cum trebuie să fie. Chiar dacă folosesc mii de cuvinte, chiar dacă mă tulbură emoția ce ți-o citesc pe chip, uneori liniștea noastră e mai gălăgioasă ca un stol de vrăbii. Zilnic îmi susur mierea pe contopirea unui sărut, folosind răgazul unei respirații pentru a-ți confirma o dată și încă o dată iubirea! Sensibilă, inocentă îmi las privirea în jos și îți zâmbesc… îmbrac cămașa ta, întind dresurile ușor pe picior, și pășesc cu pași timizi spre o viață împărțită la doi. Și visez cu ochii deschiși cum… ochii se caută, cum sufletul meu adoarme lângă al tău, cum mâinile descoperă unduirile senzualității feminine, cum buzele sorb o respirație, cum între noi dorințele sunt vitale, cum chemarea ta e un jurământ într-o eternitate.

Aș scrie multe, aș cânta veșnic iubirea și semeni unui pictor în floarea artei aș desena linii ale vieții într-o transă a inspirației. Acum însă sufletul mi-e tăcut, iar privirea o caută pe a acelui El ce îmi zâmbește ștrengar, cel care are prioritatea sufletului care este mut în fața acestui val de iubire. Inima nu strigă acum, ci doar se precipită într-o palpare a unui efervescente stări de plenitudine. Ne privim. Ne iubim. Ne descoperim pe zi ce trece. Iar… tăcerea ne e aliat în această îndulcire a buzelor, iar eu… și tu, noi doi oameni ce se iubesc, liniștea și împăcarea e cea mai frumoasă declarație de dragoste.

Eu și El suntem partea cea mai frumoasă din lumea asta mare. Suntem uniunea unui joc al sorții care ne-a împins în brațele unui altuia pentru a desena cu praf de stele iubirea. Viața ne-a hărăzit încercări însă doar în doi vom înfrunta ceața dimineții și vom valorifica amurgul roșiatic; doar noi doi vom putea doar ținându-ne de mână să scriem istoria boemică a celui mai cântat, și tatuat sentiment, iubirea!

Sursa foto: pinterest.com

Citind-o pe Em Sava. Cartea „Ana”!

Absolventă a Facultății de litere (Universitatea Babeș Bolyai, Cluj-Napoca), Ela Mihu (Em Sava) a dus cu ea în Canada dragostea pentru cuvântul românesc, pe care l-a cultivat și în mințile copiilor de români din țara frunzei de arțar. Din anul 2014 a început să publice poezie și proză pe blogul personal Sweet & Salty (https://savatoronto.com), iar din 2015 a apărut periodic în diferite reviste din țară și din diaspora. În 2018 a publicat împreună cu Axel romanul „Pași”. Iar anul acesta Editura SIONO îi valorifică un nou roman intitulat, „Ana”, un glas a unei generații ce au ticluit slova și graiul pentru a se așeza în ani o pâlnie între ce-a fost și ce va fi, ce s-a lăsat uitat și ce a dăinuit semeni unor povești repetate iar și iar la gura sobei.

Ana, protagonista romanului cu același nume, este un personaj cu nimic mai prejos decât Scarlett O’Hara, ori alte eroine cu rezonanță literară. Frumoasă și puternică, trăiește și iubește într-un secol bântuit de istorie și de mentalitățile strâmte ale satului ardelenesc din acele timpuri . Destinul ei stă sub semnul unui mare secret, purtat în suflet toată viața. Cartea este și o frescă a satului românesc cu obiceiurile și tradițiile sale, de aceea mulți cititori își vor regăsi amintirile copilăriei, iar cei foarte tineri vor descoperi o lume minunată: cea a originii lor. Cartea este pur românească. ÎNTR-O LUME CARE COPIAZĂ, E EXOTIC SĂ FII ROMÂN!”

Ar putea fi o imagine cu 1 persoană, carte şi interior

Atunci când emoția pulsează viață…

Nu am avut noroc de bunici povestitori, anii i-au rup de mine, iar eu am rămas cu golul neumplut; însă am avut parte de bătrâni care mi-au depănat la lumina unei lumânări iubiri neîmpăcate, inimi făcute ghem și emoții legate strâns în năframă, legături rupte de familii și căsnicii așezate de niște familii dornice de avuție. Însă cu toate slovele lor uneori neînțelese de mintea mea fragedă, ei toți împreună au întărit în mintea mea de copil iubirea, dăruirea și iertarea. Oameni care m-au marcat cu voie sau fără de voie… exact ca romanul despre care urmează să vă povestesc câte puțin. Cartea „Ana” scrisă de Em Sava m-a răvășit, cu o cursivă slovă din locurile menționate, autoarea își pune amprenta pe suflete înnodând lacrimi amare și zâmbete fugare. Și ca povestea să vă surprindă cu desăvârșire vă pot spune că autoarea cu mâna pe peniță ne relatează un curs al apelor din propriai generație, sentimente ce s-au transmis din povestea străbunicii și a bunicii sale materne. Vă spun, nimic nu e mai frumos când găsești povești muncite de ani, de povețe, de încercări care nu lasă loc hodinii, ci îndeamnă la creare prin frumos ca într-un condei răsărit din gămălia unei iubiri semănate de acea „Ana”. Cartea a pulsat a viață iar suferințele și pierderile le-am simțit ca foc pe suflet, am suspinat, am lăcrimat și m-am rugat pentru sufletul Mariei, al Anei… și a Zamfirei. Chipuri brăzdarete de lipsuri, de vântul uscat și ciuruiturile războiului ce nu iartă pe nimeni, iar toate la un loc au fost ținute piept de aceste femei vrednice și care au fost pecetea unei determinări femeiești de a fi, de a înfrunta, de a ostoi necazul și pizma sătească.

Povestea ni-o aduce în prim plan pe Maria, o tânără măritată încă în floarea vârstei inocente, o căsnicie înțeleasă între părinți și care o clădesc într-o suferință care o încearcă pe an ce trece, aceasta își înnoadă lacrimile și merge curajoasă prin toate ocările soacrei și nepăsarea soțului. Îi aduce pe lume copii, însă acest fapt nu o apropie de el, ba din contra, se instalează o răceală obișnuită, că așa le e dat femeilor de la țară, să-și slujească bărbatul, că doar el e cel semeț. Până când războiul o face văduvă, și o pune în fruntea celor care trebuie să renască din propria cenușă, cu doi copii în prag. Însă nenorocirea, sau încercările nu vin pe rând, Maria se trezește în brațele lui Sandor, iubirea sa, freamătul ei, și blestemul ei… cel care i-o dăruiește pe Ana, rodul unei iubiri „imposibile, interzise” dintr-o româncă și un ungur. Deși iubirea lor e mare iar un copil ai zice că ar putea să-i unească, cu voia părinților nu te pui, iar „amestecul” dintre români și unguri nu trebuie încălcat, astfel fiecare își vede de drumul său chiar dacă chinurile sunt agonice, iar Maria e de neclintit în hotărârea sa.

Ana crește ca o floare din glastră, frumoasă, gingașă, senzuală și muncitoare, aceasta întoarce priviri și primește urări. Copilăria ei este marcată de lipsuri și un frate mereu pus pe cazne, însă aceasta are lumină în suflet ca un înger. Anii o fac din ce în ce mai sublimă, însă nici soarta ei nu e poveste pe lanul plin de floare, roua lacrimilor curg, iar tânăra noastră înfruntă tot, însă cea mai mare realizare a ei e că, împotriva tuturor, dar cu încredere în inima ei, îl alege și se căsătorește cu cel iubit de ea.

„Alexandru o zări pe Ana în duminica aceea între fete, povestind bucuroasă. Vorbeau toate deodată și râdeau. Fata ridică ochii și prinse în zbor o scânteie de zâmbet fugar, ca o părere, că nici nu era singură că într-adevăr a văzut bine ori doar i s-a părut. Se înduioșă și i se făcu milă de ochii lui blânzi și triști. Simți parcă un ghem în stomac și ar fi vrut să se ducă la el și să povestească un pic, să-l aline cu vorba, deși nu știa ce i-ar putea spune. „

„Erau fericiți. Era 5 octombrie 1939. O zi de toamnă, ca o harfă dulce, aurea văratic cerul deasupra lor. Soarele ieșea din nori și bătea albastru în cosițele negre ale Anei, iar lui Alexandru îi venea să chiuie de bucurie. Ana era femeia lui în acte și-n fața lumii. De acum, nimeni nu putea s-o mai atingă nici c-o vorbă.”

Povestea se deapănă… ca într-o seară de șezătoare, istorisire ce strânge inima tinerelor și cheamă glasul întristat al femeilor și replicile celor mai așezate la minte; e cartea ce cu o admirație deosebită o strângi la piept semeni unei bijuterii ce nu ai vrea să o împarți cu nimeni. Și încă te mai miri, oare cât mai putea suferi Maria, … oare câte chinuri să mai îndure Ana?… oare se vor îndrepta cărările Savei?… cert e că în ansamblu povestea nu e de spus, nici de despicat în patru, nici de suflat din cuvinte, această carte e de trăit, această poveste e de urmărit prin fire emotive, prin slove arhaice, prin grai curat ardelenesc, prin mesaj pur odihnitor.

Romanul „Ana” e furtună de emoții, este o poveste pur românească bătătorită pe grai așezat de vremuri și peisaje desprinse de hotarele minții. Totul aici este idilic, tradițional și într-o formă de prezentare istorică, a ce a fost într-un colaj a unei generații ce a înfruntat tot pentru dragoste și în numele ei. Mie îmi rămâne să vă îndemn la lectură, însă nu în ultimul rând ai mulțumi autoarei pentru darul ei de a scrie și binevoința ei de a ne relata istoria familei ei… poveste din poveste, emoție din emoție, cuvânt și dăruire! E o carte de citit și recitit… pe care eu deja o iubesc!

Ar putea fi o imagine cu carte şi foc

Inspirație de decembrie!

Luna decembrie este una dintre cele mai frumoase din an, și e preferata mea. Lumini. Culori. Poveste. Și nu putem nega că fiecare din noi avem tendința de a ne molipsi de bucurie și dăruire în această perioadă. E momentul în care ninge cu vise în nopțile cu însemnătate, ninge cu bucurii atunci când fiecare își amintește tradiția, nevoia de a fi cu familia, ninge cu speranţe pentru că în această perioadă se amintește mai des bucuria de a dărui, și încrederii că totul va fi bine! Acum mai mult ca niciodată razele unicității transmit magie curată … plutește în văzduh aroma de scorțișoară, portocală și prăjituri coapte pe vatră… gustul copilăriei, gustul de viață. Podoabele bradului ne subliniază apropierea și zvâcul pe care-l adormin în altă perioadă din an, …și ninge, pentru a lipi oameni de zăpadă… și a fi mai fericiți!

Și cum e decembrie fără dorința și așteptarea lui Moș Crăciun, și cadourile… începând cu noptea bătrânului Moş Nicolae, magica noapte în care se oglindește bucuria pură a tradiției, a acelor povești spuse și cântate la gura sobei… până la aroma și ispirația Crăciunului, nu trece nimic. Totul e poveste în decembrie, chiar și inspirația mea. Împodobirea bradului, colindele, alegerea culorilor, ornamentelor, a felurilor de bucate, dulciurile ce nu pot lipsa, totul se asezonează cu magie. Cu starea mea de bine, și cu nevoia de a da mai departe.

Este sărbătoarea tuturor, iar împărțind o petrecere, o datină ne apropiem mai mult de cei pe care-i avem la ore distanță, cei care sunt la capătul pământului cântând aceleași versuri de serbare într-o limbă a prieteniei. Anume în această perioadă simt că participăm cu sufletul la tot ce e sentimental, și de o împlinire care greu o pot reda în cuvinte.

Cum mă simt? Ca un an în decembrie. Valeriu Butulescu

Decembrie este luna bucuriei. A sensibilității care ne răscolește. Niciodată zâmbetul nu e mai colorat ca acum, niciodată vocile nu sunt atât de frumoase ca într-o succesiune de clinchete a colindelor suave și tradiționale. Seara lui decembrie e de paradis, e apusul ce-ți dansează umbrele fumurilor de peste dealuri, e despre formele fulgilor ce își valsează căderea, e despre cuvintele care par a se naște de nicăieri, într-o erupere a unei inspirații menite să trieze ziua și să facă pact cu noaptea cea liniștitoare.

Decembrie e despre inocența copilărească. Fie că ești adult, fie că ești un suflețel în formare. E despre zâmbete pe faţă, despre dar din dar și emoție învelită în caramel. Este luna cum obișnuia bunica să spună… a omeniei, unde fără să vrei faci bine, cooperezi, și uiți de povara zilelor. Decembrie este timpul când stai în jurul focului și pur și simplu trăiești clipa. Nu cauți răspunsuri, și doar absorbi spiritul acesta magic care parcă îți redă aripi. Armonia îți colorează privirea, și totul ți se pare atât de simplu, atât de boemic.. iar gălăgia deranjantă e undeva departe de a te defini, de a te chinui. Acum și aici… de decembrie mi-e a iubire, a emoție, a inspirație! Cuvintele vin și pleacă… gândurile îmi țes povești iar fulgii parcă nu mai obosesc să se învârtă în dansul lor, iar eu… eu trăiesc din iubire! Tu cum vezi acel decembrie al tău?

Sursa foto: pinterest.com

Citind-o pe Mary Jordan. Cartea „Arta Ei de a Reuși. Povestea nespusă a Melaniei Trump”!

Mary Catherine Jordan (născută la 10 noiembrie 1960) este o jurnalistă americană câștigătoare a Premiului Pulitzer. Timp de 14 ani a fost corespondent în străinătate, scriind din aproape 40 de țări. Alături de soțul ei, jurnalistul de la Washington Post, Kevin Sullivan, Jordan conducea birourile de ziare din Tokyo, Mexico City și Londra. Jordan a fost, de asemenea, fondatorul și editorul Washington Post Live, care găzduiește dezbateri politice, conferințe și evenimente de știri pentru compania media. Jordan intervievează, de asemenea, unii dintre cei mai performanți oameni din lume pentru podcast-ul de succes „What it Takes” creat de Academy of Achievement. Printre cei cu care a vorbit ca parte a acestei serii de podcasturi se numără legendele cântătoare Julie Andrews, Peter Gabriel și Judy Collins. Ea a intervievat, de asemenea, fostul președinte Jimmy Carter, actorul Michael Caine, și nu în ultimul rând pe prima doamnă, Melanie Trump, iar în urma acestei colaborări s-a născut cartea „Arta ei de a reuși. Povestea nespusă a Melaniei Trump”, o istorisire controversată despre multe necuvinte ce s-au pierdut în agitația jurnaliștilor care au căutat senzaționalul.

Viața controversată a lui Melanie Trump mereu a fost sub vizorul tabloidelor internaționale. Iar o dată ce a devenit prima doamnă a fost ținta intereselor jurnaliștilor și publicațiilor atât speculative cât și de natură sensibilă a vieții și activității acesteia. Mary Jordan ne aduce o versiune veridică a reușitelor și experiențelor Melaniei Trump într-o carte recent apărută și în limba română la Editura PUBLISOL!

Carte fiind scrisă de o jurnalistă detaliile sunt foarte bine puse la punct, multe lucruri pe care majoritatea oamenilor nu le-ar ști despre protagonistă. Cercetările făcute mi-au deschis ochii cu privire la ceea ce s-a întâmplat în spatele fațadei publice. Jordan o descrie pe Melania ca fiind concentrată, nemiloasă și ambițioasă – lăsându-și prietenii în urmă odată ce a trecut la o nouă parte din viața ei, indiferent dacă a fost o carieră de model care a condus-o de la Milano, Italia la New York City sau căsătoria ei cu magnatul de afaceri care a dus-o la Casa Albă.

Autoarea cu un dar cizelat în anii profesionali a aplicat o structură narativă foarte clară. Este ușor să urmăriți povestea Melaniei Trump. Deoarece este fixă pe o persoană Melanie cu siguranță și-a setat direcția de povestit și redat din viața ei. Este doar o imagine de ansamblu și un set de presupuneri în cunoștință de cauză cu privire la tipul de persoană care este. Mesajul pe care l-am primit din carte este că Melania își dorea doar o viață stabilă și sigură. A reușit asta căsătorindu-se cu Trump. Cu toate acestea, întreaga ei viață s-a schimbat după ce a fost ales președinte. A trebuit să-și renegocieze acea fadă fațadă a unei căsătorii, să-și protejeze fiul și să se gândească la cum să-și gestioneze noul rol ca primă doamnă a Statelor Unite. Umanizează figura evazivă pe care o reprezintă acum. Per total, mă bucur că am citit cartea, ca aspect de informare personală și a construirii unei păreri proprii. În concluzie pot spune un lucru: se merită unul pe altul!

„Arta ei de a reuși. Povestea nespusă a Melaniei Trump” e o carte care atrage atenția, în principal, raportează o mare parte din cele spuse deja. Dacă există un interes pentru viața Melaniei Trump înainte de căsătorie, această carte furnizează aceste informații. Povestea bine raportată a unei femei care a știut ce vrea și cum și-a urmat calea pentru a-și atinge obiectivele.

Citind-o pe Laura Stanciu. Cartea „Fără Limite”!

Laura Stanciu menționează pentru pagina serialreaders: „Născută acum 34 (1986) de ani, cu o copilărie plină de farmec și o tinerețe agitată, sunt produsul unui mediu profund urban și o veșnic îndrăgostită de magie, iubire și oameni frumoși sufletește. Devenită de câțiva ani mamă de golan în creștere, tot timpul visătoare, uneori egoistă, mai tot mereu sarcastică și cu un umor cinic îmi las imaginația să zboare în fel de fel de scrieri inspirate de înrăita mea plăcere de a citi cărți polițiste.”

Eu am descoperit scrierea autoarei prin cartea „Detectivă de ocazie”, apărută anul acesta la Editura Petale Scrise, o carte pe cât de consistentă textual pe atât de amuzantă și de o originalitate pătrunzătoare; însă cea de-a doua carte a autoarei e pur și simplu minunată din toate punctele de vedere. „Fără Limite” este un roman ce captează din prima, subiectul transpunerii în timp și efectele distructive ale celui de-al Doilea Război Mondial în România îți sar în ochi, iar semănând aceste puncte cheie autoarea m-a cucerit fără precedent!

O avem ca eroină principală pe Luiza, o tânără din prezentul actual care în urma unui accident nefericit călătorește în timp în momentul somnului, niciodată în același loc, niciodată nu poate interveni în momentele vitale, niciodată nu stă mult, niciodată nu se atașează de acei pe care îi întâlnește, mai puțin până îl află pe El. Anul în care nimerește în ultimele sale escapade este nici mai mult nici mai puțin finalul celui de-al Doilea Război Mondial, mai exact 1945, unde rămășițele sociale încearcă să troneze, unde hoții și infractorii își caută loc în cele mai stabile sfere ale „dreptății”, unde fiecare rupe cât poate, însă eroina noastră este tentată să mai revină iar și iar, motivul fiind atașamentul acesteia pentru celebrul Comisar Alimănescu, denumit și „Justițiar de Fier”.

„Simțea, de când îl vizitase -O, Doamne, cum putea să sune asta?! Se simțea de parcă era moartă și îi bântuia pe cei vii- pe Justițiar, o permanentă stare de neliniște, nu-și mai găsea locul și mereu era împrăștiată, trezindu-se că visează cu ochii deschiși la chipul acela atât de magnetic. Da, comisarul își merita pe deplin denumirea care i se acordase peste ani. Era un bărbat mult prea puternic și hotărât ca să nu se facă remarcat. ”

Cu fiecare vizită Luiza îl ajută în rezolvarea cazurilor dar și îl împinge fără să vrea în ghearele morții, deoarece acesta atrage atenția celor sus puși prin corectitudine și bună conduită, ceea ce-l face un personaj cunoscut în istorie pe care Luiza o studiază și o aduce la aflarea unor fapte care o cutremură. La fiecare apariție, picătură cu picătură se trezesc niște emoții de atracție și grijă ca mai apoi să se transforme într-o dragoste ce nu are nici început fix nici viitor pus la punct, doar niște incertitudini pe care amândoi le recunosc, le acceptă și se împacă sfidând timpul și spațiu pentru a se reîntâlni vag, fugar însă epic. Și mereu… timpul le este dușman.  

„- Nu ai cum să mă găsești… Timpul ne e potrivnic… spuse ea plecându-și capul, astfel încât el să nu-i vadă lacrimile.”

Momentul dureros vine, se împinge în inima Luizei cu repeziciune iar ea e pregătită să încalce toate regulile pentru a fi cu el, însă nu întotdeauna e așa cum ne dorim, nu întotdeauna avem cheile potrivite… și mai ales când sunt personalități corupte care suflă în făclia speranței. Finalul este eminent, însă e o portiță spre un va urma… iar ea este acolo pregătită pentru ce va fi. Istoria este scrisă însă nu e bătătorită, iar din spatele culiselor se pot produce scene de o importanță surprinzătoare!

Cartea „Fără Limite” cuprinde suspansul în toate formele sale, autoarea îmbinând un personaj cunoscut istoric cu ficțiunea, starea neliniștii cu scrisul anilor, iubirea cu suspinul. Întreg romanul e o combinare de stări pe care le-am primit într-o îmbrățișare vizuală care încă îmi joacă pe retină. Totul a fost de o profunzime șocantă încât îmi strâng brațele și cuprind dragostea lor ce pur și simplu… nu a fost să fie. Cu greu probabil mă voi detașa de carte, deoarece astfel de subiecte sunt pentru mine un fel de oază definitorie ce le las să mi se așeze destoinic pe suflet. Cartea dezleagă inimile și le primește într-o poveste ce trece barierile imaginației, ale timpului și ale limitelor. Aici nimic nu e ceea ce pare, iar iubirea e cheia esenței atemporale.

Vă îndemn la lectură, cartea „Fără Limite” de Laura Stanciu poate fi comandată de pe site-ul Editurii Petale Scrise.