Citindu-l pe Ioan Slavici. Cartea „Mara”!

Ioan Slavici (n. 18 ianuarie 1848, Șiria, comitatul Arad – d. 17 august 1925, Crucea de Jos, Județul Putna) a fost un scriitor, jurnalist și pedagog român, membru corespondent (din 1882) al Academiei Române. Opera literară a lui Ioan Slavici este influențată de viața satului ardelean. Scriitorul a fost considerat de criticul George Călinescu un „instrument de observație excelent” al mediului rural, oferind în nuvelele sale poporale și în studiile sale o frescă a moravurilor, a comportamentului oamenilor în funcție de stratificarea lor socială, în cele mai mici detalii ale ținutei, îmbrăcăminții, vorbirii și gesturilor.

Prima tentativă de a scrie un roman, a avut loc tot în timpul studenției, în anul 1873, când a încercat să scrie „Osânda răului”, dar recunoașterea sa ca romancier a avut loc abia după apariția romanului „Mara”, în revista Vatra în 1894, și mai apoi în volum în 1906. Mara a reprezentat o altă treaptă în evoluția romanului românesc. George Călinescu a descris apariția acestui roman un pas mare în istoria genului, fiind una din cele mai mai puternice opere care s-a scris înainte de „Ion” al lui Liviu Rebreanu. Romanul prezintă lumea foarte cunoscută lui Slavici a țăranilor și târgoveților din jurul Aradului, cu un subiect și o intrigă sumară. Mara, o precupeață abilă, chibzuită și egoistă, cu un spirit pragmatic și o dârzenie aproape bărbătească, se luptă să asigure un viitor îndestulat copiilor săi, Persida și Trică. Conflictele care se declanșează și consecințele lor, prezentate pe un larg fundal social și caracterizarea amplă a personajelor reprezintă substanța romanului. (sursa wikipedia)

Astăzi vin să vă prezint mult cunoscuta carte „Mara” de Ioan Slavici, un roman reeditat anul acesta la Editura PUBLISOL care și-a luat minunata însărcinare să ne aducă nouă cititorilor o serie a zece cărți de referință din literatura română prin Colecția feminIN.

Romanul „Mara” ne prezintă drama unei femei de la țară împovărată cu grijile familiei, ajungând văduvă duce greul departe, în ani, în osândă, în mularea spiritului cu niște încercări ale sorții. Și pot să vă spun că nu-i este deloc ușoară viața, însă prin muncă și încăpățânare își atinge scopurile.

Avem ca personaj principal pe văduva Mara, mamă și femeie îndurerată, iar toată închinăciunea ei ajunge în a asigura o existență îndestulată copiilor ei, Persida și Trică, educarea lor, și ferirea de năpastele viitoare, o sarcină mult prea grea în niște timpuri ale prejudecăților și constrângerilor. Ca în orice sat familiile se știu, părinții între ei își fac planuri atât pentru ei cât și pentru soarta copiilor, astfel în acest cerc al planurilor se găsesc și copii Marei, evident și nu numai. Toți gândesc pentru alții mai puțin pentru ei. Atât Mara cât și celelalte personaje croiesc o acțiune într-o accelerare continuă. Iar faptele și alegerile lor spun de la sine o suferință dar și o nehotărâre marcată de un viitor incert. Direcția fiecărui pas în față sau în spate le pun pecete pe destin fără ca să-și dea seama astfel ajung să fie produsul propriilor frici și abandonuri. Cartea se stratifică menținând mai multe planuri descriptive, însă cele mai esențiale sunt ale Marei și a Persidei, mamă și fiică, două suflete purtate de vâltoarea zilelor și a suferințelor ce li se adâncesc în oase. Cartea am văzut-o ca pe o tânără smerită care încearcă să-și urmeze propria cale în a ajunge în inima cititorului împătimit.

Romanul e la a doua citire, în adolescența liceală și acum, două planuri care au schimbat viziunea și ochiul din spatele lecturării, în câteva cuvinte… sentimentele le-am perceput altfel, emoția a fost mai profundă iar moralitatea am conștientizat-o din latura adultului format. Atunci a fost „am citit”, acum a devenit „am contemplat”.

Autorul realizează în carte un tablou social amplu, descriptiv care atrage indiferent de cât de devreme sau tardiv vei citit această minunată operă. Personajele sunt puternice, cu caractere bine definite care te marchează, de fapt și vremurile în care se desfășoară subiectul. Finalul romanului este o confirmare a moralității lui Slavici care nu uită să pună punctul acolo unde trebuie arătând că fiecare piesă își are locul său. Vă recomand cu căldură această scriere care merită să fie citită și recitită în ani!

Și cum nu vreau să închei atât de abrupt, vă las mai jos câteva citate care m-au surprins plăcut:

• Omul vede cu ochii, aude cu urechile, dă cu socoteală şi te scoate în cele din urmă cum eşti, orişicât de mult te-ai sili să-i pari altfel.
• Doamne, câţi oameni sunt cu multă ştiinţă de carte care trăiesc ca vai de capul lor, luptându-se cu nevoile vieţii şi nebăgaţi în seamă, ba poate chiar dispreţuiţi de alţii care nu ştiu carte, dar au bani?!
• Iubirea e din altă lume şi se iveşte din senin, fără ca să ştii de ce, se dă pe faţă, fără ca să ştii cum, şi te duce fără ca să ştii unde.
• Nepriceperea este şi ea o vină, dacă alţi suferă de pe urma ei.
• Banul e mare putere, el deschide toate uşile şi strică toate legile.

Cărțile pot fi găsite, Aici!

Citind-o pe Simona Poclid. Cartea „Pescarul nimicului!”

Sunt unele cărți care pur și simplu te lasă fără replică, stai, contempli și privești în zare gândindu-te că undeva acolo cineva a atins poate necuprinsul. Mason Cooley menționează că „lectura ne oferă destinații unde putem merge chiar dacă trebuie să rămânem acolo unde suntem”, astfel într-o transă a cuvântului cioplit din sentimente m-am cufundat în scrierea autoarei Simona Poclid, în cartea „Pescarul Nimicului”, editată la EIKON, București 2019.
Am perceput această lucrare mirifică ca un zbor spre îngeri sau spre nimicuri importante care de fapt ne definesc fără să realizăm. Autoarea a cuprins filă de filă nu doar zbuciumul eroilor dar și pierderea noastră a fiecăruia, singurătatea, dorința de a avea, de a poseda, de a lăsa ceva în urma noastră… ce, cum, rămâne de văzut, cert e că am ținut în mână seară de seară o carte cu suflet și i-am auzit fiecare bătaie ritmică.

„În fiece colţ al firii, există o sete de toate apele lumii, de toate posibilităţile și visele prinse-n rouă, de toate ferestrele care se pot deschide; și o foame de tot pământul, cu trupurile lui verzi, culcându-se sub talpa noastră, cu ochii întorși pe dos, de care se îndrăgostesc rădăcinile copacilor. Nu poţi mușca frumuseţea lumii, nici nu o poţi sorbi, dar, într-o oarecare zi, îţi dai seama că între tine și lume nu există nicio distanţă. Nu deţii Cuvântul, căci acesta este al tuturor. Când trece pe la tine, îl prinzi de oase, îl întemniţezi în ochi, pe buze și-n mâini. Te prefaci într-un mormânt și scrii. La începuturi, multă lume poate trece pe lângă amintirea ta, din curiozitate ori din greșeală. Ești mai frumos ca oricând. Din pieptul pământ se pot adăpa toate florile. Cerneala cu care scrii nu se duce sub nicio ploaie. Nu ţi-a rămas mai nimic. Doar scrisul. În orice punct al existenţei, tot ce poţi spune despre tine este că scrii. Chiar dacă nu te aude nimeni.” Simona Poclid

Când știi că nu mai poți mai poți puțin… mereu îmi repeta mama, astfel am simțit și eu citind această carte, poate vă întrebați de ce… mă explic, cum poți citit o carte de durere fără să empatizezi?, cum poți plimba privirea pe niște foi încărcate de drame, suferințe și pierderi fără să fii transpus acolo cu trup și suflet?, cum poți developa un scenariu scris cu o așa profunzime fără să fii părtaș fie și indirect la această scenă a pierderii de sine într-o mare a nemărginitului? Nu ai cum, iar momentul lungii mele lecturări a cărții s-a datorat impactului pe care l-a avut atât mesajul cât și stilul boemic al autoarei.

„Pescarul nimicului” a fost și va rămâne o pecete a profundității, aici vei capitula în fața celor relatate și te vei abandona spumei mării primind așa cum e povestea poetului pierdut printre metafore și a femeii lui, a pescarului ce pășește semeni unei stafii prin lume lăsând dâre de nimic și pictorul, umbra unor artiști pe alocuri neînțeleși, efect al unor tragedii familiale ce i-au marcat. Acest elogiu adus acestor personaje s-a făcut în singurătate, dar împotriva ei, deoarece doar nașterea a arătat calea spre o continuitate a artistului ce nu-și va mai etala năvodul său nebunesc de vise demonice. Fiecare nume în parte se creionează într-o personalitate puternică chiar dacă distorsionată după constrângeri, modelarea lor e marcată sau de mândrie, gust de glorie, gelozie sau de prea multe pierderi, de la acei frați subjugați de tabloul unui sumbru și grotesc spectru familial, acel scriitoraș mânat de aspirație prin vers … și acea femeie dornică de mai mult au fost punctul țintă ce s-au unit pentru a ne arăta „măruntaiele vieții” scoase dintr-un trup al singurătății nepieritoare.

„Ce e viața? (Un muget desprins de creanga zenitului.)”

Cu fiece capitol înaintat am fost întâmpinată de o întrebare și o răsplată printr-un răspuns al unei contemplări ce lasă totuși la discreția cititorului nota finală de definiție. Iar subiectul e o compoziție din mai multe traume adunate la un loc care au definit un viitor și au tăiat ramura unui prezent absent. Cum se folosește adesea în psihologie expresia „totul datorită părinților… nu, din cauza lor”, astfel acesta a fost gongul cărții care mi-a arătat încă o dată cum neîmplinirile unor adulți pot sărăci psihologic și spiritual evoluția unui copil aducându-l în pragul nebuniei pe viitorul adult.

Cartea mi s-a părut o durere vie ce a tăiat în carne. Cartea e o promisiune pe care ți-o faci în a plimba mintea departe de acel nimic, și de a fi mai bun, mai realizat, mai cumpătat. Dar până unde? Până când? Probabil fiecare dintre noi își poartă durerea în manieră proprie pescuind semeni pescarului nimicul din nerealizările ce zac ca niște rămășițe uitate. Cartea e un delir conștient dar și un strigăt în numele a ceea ce nu se vede dar se aude, e… ca să o citez pe autoare: „simple treceri, clipe care trec asurzitor, evenimente care tulbură inima, dar o înalță spre speranță.”

Recomand cartea cu drag, e o meditație continuă, o gură de aer marin purtat de năluca nimicului ce se cere imortalizat!

„Pentru ca un om să poată îndura atâta singurătate, trebuia să fie o fiară. Pescarul era o fiară care se plimba mereu cu undița pe spate, așteptând să prindă nimicul. Își lăsase toate proprietățile în urmă, toate tablourile, cedându-le fratelui și dispăruse. Nebunul plecase din oraș și oamenii în urmă îl uitaseră.”

Citind-o pe Raluca Pavel. Cartea „Locul unde îngerii ațipesc”!

Raluca Pavel (Raluca Rodica Ailincăi) este născută la 19 martie 1986, în Botoșani. Este doctor în sociologie și scriitoare. După absolvirea cursurilor universitare (2008), postuniversitare (2011) și doctorale (2015) ale Facultății de Sociologie și Asistență Socială București, secția Sociologie, a susținut seminarii la aceeași facultate, pe teme de criminalitate și devianță socială. A participat la o serie de cercetări și studii realizate în colaborare cu Institutul de Sociologie și cu Administrația Națională a Penitenciarelor privind strategii și forme de prevenire a criminalității în general, a criminalității feminine, în special. Pe lângă două cărți cu niște povești curemurătoare autoarea bucură inima cititorilor cu câteva Volume de poeme printre care: „Sipetul din Călinești„, Ed. Contrafort, Craiova, 2011; „Străinului”, Ed. Contrafort, Craiova, 2012: „Locul unde îngerii ațipesc”, Ed. Contrafort, Craiova, 2014!

Astăzi vreau să vă vorbesc despre cartea „Locul unde îngerii ațipesc”, un volum ce te răscolește din adâncuri, te poartă într-o feerică armonie de sunete în care te dansezi, îți valsezi inima și emoția. Fiecare poezie parcă te definește, parcă te face să te simți într-o sală de spectacol al cuvintelor.

Poezia, e acea oază care mă atrage și mă înlănțuie ori de câte ori îmi pierd busola vieții. Poezia e acea alinare care mă completează și-mi readună emoția din vibrarea rimei. Poezia e zumzetul gândurilor și foșnetul frunzelor prin contemplarea visării, e gust de viață și fărâmă de suferință, e patimă și uniunea cu divinitatea. Astfel un amalgam de trăiri au curs prin venele mele o dată ce am parcurs poezie cu poezie din cartea autoarei Raluca Pavel, autoarea cu un har poetic mi-a redeschis gustul de cuvânt scris prin mesajul artistic cu ajutorul imaginilor expresive care au mișcat inima pătrunzând în „foaia rațiunii” creionând imagini vii.

(…)
cine sunt,
am înțeles…
La început și la final,
iubirea nu este decât
o altă definiție a morții.
m-aș căuta
înainte să te găsesc,
dar viața a uitat să mă treacă
pe hartă

Din poezia „Îți mai aduci aminte viitorul?„

M-au fascinat mereu unduiturile și însemnările febrile ale poeților, a acelor suflete ce nu doar că știu cum să minimizeze textele pentru a le da forma unor câteva rânduri esențiale dar și a celor care fac pact cu însăși creația spre a trona emoția din puțin în mult, din câteva puncte într-un infinit. Astfel Raluca Pavel îmbibă cerneala iubirii în orice retină a privitorului, în orice respirație a cititorului creând acea punte a frumosului prin poezie.

(…)
da, dragul meu, sunt o visătoare,
am cunună de stele pe tâmplă,
roua-mi sărută tălpile.
mă vezi frumoasă de-o vreme,
de când te răsfrângi în ochii mei.
să nu uităm anotimpul acesta
Din poezia „De-o vreme „

Mie îmi rămâne să vă îndemn la a citit poezia, acea creaţie ritmică a frumuseţii în cuvinte izvorâtă din dărnicia unui om. Îți mulțumesc dragă Raluca Pavel pentru depășirea hotarelor imaginației, a plenitudinii textuale și a umplerii grădini imaginare cu visări și sărutări artistice în locul unde îngerii ațipesc!

Citind-o pe Raluca Sferle. Cartea „Vânătorul nopții V-I”!

Autoarea Raluca Sferle s-a născut în data de 25.02.1996 în localitate Oradea, Bihor; aceasta este scriitoare de cărți pentru adolescenți, genul fantasy și SF. A debutat în anul 2020 cu un roman fantasy medieval, care descrie viața unei tinere fete determinată să devină o războinică invincibilă (recenzia aici). Raluca a terminat facultatea de Inginerie Electrică și Tehnologia Informației la Universitatea din Oradea, a intrat la master și în același timp a publicat primul volum al unei serii fantasy. Pe lângă acesta, pregătește noi surprize literare pentru cititori, iar de curând a publicat un nou prim volum intitulat Vânătorul Nopții, la Editura Virtuală, o poveste contracronometru care te va ține într-un suspans continuu!

„Vânătorul Nopții. Vânătorii Renegaților,” volumul I ne prezintă o poveste pe culmile unor electrice acțiuni menite să ne atragă, să ne poarte prin întunecimea nopții într-o incursiune de misiuni întru protecția oamenilor, acele suflete sensibile în fața unor atrocități pe care nu și le pot explica; o lume acolo unde Vânătorii duc o luptă crâncenă cu alte forțe meschine pentru a-i apăra și a-i scuti de umbrele unor destine sfârtecate.

„Sfârșitul omenirii bate la ușă, iar atacurile din partea lui Cezar, conducătorul Renegaților, devin mai perfide, mascând intenția de a fura Testamentul care-l va face invincibil.”

Îl avem ca personaj principal pe Caleb, un tânăr ce-și duce singur războiul cu sine însuși și neputința lui față de neștirea în care se află, soarta sa e deja bătută în gongul timpului însă el încă nu e pregătit să accepte asta. În una din seri pe când se dizolva în negura nopții observă o luptă la care asistă mut de uimire, o privește pe acea Ea, o tânără în plină desfășurare a artei războinice, fascinația sa continuă când face cunoștință cu ea. Chiar dacă Kira îi invadează intimitatea acesta simte ceva ce nu l-a mai încărcat niciodată, iar cu venirea acesteia determinarea și planurile de evadare din bula în care este se spulberă. Prioritățile devin altele. Alegerile mai pe muchie de cuțit iar primejdiile la o azvârlitură de băț. Legătura lor e tot mai strânsă, însă negarea pune bariera timpului și spațiului ținându-i captivi în niște priviri fugare și a unor emoții ținute la distanță. Renegații sunt tot mai aprigi și se infiltrează tot mai avid sfidând orice limită a normalului. Secretele ies la iveală, iar viața e între a da un pas în față și doi înapoi. Caleb și Kira au ca scop găsirea Testamentului, el fiind cheia porții lumilor, înainte ca forțele răului să pună mâna pe el și să facă din lumea oamenilor un câmp de luptă din start supusă pieirii.

Cartea „Vânătorul nopții” ne aduce în față o viziune de o importantă fluiditate, acțiunea succedă timpul și spațiul pentru a fi mai aproape de creator și de creația în sine; aici totul e unduirea masivului epopeic la care s-a angajat autoarea pentru a acapara atenția cititorului prin personaje puternic conturate și avalanșe interactive ce țin suspansul la cote înalte. Aceasta este cartea sacrificiului, a planurilor zădărnicite, a luptelor atât cu inamicii cât și cu demonii proprii, și mai mult de atât, e totul în nume a simțurilor, eroul principal alege să meargă prin întuneric pentru ca ea să meargă în lumină. Într-o secundă, îți fulgeră prin fața ochilor mulțimi de întâmplări, printr-o lumină de vis dintre clipele trecutului cu cele ale unui viitor într-o necunoscută continuă.

„De-a lungul drumului, Ocrotitorul o urmează prin întruchiparea unui porumbel. Kira i-a sesizat prezența după o perioadă lungă. Se oprește și-și ridică capul spre cer. Doar uitându-se cum zboară în jurul ei, îi dă o stare de satisfacție și liniște. Toate greutățile care se lovesc de ea, n-au nicio putere asupra destinului ei. E mai puternică decât crede, iar finalul e promițător.”

Comandați Vânătorul nopții pe mybestseller.ro sau de la autoare cu autograf.http://mybestseller.ro/…/vanatorul-noptii-seria…/https://ralukautorya.com/…/vanatorul-noptii-vanatorii…/

Vânătoarea a început. Acesta e doar începutul!

sursa foto: arhiva autoarei

Citindu-l pe Petru Racolța. Cartea „Fetița care visa pentru alții”!

Autorul Petru Racolța s-a născut în orașul Seini, unde trăiește și astăzi; acesta a publicat deja câteva cărți în palmaresul său, fiind un nume în literatura noastră. A început să scrie încă din 2011, când și-a deschis primul blog. Prima carte a fost pentru copii: „Revolta din ogradă”, publicată în 2014. Au urmat „Povestirile unui maramureșean” vol. I și II la Editura Eurotip, Baia Mare, 2016; apoi „Planeta Paradis”, publicată în 2016, primul său roman de ficțiune. În paralel, a publicat constant pe blogul dumnealui cât și în ziarul Graiul Maramureșului, epigrame, cugetări, poezii. Din opera citită a autorului se numără cărțile: „Versuri pentru suflet și cuget” și „Metamorfoza”.

Anul 2021 îi aduce autorului Petru Racolța un nou început printr-o carte fenomenală apărută la Editura SIONO, intitulată „Fetița care visa pentru alții”, o combinație dintre mistic și neverosimil, note de credibilitate dar și de purtarea gândului departe prin întrebările de ce?, cum e posibil așa ceva? Autorul cu o originalitate aparte ne creionează o lume fantastică dusă până în culmile ficțiunii ca fenomen component dintr-o minte unică prin definiție.

„Fetița care visa pentru alții” e cartea contradicțiilor, e acea poveste ce te atinge la suflet chiar dacă conștientizezi că e de domeniul fantastic, e despre acel dute vino plin de acțiuni spontane și situații a două lumi care se opun, acea a lucrurilor firești și cealaltă a stranietăților care omului simplu nu-i este dat să le cunoască.

„Mai ții minte când te-am întrebat ce sunt visele? Mi-ai spus că ele ne pot întări sau slăbi, în funcție de ceea ce visăm. Mi-ai mai spus să adorm mereu cu zâmbetul pe buze, ca visele să se inspire de la chipul meu și să fie frumoase. Crede-mă că încerc în fiecare seară să mă gândesc la ceva vesel, dar mintea nu vrea să mă asculte și adorm mereu cu gândul la tine, la ziua când trupul tău a încetat să mai respire.”

Cartea ne aduce în față tragedia unei familii pentru început, care dintr-o pierdere a unui tată se prăbușesc zidurile normalității. Vă întrebați cum… totul e despre un vis care e ca un gong al morții sau a prezicerii, sau a unui blestem venit să aducă după sine un lanț al nenorocirilor. Totul începe de la o fetiță de 10 ani, inocentă, firavă care se prezintă ca având puterea prevestirii prin visare, iar după moartea părintelui său încărunțește vizibil și își atenționează vecinii, colegii de anumite fapte ce li s-ar putea întâmpla. La început timid, ca mai apoi fiecare să o considere ca ceva ieșit din comun, văzută creștinește ca ceva diavolesc, iar în scurt timp totul alunecă spre necunoscut aplificând acțiunile până în punctul când mica copilă este luată din brațele mamei fiind internată într-o școală specială pentru copii altfel. Ai zice că până aici e bine, corect și potrivit … însă de fapt nimic cu e ceea ce pare, iar mințile meschine și impulsivitatea unora ajung să declanșeze fapte iminente. Toți copii care au un dar sunt supuși unor tratamente inumane, luați fiind și împrăștiați prin diferite locații, mutați din loc în loc și exploatați în interese proprii aceștia devin înfricoșați de ce ar putea să se întâmple cu ei, chiar dacă micuța fetiță cu păr cărunt este deja împăcată cu moartea, și totuși aceasta luptă prin visare pentru a-și ajuta prietenii, pentru ai ști în siguranță. Mama însă este pregătită să treacă prin foc și pară pentru copilul ei, astfel în decursul a doi ani aceasta bate la uși, întoarce munții din loc pentru a o găsi. Când șansele se cred pierdute instinctul de mamă îi strigă să mai creadă, să mai aibă speranță… să nu cedeze în fața neliniștilor.

Autorul ca un creator iscusit a creionat personajele într-o manieră puternică, chiar dacă au fost simpli copii le-a dat puteri mirifice; Lena, copila cu darul de premoniție prin visarea unui fapt ce urmează să se întâmple, urmată de alte trei personaje principale: Poligraf, fetița ce depistează minciuna doar prinvind în ochi interlocutorul, Sentimente, acel băiat ce prin priviri te umple de calm și iubire, și adolescentul Șoc, un tânăr nefericit care în urma unui accident ajunge un fenomen nemaiîntâlnit, toți au avut un rol primordial în această carte, cât și alte câteva personaje adulte care și-au pus amprenta vizibil. Fiecare prin unicitatea sa au adus această poveste la o înaltă fuziune, a curs curiozitatea semeni unei mieri textuale, iar fiecare ramură a acțiunii s-a unit până la punctul culminant ce a explodat de originalitate.

„Fetița care visa pentru alții” este povestea ce îți va intra sub piele, aici ve-ți desprinde fantasticul prin îndeletnicirile unor copii naivi care își cer viața înapoi, acțiunea își desfășoară scenariul sumbru, dintr-o tragedie în alta, dintr-o promisiune la mai bine dar care ajunge ca o lumânare stinsă în jocul unor oameni puternici. E cartea care pune accent pe înzestrările unor copii simpli, dar cu har născuți într-o societate cu prejudecăți, cu frici și rețineri. Întorsăturile ce vin în lanț fac din această carte o bijuterie pe care nu vrei să o lași din mână, iar tangența cu neexplicabilul atrage ca un magnet. Ca să vă provoc mai mult să o citiți vă pot menționa că ve-ți fi surprinși de intervenția trimișilor guvernamentali, de jertfe umane și puterea unor sectanți lacomi, și nu în ultimul rând de limitarea gândirii figurilor religioase care au propriile sale revolte asupra acestor copii diferiți. Una peste alta fiecare își vrea tributul din calitățile acestor minori, iar sacrificiile rămân o enigmă pentru cititori dar și un puzzle ce se cere așezat pe piese. Finalul este unul încurajator, și chiar m-am bucurat de această lumină de la capătul tunelului, iar pentru acest fapt un mare mulțumesc autorului!

Iulia Nani. Mi-am dorit să transmit un mesaj serios, dar într-un mod distractiv!

De la an la an literatura română contemporană se îmbogățește nu doar cu noi titluri dar și cu autori minunați și talentați, fiecare aduce cu sine un aer proaspăt și de bun augur prin scrierea sa, scriitori care merită să fie aduși în față și să fie cunoscuți de cititorii curioși. Printre autorii recent cunoscuți de mine se numără și Iulia Nani, o scriitoare ce debordează de talent și charismă care m-a cucerit instantaneu. Cartea sa „Cine nu e gata” a fost un deliciu literar, aceasta cuprinde o combinație cameleonică dintre personal și statutul profesional, de la iubire la dezamăgire, de la implicare la starea de neputință. Astfel, mi-am propus pe lângă cunoașterea lecturii sale să o descopăr din alt unghi, dacă și voi vreți să-i cunoașteți parcursul literar vă îndemn să citiți interviul de mai jos.

****

Cum am ajuns să scriu?

Încă de când eram la şcoală mi-a plăcut să scriu – mă bucuram când aveam de făcut o compunere ca temă şi la majoritatea orelor de română ajungeam să îmi citesc creaţiile cu voce tare în faţa clasei. Cam asta era singura audienţă la care puteam ajunge, ţinând cont că internetul şi blogurile au apărut pe când am terminat facultatea. De-a lungul timpului am avut mai multe bloguri în care am scris mici povestiri şi articole de opinie. În plus, am scris şi scriu foarte mult şi datorită profesiei mele de specialist în marketing şi comunicare. Mi-a luat destul de mult să mă hotărăsc să scriu “Cine nu e gata” – m-am apucat de ea doar când am fost sigură că am un subiect “beton” şi suficientă experienţă de viaţă pe care să o transmit.

Ce s-a schimbat în viața mea odată cu publicarea cărții?

Nu s-a schimbat mare lucru, doar că am mai multă muncă de făcut – ironic, nu? Îmi văd în continuare de jobul meu full time, de familie şi îndatoririle casnice, traduc o nouă carte şi peste toate astea sunt propriul meu impresar literar şi agenţie de publicitate: solicit recenzii, trimit cărţi cu poşta şi curierul, pun reclame pe Facebook ş.a.m.d. Nu am scris o carte în ideea că viaţa mea se va schimba radical, mai ales ştiind cât de prost stăm, ca ţară, la capitolul “citit”. Am vrut doar să pun pe hârtie o poveste… iar mai departe vom vedea ce se va întâmpla (cartea este lansată doar de o lună şi ceva, deci mai e cale lungă de bătut, mai ales d.p.d.v. al promovării).

Cum au primit cititorii cartea?

Cele trei aspecte care se repetă în aproape toate recenziile sau feedbackurile primite sunt:

1. Cartea m-a prins, e foarte uşor de citit şi aproape am terminat-o într-o singură ”şedinţă”;
2. Cu toţii avem nevoie, uneori, de o Victoria care să ne împingă de la spate;
3. Trebuie să fim atenţi la burnout şi să nu ne sacrificăm viaţa personală pe altarul muncii fără sens.

Practic, este exact ceea ce mi-am dorit: să transmit un mesaj serios, dar într-un mod distractiv. Faptul că oamenii care au citit cartea au perceput asta poate doar să mă bucure şi să mă încurajeze.

sursa foto: arhiva autoarei