Ioan Slavici (n. 18 ianuarie 1848, Șiria, comitatul Arad – d. 17 august 1925, Crucea de Jos, Județul Putna) a fost un scriitor, jurnalist și pedagog român, membru corespondent (din 1882) al Academiei Române. Opera literară a lui Ioan Slavici este influențată de viața satului ardelean. Scriitorul a fost considerat de criticul George Călinescu un „instrument de observație excelent” al mediului rural, oferind în nuvelele sale poporale și în studiile sale o frescă a moravurilor, a comportamentului oamenilor în funcție de stratificarea lor socială, în cele mai mici detalii ale ținutei, îmbrăcăminții, vorbirii și gesturilor.
Prima tentativă de a scrie un roman, a avut loc tot în timpul studenției, în anul 1873, când a încercat să scrie „Osânda răului”, dar recunoașterea sa ca romancier a avut loc abia după apariția romanului „Mara”, în revista Vatra în 1894, și mai apoi în volum în 1906. Mara a reprezentat o altă treaptă în evoluția romanului românesc. George Călinescu a descris apariția acestui roman un pas mare în istoria genului, fiind una din cele mai mai puternice opere care s-a scris înainte de „Ion” al lui Liviu Rebreanu. Romanul prezintă lumea foarte cunoscută lui Slavici a țăranilor și târgoveților din jurul Aradului, cu un subiect și o intrigă sumară. Mara, o precupeață abilă, chibzuită și egoistă, cu un spirit pragmatic și o dârzenie aproape bărbătească, se luptă să asigure un viitor îndestulat copiilor săi, Persida și Trică. Conflictele care se declanșează și consecințele lor, prezentate pe un larg fundal social și caracterizarea amplă a personajelor reprezintă substanța romanului. (sursa wikipedia)
Astăzi vin să vă prezint mult cunoscuta carte „Mara” de Ioan Slavici, un roman reeditat anul acesta la Editura PUBLISOL care și-a luat minunata însărcinare să ne aducă nouă cititorilor o serie a zece cărți de referință din literatura română prin Colecția feminIN.
Romanul „Mara” ne prezintă drama unei femei de la țară împovărată cu grijile familiei, ajungând văduvă duce greul departe, în ani, în osândă, în mularea spiritului cu niște încercări ale sorții. Și pot să vă spun că nu-i este deloc ușoară viața, însă prin muncă și încăpățânare își atinge scopurile.

Avem ca personaj principal pe văduva Mara, mamă și femeie îndurerată, iar toată închinăciunea ei ajunge în a asigura o existență îndestulată copiilor ei, Persida și Trică, educarea lor, și ferirea de năpastele viitoare, o sarcină mult prea grea în niște timpuri ale prejudecăților și constrângerilor. Ca în orice sat familiile se știu, părinții între ei își fac planuri atât pentru ei cât și pentru soarta copiilor, astfel în acest cerc al planurilor se găsesc și copii Marei, evident și nu numai. Toți gândesc pentru alții mai puțin pentru ei. Atât Mara cât și celelalte personaje croiesc o acțiune într-o accelerare continuă. Iar faptele și alegerile lor spun de la sine o suferință dar și o nehotărâre marcată de un viitor incert. Direcția fiecărui pas în față sau în spate le pun pecete pe destin fără ca să-și dea seama astfel ajung să fie produsul propriilor frici și abandonuri. Cartea se stratifică menținând mai multe planuri descriptive, însă cele mai esențiale sunt ale Marei și a Persidei, mamă și fiică, două suflete purtate de vâltoarea zilelor și a suferințelor ce li se adâncesc în oase. Cartea am văzut-o ca pe o tânără smerită care încearcă să-și urmeze propria cale în a ajunge în inima cititorului împătimit.
Romanul e la a doua citire, în adolescența liceală și acum, două planuri care au schimbat viziunea și ochiul din spatele lecturării, în câteva cuvinte… sentimentele le-am perceput altfel, emoția a fost mai profundă iar moralitatea am conștientizat-o din latura adultului format. Atunci a fost „am citit”, acum a devenit „am contemplat”.
Autorul realizează în carte un tablou social amplu, descriptiv care atrage indiferent de cât de devreme sau tardiv vei citit această minunată operă. Personajele sunt puternice, cu caractere bine definite care te marchează, de fapt și vremurile în care se desfășoară subiectul. Finalul romanului este o confirmare a moralității lui Slavici care nu uită să pună punctul acolo unde trebuie arătând că fiecare piesă își are locul său. Vă recomand cu căldură această scriere care merită să fie citită și recitită în ani!
Și cum nu vreau să închei atât de abrupt, vă las mai jos câteva citate care m-au surprins plăcut:
- Omul vede cu ochii, aude cu urechile, dă cu socoteală şi te scoate în cele din urmă cum eşti, orişicât de mult te-ai sili să-i pari altfel.
- Doamne, câţi oameni sunt cu multă ştiinţă de carte care trăiesc ca vai de capul lor, luptându-se cu nevoile vieţii şi nebăgaţi în seamă, ba poate chiar dispreţuiţi de alţii care nu ştiu carte, dar au bani?!
- Iubirea e din altă lume şi se iveşte din senin, fără ca să ştii de ce, se dă pe faţă, fără ca să ştii cum, şi te duce fără ca să ştii unde.
- Nepriceperea este şi ea o vină, dacă alţi suferă de pe urma ei.
- Banul e mare putere, el deschide toate uşile şi strică toate legile.
Cărțile pot fi găsite, Aici!