Nina Marcu. Despre pasiuni, cu dragoste!

Scriitoarea Nina Marcu a venit cu dorința de a ne surprinde frumos chiar de ziua mondială a Scriitorilor. Aceasta ne va alina simțurile de cititor și ne va permite nouă să o aflăm din alt unghi al vieții ei! Vă îndemn să o aflați, eu de fiecare dată după ce citesc o scriere ale stimatei am o beatitudine, un wow așa visător, și îmi răsare întrebarea… cum doamne poate cineva șlefui astfel cuvântul pentru a ieși așa frumos? Cred că îmi ve-ți da dreptate după ce ve-ți citi rândurile de mai jos!

****

Despre pasiuni, cu dragoste… Ce să scriu, ce să trec, ce să spun eu la pasiuni… Mă rog, la hobby-uri, ca să fiu în trend cu lumea şi contemporaneitatea, să nu rămân de căruţă. De departe – nu mai zic de aproape! – cel mai mult îmi place să culeg, de oriunde şi de peste tot, flori de gând, multe flori de gând. Pe care, când nu sunt la cuţite cu timpul, le trec direct, cum ar veni, pe curat. Le scriu, adică, în calculator. Sau, spus altfel, dacă tot le-am cules, le împletesc în fel şi chip în coroniţe şi-n cununi. Ba, uneori, îmi pun flori de astea, de gând, şi la butuniera sufletului, mă afişez cu ele în piept, pe oriunde, sunt fericită când descopăr că şi altora le plac florile astea. Am strâns multe, am adăpostit în acasa din inima mea, o, probabil, infinitate. Mi-e drag de ele şi, din când în când, le mai torn apă, le mai dau senin, le mai mângâi şi le mai alin, le mai fac bucheţele şi le mai dăruiesc celor care le vor. Să ştii că – şi acuma trec la altă pasiune – sunt culegătoare de flori albastre de cuvânt verde inclusiv din vacanţele şi plimbările pe care le fac. De pe la mări – cel mai mult îmi place să mă duc la mare – mai adun scoici, pietricele, steluţe, nisip. Şi, când mi-e dor de mare, da’ n-ajung la ea, ascult cum urlă valul, şi vântul, şi orizontul în scoicile alea. Îmi place să citesc. Dar, nu. Nu orice, nu oricum, nu cărţi scrise de oricine. Sunt, cum să zic, selectivă, şi la lecturi, şi la muzică, şi la oameni… Citesc, şi-ncă mult, şi-ncă bine, şi printre rânduri. Dar, şi de la primul rând. A, da… Am zis muzică. Da, îmi place să ascult muzică. Nu zdrăngăneală, nu zgomot, nu manelăreală, muzică. Să ştii că-mi place – în general, că, uneori, nici apă pentru ness nu-mi vine să fierb – să bucătăresc. Când mă apucă elanul, când mă satur de tocană şi varză şi brânză cu mămăligă, îmi bag nasul şi prin bucătării străine. Şi-ncepe frăsuiala. Îmi cumpără soţul, cu lista în faţă, toate ingredientele care-mi trebuie, iar eu mă apuc, cu simţ de răspundere, nu oricum, să transform bucătăria în laborator şi pe el în cobai. Acuma, sunt căzută în admiraţie – prietenele ştiu de ce – pentru cucina italiană. Eh… Nu-ţi spun! Am umplut dulapurile, şi nu doar – noroc că mai am şi casa veche, la ţară, unde am cantonat, de când cu pandemia – cu fel şi fel de chestii, ca să gătesc, dragă Doamne, italieneşte. Câteodată, la paste ori pizza ori tiramisu, da, îmi iese. Ne lingem pe toate deştele de la mâini. Altă dată, nici câinii nu se uită la vreun preparat. Exagerez. Nici chiar aşa. Ideea e că, deşi comestibil, nu e, nici estetic, nici la gust, ce-ar trebui să fie. Aşa că, dacă nu sunt de masterchef – şi nu sunt – ce să fac, mă întorc iar şi iar, la scris. Pe ăsta, mi-a intrat în cap că îl gestionez bine. Mai grădinăresc. De cele mai multe ori, mă încarcă să fac asta. O fac cu plăcere. Să fiu în contact cu pământul, şi cu firul de iarbă, şi cu plantele, îmi bucură străfundurile. Dar vine câteodată câte o lene şi câte un sictir, de nu pot să-ţi spun… Şi să ştii că-mi place să stau la poveşti cu oamenii. Să aflu, să scotocesc, să văd, să simt. Pe asta o am de pe când luam coclaurile la rând, la ziar. Sau, cine ştie. Poate că e în sânge de demult, din vremuri când vremurile torceau mai lin vremuri. În ani, în timp, în viaţă am adunat, dacă stau să mă gândesc bine, amintiri. Multe. Şi de tot felul. Şi cu context divers. De la zâmbete, la lacrimi, de la durere, la dor, de la şoptit, la urlet… Din când în când, mai scutur de una singură ori cu apropiaţi, praful de pe ele. Şi, tot de-a lungul timpului, am mai adunat fire albe de păr. O tarla de tuberoze. Ba, şi kilograme în plus, că, na, ţi-am spus că n-am viză de flotant pe la bucătărie, ci direct buletin de… Şi, da, am mai strâns, lângă mine, în urma mea, în faţă, dar, mai ales, în suflet, oameni. Mulţi oameni. Pe cei care mi-au intrat, pe calea sufletului, până în miezul lui, îi preţuiesc ca pe cea mai mare comoară. Sunt mândră că-mi sunt şi fericită că, la rându-mi, le sunt. Ne-am intersectat pe drumul vieţii şi, în scurt timp, am făcut popasuri şi halte împreună. Le facem încă. Şi sunt mulţi! Le mulţumesc că au răbdare şi timp şi încredere cu mine, de mine, pentru mine. Îţi mulţumesc că m-ai lăsat să zburd în voie pe câmpia cuvântului scris. Eu şi mieii… Vorba cântecului cu vine, vine primăvara.

sursa foto: pinterest.com

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s