Citind-o pe Anna Timotin. Cartea „Amintiri”!

Anna Timotin, născută în primăvara lui 1987, în satul Puhoi din Republica Moldova s-a desprins de meleagurile părintești când a devenit studentă la Universitatea Liberă Internațională din Chișinău, la secția Engleză-Germană. În 2012 a emigrat în Canada, unde a absolvit cursurile de Resurse Umane ale Universității McGill. Azi trăiește în Montreal, unde lucrează ca analist pentru o companie națională. Îi place ceea ce face, însă adevărata ei pasiune este literatura. Citește cărți într-o rotație de limbi: engleză, franceză, română și rusă. Iar când scrie, intră într-o lume paralelă. Anul 2021 i-a adus roade bogate autoarei prin publicarea cărții sale „Amintiri” la Editura Siono o carte de suflet pentru suflete sensibile.

Astăzi mi-am adunat dorul și suspinul pentru a scrie despre această carte, poate vă întrebați de ce, răspunsul nici eu nu-l știu, poate din faptul că mă știu și eu la kilometri distanță de casă exact ca și autoarea, poate ca și ea îmi înnăbuș nodul din gât și sun părinții și aștept iubirea lor dar primesc înstrăinarea, poate ca autoarea încerc să inmortalizez fiecare amintire de … „ce a fost” și să mă las purtată ca într-o pulbere a acelor stări care au fost odată. Cert e că fiecare pasaj, fiecare depănare a firului iconic de neam făuritor mi-a redeschis o nostalgie ca o chemare a gliei natale.

„De fapt, dorul de casă e melancolia vechilor amintiri. Știu sigur că, dacă m-aș întoarce, nu ar mai fi la fel. Nici oamenii, nici nunțile, nici șașlâcul, nici satul și nici eu.”

Cartea „Amintiri” ne relatează pe capitole ca un gong al sufletului viața și răsăritul satului de după deal, e despre acel Puhoi, un sat dulceag cu oameni muncitori unde orânduirea zilelor era ca într-un furnicar, ca în proverbul acela: „omul cinstește locul”, astfel puhoienii au făcut cot la cot casă cu casă, potecă cu potecă și au clădit numele unui sat Moldav. Autoarea cu mândrie povestește cum munca era un atribut pe care toții trebuiau să îl aibă pentru a pune ceva pe masă, a-și crește copiii și a-și realiza visele. În dansul suav al amintirilor, Anna Timotin redă imaginea satului moldovenesc din perioada copilăriei sale, cu bune și cu rele, cu neajunsuri, cu tradiții și voia bună specifică neamului basarabean. Chiar din primele pagini am devenit curioasă să ating acea dimensiune a profunzimii autohtone încât după ce am prins-o cu greu am putut lăsa cartea din mână.

Unul dintre aspectele importante a fost că toate personajele au avut o însușire care le făcea unice, caracterul lor ieșea în evidență prin ceva anume, fie el tată, mamă sau bunică, chiar însăși povestitoarea, toți au creat un ansamblu echilibrat ce a creat o lectură dinamică. Toți au avut chemarea pământului și a respectului prin credință bisericească cu multe episoade care m-au transpus vizual în datina ce doar în unele sate se mai păstrează. Autoarea a cuprins totul chiar și suferințele proprii, dezrădăcinarea prin emigrarea sa, dar acest aspect a fost estompat prin tot ce a scos în față, și mai exact culesul strugurilor și dulceața mustului, borșul cel ce umplea casa de mirosuri, și pâine, of doamne pâinea cea de toate zilele ce acoperea vatra și hrănea familia zile bune; apoi datina mămăligii cât un soare tăiată cu ața și acea simplitate prin rugăciune la icoana din colț. Și când știu că tot ce a scris simt și eu… și când știu că tot ce a relatat Anna trăiesc și eu, doar că eu sunt din alt sat, prin alte livezi am cutreierat dar aceleași amintiri împart.

Cartea nu mi-a deschis un alt orizont asupra vieții ci m-a primit cu brațele deschise acolo unde ar trebui să fiu, într-un dor ce nu vreau să-l las să se ducă. Deoarece acesta e cântul mamei, e povața tatălui și prispa unde creșteam puii. E viața satului de demult lăsat în urmă prăfuit care acum s-a pierdut în negura vremii. Acum privesc peste umăr, și m-aș întoarce, dar gălăgia copiilor nu se mai aude, forfota oamenilor e mai înceată, munca parcă mai domolită iar orătăniile de pe lângă casă nu se mai zăresc. Parcă copacii sunt mai puțini iar gardurile date cu var nu mai vestesc a sărbătoare în sat. Parcă totul s-a pustiit…

În cartea „Amintiri” de Anna Timotin e plai, mioritic și depănarea unor copilării, a unor retrăiri ce au rămas în inima ce se cere întoarsă acasă. E cartea mea, a ta și a acelor glasuri ce vor să fie auzite de oriunde. Cartea e odă adusă Basarabiei, acolo unde și vântul îmi cântă doina, și țese pânza inocenței ce am trăit-o zburdând pe câmpurile crude de verdeață. Acum ploaia ropăie în geam și îmi amintește de fântână cea cu ciutură din fața porții și dealurile pe care le-am bătătorit în tălpile goale, de acele două cosițe subțiri și glasul pițigăiat ce chema rațele acasă. Și cu mâna pe inimă vă spun că această carte m-a răscolit, mi-a deschis în față imaginea unui tablou familiar, ce e mama, cum e tata, unde e pajiștea înverzită și mirosul florilor de salcâm!
Am citit și am simțit… am absorbit fiece cuvânt ca pe un alint al nemuririi ca popor! Îți mulțumesc dragă autoare pentru reamintire, pentru solemnitatea textuală, pentru pâine și sare!

„Amintirile rămân și de ele n-am cum să mă separ.”