Tom Fletcher (n. 17 iulie 1985, la Harrow, Marea Britanie) este cântăreț, chitarist, autor de versuri pentru piese muzicale, scriitor și vlogger pe YouTube. Este membru fondator al trupei pop rock McFly. În 2012 Fletcher a publicat prima carte, scrisă în colaborare cu Dougie Poynter – The Dinosaurthat Pooped Christmas (Dinozaurul care a bălegat Crăciunul) –, titlu care a avut cel mai mare succes printre autorii debutanți de literatură pentru copii din acel an. Cărțile lui au fost până acum traduse în nouăsprezece limbi.
Astăzi am ajuns să vă vorbesc despre ultima noastră lectură, „Crăciunozaurul și Vrăjitoarea Iarnă”, carte scrisă de Tom Fletcher, ilustrată de Shane Devries (n. la Adelaide, Australia) artist digital și ilustrator; ediție întreținută de Editura Arthur. O carte ce ne-a bucurat cu desăvârșire, o poveste despre familie, prietenie, curaj, și magia care va pune din nou stăpânire pe viața lui William Trundle cel pe care deja l-am cunoscut din volumul întâi al seriei „Crăciunozaurul„.
Deși fiind la a doua carte care ne prezintă aventura Crăciunozaurului și a farmecului de sărbători nu am simțit acea trecere bruscă, ba din contra, ne-am bucurat de această distracție a călătoriei la Polul Nord într-o manieră magică. Sclipiciul poveștii e tot în pragul sărbătorilor și a colindelor de Crăciun, o zi în care Moș Crăciun îl vizitează din nou pe William și familia sa și îi invită pe toți să vină la Polul Nord pentru o excursie specială. Acolo invitații nu doar văd cum derulează pregătirile Crăciunului, cu cântecele și voie bună dar află și o taină ce nu ar fi trebuit să ajungă la ei, însă jocul sorții fac să o descopere pe Vrăjitoarea Iarnă. Malefică sau nu urmează să aflați, cert e că o dată răscolit un secret nimic nu va mai fi la fel, iar lucrurile rele care au să se întâmple se vor înfăptui chiar dacă trecutul, prezentul și viitorul se întretaie între ele și țes o poveste neverosimilă în care William și Brenda încearcă totul pentru ca Crăciunul să fie sărbătorit așa cum trebuie. Și totul să iasă bine chiar dacă credințometrul scade, copii nu mai cred în Moș Crăciun, nu se mai produce farmecul obișnuit în freamătul de sărbători, și mai mult ca atât- spiridușii dispar și renii se evaporă… totul e o harababură care trebuie așezată piesă cu piesă.
„Este cel mai bine păstrat dintre secretele Crăciunului, a șoptit Moșul, ceea ce e surprinzător, pentru că este atât de puternică, încât Crăciunul însuși n-ar exista fără ea. E mai bătrână decât timpul, și totuși la fel de tânără ca ziua de mâine. Este cunoscută numai sub numele VRĂJITOAREA IARNĂ.”
„Crăciunozaurul și Vrăjitoarea Iarnă” s-a dovedit a fi o lectură distractivă pentru întreaga familie, chiar ideală pentru copilul meu de 9 ani, fiind un cititor independent. După spusele lui cele două volume au fost în topul cărților anului 2020. Ne-a plăcut foarte mult și de personajul lui William și aspectul în care este creionat de autor, deoarece în carte acesta este cu dezabilități naratorul la descris din alt punct de vedere, ca un băiețel isteț și descurcăreț, bun și săritor la nevoie, o carte în care handicapul unui personaj nu se află în centrul poveștii, și e de admirat acest lucru. Scrierea lui Tom este minunată, chiar te face să fii colo în poveste și să încerci să ajuți chiar dacă nu e posibil, dar ai vrea. Acțiunea a fost complexă și aventura pe măsură. Iar finalul, un deliciu, cu o întorsătură grozavă la sfârșit care va plăcea instantaneu; cu sinceritate și cu glas comun menționăm că abia așteptăm să vedem dacă vor mai exista aventuri cu fantastica familie Trundles, marii prețuitori ai Crăciunului!
Uneori gândurile mă aruncă într-o mare tulbure, contemplu și simt, visez și privesc o lume în care de multe ori sau mă regăsesc cu desăvârșire sau mă simt o străină între chipuri cunoscute dar înstrăinate. În ultimul timp tot mai mult m-am împăcat cu gândul că ce a fost se va duce, ce este la zi să prețuiesc iar viitorul… îl las la discreția timpului, cel care oricum își are propriile planuri cu mine. Și n-o spun pentru a umple un gol, ci pentru că am constatat că oricâte planuri nu aș țese, oricâte notițe nu aș marca în calendar- jocul sorții e departe de a fi înțeles de mine. Mie îmi rămâne tăcută să gândesc… să îmi plămădesc acele vise feerice și mari speranțe, să cred în înfăptuirea lor și să dau întâietate gândului pozitiv. Și totuși, avem oameni dragi alături, persoane care au investit în noi și cele cu care împărțim din puținul obținut. Însă viața mi-a demonstrat nu o dată că întâlnim figuri întâmplătoare care ne marchează ca pentru o viață.
Privesc în jurul meu. Atâția oameni, atâtea personalități diferite ce au o încărcătură aparte. Unii cunoscuți, alții simpli spectatori ai chipului meu trecut prin zi. Unii mă iubesc pentru cum sunt, unii pentru cum am fost. Alții cu așteptarea cum voi deveni. Ceilalți mă iubesc pentru curaj, perseverență și sensibilitate. Unii pentru tăcere. Și alții ca niște chipuri întâmplătoare mă admiră, îmi dau un curaj cum un om drag alinat la suflet deja nu mi-l mai dă, poate din nepăsarea că a făcut până aici și de acum în colo nu mai e nevoie. Oameni care pur și simplu se infiltrează printre cei știuți deja și care construiesc vise mai repede decât aș fi putut eu reuși să diger realitatea.
Acele figuri întâmplătoare uneori mi-au furat nopți de gânduri, și dimineți în zâmbet; oameni ce i-am întâlnit în miez de zi, dar alături de care împărtăș emoții infinite. Doar timpul mi-e sfetnic. Poate niciodată suficient. Niciodată până la capăt ca să admir acele chipuri întâmplătoare care m-au marcat prin fericire… Azi e despre acele persoane uneori fără nume, unele fugare spirite ivite din jocul karmic, sau din ispita sorții pentru a marca spiritul meu și a-mi arăta că nu doar ce am lângă mine e primordial, ci și orice persoană întâlnită îmi poate începe o propoziție din povestea vieții mele. Și o poate modela de i-aș permite…
Astfel, să nu trecem oribi prin viață fără a da șansa ca să vedem acea adiere de zâmbete ce vine din ochii unor străini ce ne văd altfel, ce ne privesc curios, ce ne cheamă din priviri și ne visează același vis! Al prieteniei încă neînfiripate…
Cum bine știți de o perioadă bună de timp citesc în mare parte autori români contemporani, am descoperit la ei o unicitate aparte care încântă privirea, îmi stârnesc curiozitatea și îmi confirmă în plus că nu tot ce e adus pe piața de carte din exterior e super și la modă. Avem și noi cu ce ne mândri. Cărțile scrise de ai noștri gânditori mi-a întărit convingerea și nu o dată că literatura contemporană își ia avânt, iar noi cititorii trebuie să îi susținem pe scriitori, să îi încurajăm să creeze, să se exprime, și să prindă aripi. De curând, am terminat de citit „Lucette- Viața dincolo de imunitate zero” de Cosmisian, și mărturisesc că mi-a rămas o parte de suflet în această carte. Cunoscând stilul scriitorului prin cartea „Mouelle Roucher. Dezliterarea pe fuior de timp” m-am simțit deja pregătită pentru o remarcabilă poveste ce-mi va răscoli orice simțire, și nu m-am înșelat.
„Lucette- Viața dincolo de imunitate zero” împletește cu o finețe remarcabilă elementele unei povești aparte, unde dragostea se luptă cu pierderea, trecerea cu năpasta unei familii, și gingășia cu dorința de a mai fi, măcar încă o zi. Toate încrucișate într-o pânză a vieții, cu bune și rele amplificate de o tonalitate plină de semnificații reușind să provoace vibrații cu impact, iar asta face ca lectura cărții să fie una extraordinar de plăcută.
„(…) La umbra unui copil mic se ascunde un suflet răcoros și sincer.„
Călătoria în care ne îndeamnă să înaintăm Cosmisian e departe de a fi una simplă, chiar din primele pagini se crează o intimitate desăvârșită dintre text și cel ce îl citește prin legătura jurnalului și a poveștii în sine care te răvășește. Cartea poartă cu sine o profundă sinteză a unor vieți împreunate de o suferință la comun care îi ține uniți într-o legătură de amintiri, de flah-uri tinerești și iubiri cântate la pick-up. Și totuși, cine e Lucette?… e copilul ce ia naștere din două suflete ce se iubesc, dintre o mamă ce se stinge din motive de sănătate și care își deapănă osânda pe filele unui jurnal, acea care din dragoste rezistă un pic, și poate mai mult. Și totuși… tragicul e de neschimbat.
„Lucette era ca un refren pentru noi, acea compoziție muzicală ce te obligă să uiți de tot, pentru că la mijloc era cea mai extraordinară ființă pe care ni s-a dat să o iubim în mica noastră familie.”
Însă o tragedie nu vine niciodată singură, iar mica făptură ruptă din „soarele cu burta mare” trece asemeni unor generații de femei, mai bine spus, bunică, mamă și ea printr-un chin al unei boli autoimune, una care le desprinde semeni îngerilor dintr-un vis de familie ce este rupt de eden. Iar suferința este nemărginită ca și palparea pierderilor ce taie în carne vie creând o presiune a așteptării subite. Și totuși, speranța naște zâmbete, oamenii trasează opțiuni și știința o cale de mijloc care crează o lumină de la capătul tunelului…
…sănătatea e un miracol, vindecare la fel…
Într-un joc al textului se așează piesă cu piesă pentru a crea un întreg, frânturi de scriere dintr-un jurnal lăsat ca continuitate, un prezent pus pe tava cititorului pentru al trăi suferind și o fereastră deschisă spre trecut; iar atunci când toate se unesc accentele nu se pun pe acțiunea accelerată sau scoasă din context, ci pe senzații și profunditate, acea care va cere un… va urma, sau un presupus scenariu deja conturat pe retina unui cititor curios. Iar citind despre acea latură a durerii și acceptării unui copil trecut prin boală nu doar că empatizezi, ci pășești literar timid parcă a nu face gălăgie deranjând un inocent suflet în toată avalanșa sa suferindă. Și te întrebi, oare nimic nu e de făcut? …oare într-un timp cu atâtea posibilități, o boală e chiar o finalitate? Oare cu ce a greșit un copil de i s-a furat de la natură dreptul la copilărie, la viață? Trist. Nedrept. Tragic.
…crede, și totul e posibil!
„Lucette – Viața Dincolo De Imunitate Zero” este un text scăldat în poezie și o poezie formată dintr-un context existențial, unul care vociferează o reușită supusă multor sacrificii și pierderi. Totuși iubirea, dăruirea și plenitudinea părintească nuanțează acest tablou al vieții dăruind acestei povești o adevărată noțiune a artei prin empatie. Scriitura mi-a demonstrat că miracolele există, poate tardiv însă nu într-un târziu definitiv; și cel mai important e să sperăm în înfăptuirea lor. Să credem, așa cum a făcut și Lucette în povestea sa!
„Iubirea are anotimpul ei propriu, ca în cărți.”
Cartea „Lucette – Viața Dincolo De Imunitate Zero” de Cosmisian poate fi comandată pe site-ul Editurii Siono!
Pe scriitoarea Petruța Petre am descoperit-o datorită cărților sale care mi-au ajuns la inimă și ne-au bucurat în egală măsură pe întreaga familie; pentru că autoarea are un buchet literar deosebit și vast, de la poezii, roman de dragoste cât și cărți pentru copii. Anul acesta i-a adus autoarei o nouă perlă literară, mai exact cartea „O altă ea” apărută la editura Siono ce face parte din categoria Beletristică. Cartea e un tsunami de trăiri cu intensitate la maxim care a răscolit, a atins cele mai sensibile coarde și a fascinat.
„O altă ea” mi-a creionat un tablou existențial, cu bune și rele, cu frici și angoase, cu împăcarea zilei de mâine și astuparea adevărului cu un strat de ploieală artificială a zâmbetului rătăcit. Toate pentru văzul lumii, pentru acea complacere cu care se poate obișnui un suflet, și o inimă rănită. Toate în ansamblu au reîntregit o operă care și-a strigat iubirea, freamătul și împlinirea ieșind din coconul nefericirii vibrând a nou printr-o „altă ea”.
„Se simțea o femeie incompletă, tot timpul avea sentimentul că din puzzle lipsește câte ceva: uneori îi lipsea iubirea, alteori avea nevoie de două brațe în care să alerge și să plângă. Negăsindu-le se transformase în stâncă la exterior și castel de nisip la interior.”
De multe ori am înțeles că viața ne testează, la rezistență, la devotament, la dragoste, la răbdare și multe altele. Doar viața ne poate pune în fața faptului împlinit pentru a ne abandona într-o mare de regrete, visări și speranțe. Dar poate? Dar, se va întâmpla… până unde? Până când? Am înțeles că rătăcirea are multe forme, și tot atâtea măști înmărmurite de niște regrete ce dor și de așteptări ce s-au prăfuit în ceața timpului. Am înțeles că o dată ce vom conștientiza că nu mai aparținem unei relații, că nu împărtășim aceeași iubire drumurile se închid aici ca și calea inimii. Cu o astfel de înstrăinare se confruntă și eroina noastră principală, Cristina, o ea care nu se mai regăsește în propria-i căsnicie, o relație dorită la început însă acum totul e ca într-o poveste de rău augur, o scriere în care năluca dezamăgirilor ce s-au acumulat în ani, în necuvinte, în reproșuri strigate își cer tributul, își cer așezarea pe piese, și finalitatea. Fără … și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți, nici vorbă de așa ceva aici! Sau poate…
„E trist când unul încă mai iubește și celălalt e deja cu sufletul departe; e trist când unul încă iubește și celălalt e pe alt sens de mers, pe care nu mai există interzis, ci totul i se oferă gratis și necondiționat. Viața pune omul de multe ori să lupte sau să accepte; lupta este mereu condiționată de iubire. Luptă numai acela care iubește cu pasiune, care simte că locul lui e în centrul bătăliei, nu pe margine, care are forța să se arunce cu brațele goale în vălvătaia luptei. Luptă acela care știe că, pierzând, se pierde și pe sine; (…)”
Chiar dacă cu o carieră de succes, chiar dacă mamă de copii mari, Cristina e umbra propriei căsnicii, cu un soț absent aceasta încearcă să fie cât de cât bine în ciuda dezmembrării sale sufletești care se face o dată cu ignoranța lui, cu replicile acide, cu vânătăile ascunse de ochii curioșilor și de nopțile albe plânse în neștire. O femeie luptătoare totuși cu o fire mult prea sensibilă de a pune un punct mare în relația sa cu Paul, soțul ce-și impune poziția, statul și masculinitatea severă. Astfel aceasta e într-o continuă instabilitate emoțională, fapt ce cade pe mâna unui hărțuitor de pe internet Doru, un ciudat ce printr-un joc al circumstanțelor atentează la viața ei arătând încă o dată zona sensibilă a rețelelor de socializare. Nimic acolo nu e ceea ce pare… dar cred că foarte puțini înțeleg în ce pericol se află până nu se pun în fața faptului împlinit.
Marea sa bucurie este întâlnirea cu Tudor, un om ce-i împarte aceeași dezamăgire în cuplu, doi rătăciți ce parcă se cheamă ca într-un magnet pe țărmul mării, acolo unde sufletele își caută regăsirea și clipele încă traseele neparcurse. Pentru început doi străni, apoi doi colegi, iar din chemarea mută doi sfătuitori ce resuscitează o spovedanie. Acea a iubirii. Timid. Nesigur. Fugar…
„- Azi tu mi-ai făcut să văd soarele în noaptea din sufletul meu.”
Karma, sau jocul universului ba îi apropie, ba îi poartă pe valurile tulburi ale mării într-o nelămurire proprie; când descoperim doi adulți asumați într-o adulmecare a sexualității, ba doi adolescenți timizi la prima întâlnire; când două suflete chinuite de învinuiri … când niște înfrigurați în căutarea brațelor de alinare. Iar povestea lor se scrie, cu pete mari de cerneală în mâna unui necunoscător în ale scrisului vintage, cu călimară și pană, cu boemul emoțiilor care întârzie să se așeze într-un text coerent cu început și sfârșit. Și totuși, ce e să se întâmple se va înfăptui, se va avea să se consume va fi, ce este cioplit de soartă se va realiza ca într-un ecoul al tânguirii a două suflete înrădăcinate adânc unul în altul.
„Hai să nu ne mai ascundem, hai să trăim. Suntem doar noi doi acum, aici. Nu vrei să renunțăm la măști? Tu nu mai ești soția supusă, angajata punctuală; eu nu mai sunt soțul… tont, (…), suntem noi, Cristina și Tudor.”
Romanul „O altă ea” s-a dovedit pe cât de dătător de speranță pe atât de trist, dramatic și apăsător la suflet, aș fi dorit să o trezesc pe Cristina și să îi explic că viața nu se limitează doar la un soț absent, că bucuriile sunt nemărginite iar propria sa împlinire i-ar fi lărgit orizonturile. I-aș fi zis… deschide ochii, privește, iubește, sau iubește-te pe tine în sfârșit. Oare e chiar atât de greu? Oare îți este mai bine să stai în „sucul” dezamăgirilor și jumătăților de măsură? Aș fi luat-o de mână și i-aș fi arătat și altă parte a monedei, să se privească dintr-o parte, să-i fi analizat poziția sa în acea atipică căsnicie în care ea era prizonieră iar el un liber turist călător. Aș fi strâns-o în brațe și ia-ș fi spus, drumul tău abia a început, nu-ți pierde speranța! Cum nici eu nu mi-o pierd citind iar și iar… ajungând la un final care se cere încă scris, încă trăit, încă experimentat într-o carte în care „o altă ea” renaște, retrăiește, rescrie, remodelează, și din nou simte că ia prima gură de aer înafara unei căsnicii toxice.
„O altă ea” este o poveste de viață cu bune și rele, o scriere ce înmugurește sub ochii noști și care îți taie respirația. Textul e o feerie de emoții și sentimente strânse la un loc, gata pregătite să te acapareze în întregime, cum de fapt e întreaga scriere a Petruței Petre, iubirea se înfiripează timid, atingerile tot mai înfocate iar stilul deosebit de liric îmbinat cu poezie mi-a fost balsam pe suflet. Mi-a plăcut mult abordarea acestei povești cât și finalul care îți lasă multe multe semne de întrebare. E unul care mi-a dat frâul liber imaginației creând pentru cei doi o melodie la doi, un vals al eternității, o continuitate magnifică. Recomand cu căldură cartea celor care sunt în căutarea unei povești intense înlănțuite de profunzimea unei iubiri mature ce se caută prin timp și spațiu!
„Emoțiile înfloresc, subliniind truismul că niciodată nu e prea târziu.
O altă ea, cea de-a noua carte a scriitoarei Petruța Petre, propune cititorului psihologia unei femei aflate la răscrucea a trei bărbați, oscilând între virtual și real, consumată de întrebări și răspunsuri al căror zbucium pare a se liniști în primul val spart la malul mării. Va reuși eroina să devină o altă ea?” (Em Sava)
Romanul „O Altă Ea” de Petruța Petre poate fi comandat pe site-ul Editurii SIONO!
Benedict Richard Pierce Macintyre (n. 25 decembrie 1963) este un autor, istoric, recenzor și cronicar britanic pentru ziarul The Times. Rubricile sale variază de la actualități la controverse istorice. Macintyre a fost educat la Abingdon School și la St. John’s College, Cambridge, absolvind cu licență în istorie în 1985.
Macintyre este autorul unei cărți despre gentlemanul criminal Adam Worth, Napoleon of Crime: The Life and Times of Adam Worth, Master Thief. De asemenea, a scris Omul care ar fi rege: primul american din Afganistan (despre Josiah Harlan). A urmat cartea despre Eddie Chapman, agent dublu al Germaniei și Marii Britanii în timpul celui de-al doilea război mondial, intitulată Agent Zigzag: The True Wartime Story of Eddie Chapman: Lover, Betrayer, Hero, Spy. Cea mai actuală operă a lui Macintyre e cartea Agent Sonia din 2020, o biografie a agentului secret Ursula Kuczynski, iar din 2021 apărută și în limba română, volum întreținut de Editura Publisol, traducere de Alina Loreley Rogojan, cu prefață de Florin Banu.
„(…) cum aflaseră sovieticii atât de repede conţinutul unui acord ultra-secret? Cine se afla în spatele acestui extraordinar succes al G.R.U.? Probabil că stupefacţia lui Churchill şi a lui Roosevelt ar fi fost maximă dacă ar fi ştiut că preţioasele informaţii fuseseră obţinute şi transmise la Moscova de o femeie de 36 de ani, „politicoasă, modestă și discretă”, mamă a doi copii şi însărcinată cu al treilea, locatara unei modeste căsuţe de pe George Street nr. 50, cartierul Summertown, Oxford. Numele său era Ursula Maria Beurton, născută Kuczynski, în Schöneberg, Germania, singura femeie cu grad de colonel din G.R.U., purtătoare a numelui de cod „Sonia”.”
Am citit o mulțime de cărți în care femeia a fost cel mai bun spion, cea mai devotată pentru o ideologie și o cauză nobilă, iar eroina noastră nu face excepție, chiar dacă pentru început e doar o adolescentă ce prin înclinația sa spre comunism i se crează rebeliunea, demonstrând mai mult familiei și mamei în special că ea poate mai mult; iar de aici e doar un pas, și aceasta ajunge undeva unde nici în vis nu i s-ar fi conturat acest scenariu. Cartea abundă de detalii, de la personalități care apar fugar la unele care răsună în cărțile de istorie; prima parte a acestei cărți are loc mai ales în Shanghai, unde i se întărește activitatea de spion, încet, miticulos, cu pașii mici ce au adus-o să fie una dintre cele mai bune în activitatea secretă. Și pe parcura Ursula a jucat un rol esențial în transmiterea informațiilor către sovietici, inclusiv secretele nucleare. Sonia alege să trăiască o viață dublă, acest fapt o incită, îi crează o doză de „nebunie” personală din care n-o poate scoate nici chiar soțul acesteia, pentru că da, ea e soție, mamă a trei copii, gospodină dar și o foarte bună strategă în a conduce operațiuni de spionaj extrem de periculoase.
Povestea Soniei a fost incredibil de interesantă. Iar stilul de scriere ușor de urmărit nu a devenit niciodată prea simplu sau prea complicat, ba chiar atât de agil încât atenția mi-a fost sută la sută asupra lecturii. Am aflat nume, istorii și detalii ale oamenilor care au marcat-o pe acesta într-o măsură sau alta, fie prin aport fie prin decesul acestora. Iar eu am rămas încântată de unele detalii dar și de curajul, încăpățânarea și îndârjirea Ursulei de a duce operațiunile la bun sfârșit, de a arăta că o femeie poate multe și… mai mult de atât!
Ce e de spus…
Ursula a trăit mai multe vieți din plin decât și-ar putea imagina unii, păstrând în mod intenționat majoritatea contribuțiilor sale semnificative sub radar. A trăit o viață care a cuprins unele dintre cele mai importante evenimente din secolul al XX-lea și a jucat un rol crucial în multe dintre ele.
Scrierea lui Macintyre „feliază” bucată cu bucată istoria pentru a ne aduce în față evenimente importante, personalități marcante, în timp ce stimulează întotdeauna atenția cititorul.
Per total, o biografie excelentă despre o femeie foarte interesantă. Recomand cartea dacă vă place să citiți despre spioni și despre creșterea și lacunele Uniunii Sovietice!
Cartea „Agent Sonia” de Ben MacIntyre poate fi comandată pe site-ul Editurii Publisol!
Irina Magierka este absolventă a Facultății de Drept, a profesat ca magistrat-procuror vreme de peste 16 ani în țară și acum locuiește în Germania. A debutat în 2002 cu volumul „Ecoul nerostitei rugăciuni”, sub egida poetului Valeriu Stancu, iar în 2020 a publicat povestirea „Savoare de cireșe amare”, în Antologia SIONO, „Nuanțe de piper și ciocolată”.
Anul 2021 i-a adus autoarei o nouă carte la Editura SIONO cu o încărcătură aparte, aceasta se intitulează „Trăiri” iar parcursul său e vibrație vie. Valeria Mahok spunea: „Poeziile sunt florile câmpului sufletesc parfumate de intensitatea simțirilor emotive.”, astfel am trăit și eu citind această explozie de frământări, de rime, de spontane revărsări muzicale ale notelor venite din adâncul inimii. Fiecare cărare bătătorită de pașii acestor poezii mi-a deschis o eternă iubire către înaltul gândurilor, a învelișului tainic al Edenului.
… ghid pentru suflet…
Scriu… Tăcerile mele Răspunsuri în tainele nopții, Cratime scurte, Gânduri, (…) (din poezia Sublim)
Dacă sunteți mai rezervați în a citit poezie, acest volum este modalitatea perfectă de a redescoperi bucuria versurilor. Pentru că poezia ne poate da putere, ne poate face să ne dublăm starea de bine sau să ne minunăm de surprizele și plăcerile vieții într-un număr mic de pagini într-o închegare de cuvinte mai minimaliste dar care poartă o întărire plină de semnificații pe care nici un text nu le poate întrece. Citirea unei poezii în fiecare zi este bună pentru suflet, mai ales în vremuri tulburi, iar bucuria acestui volum este că ne atinge acolo unde trebuie, potrivind acele nevoi pe care le așteptăm de la o zi, de la o clipă, de la o rimă înfloritoare.
„Între noi Doar tăcerile Mai foșnesc cuvinte.„
Volumul de versuri frământă gândurile, așteptările, iubirile și experiențele pentru a ne coace nouă dorința de frumos, sensibil și iubirii pe litere. E cartea ce creionează adevăruri din suflet pentru a arăta că dincolo de rămășițele vieții rămâne arta textuală, o rimă întortocheată, un suspin venit din ce-a mai firavă compoziție de cuvinte, o poezie ce ți se poate întipări pe retină semănând acolo o speranță în taina rugăciunii. Volumul mustește de înțelepciune și nostalgie, asezonate cu un lirism perfect. Citind, m-am simțit ca spectator împătimit la operă, acolo unde cântecul și patosul fac o echipă, acolo unde pasiunea în ceea ce faci și ce crezi scoală spectatorii în picioare și ridică aplauzele la cer. Acolo unde sentimentele prind viață chiar dacă nu mai au puterea să strige. Se fac prin mimică, iar aici în cartea autoarei Irina Magierka am fremătat lăuntric o dată cu fiece cuvânt sau vers ce mi s-a înșirat în fața ochilor. Totul a fost atât de viu… atât de prea-frumos. Mă ridic în picioare și aplaud, cu prețuire măreață pentru această paletă de culoare.
Te iubesc aidoma Poeziei nescrise, Cuvântului nerostit, Gândului tăinuit, Zborului frânt… Cum nimic din toate astea nu a fost făcut… Te urăsc aidoma… (din poezia „Mărturisire”)
Cartea „Trăiri” s-a dovedit acel stop când ajung în punctul să-mi trag și sufletul, să inspir și să absorb cuvânt cu cuvânt. Acesta e efectul poeziei asupra mea. Să citesc și atât. Să mă descarc. Să nu caut definiție sau să scot din context. Fiecare componentă găsită printre file a avut menirea să-mi atingă coardele sensibile, poate nu doar pentru a impresiona în mod excesiv ci pentru a se sedimenta pentru o data viitoare. Pentru că poezia mă ademenește spre ea, iar și iar, ca o întindere în care mă regăsesc, în care mi se așează gândurile și se sting furtunile și înfloresc cele mai sincere zâmbete!
Mie îmi revine sarcina să vă invit la lectură, să citești poezie nu-ți trebuie motive. Citiți versul, faceți acea punte spre sufletul vostru, pentru că poezia este fondarea fiinţei prin cuvânt, și poate mult mai mult!
„Dacă m-aș încumeta să definesc lirica Irinei Magierka, aș zice că este o alchimie a simțurilor ce recreează Universul, îl domesticește, transformându-l în argintul unei oglinzi transcendentale.Irina se scrie pe sine, revărsând, ca printr-o pâlnie, dinspre ea înspre lume, emoții puternice, care surprind realitatea în tentaculele unei abordări metafizice și o fixează spectaculos în imagini surprinzătoare pentru simțurile celui cu care intră în contact.” (Em Sava)
Volumul de versuri „Trăiri” de Irina Magierka poate fi comandat pe site-ul editurii SIONO!
Vorbe pentru suflet... 