Citind-o pe Teodora Matei. Cartea „Inima Castelului”!

Teodora Matei (Elena Teodora Mateiu) s-a născut în Ploiești in 1971. Din 1990 lucrează într-un institut de proiectare, unde a fost pe rând: desenator tehnic, tehnician proiectant, secretar de proiect, document controller. Înainte de debutul în volum, Teodora Matei a publicat proză scurtă in revistele Nautilus, Gazeta SF, Fantastica, ficțiuni.ro, Revista de supans, începând cu anul 2012. Contribuții în reviste, antologii, volume colective: „Kowalski ’67” – antologia digitală a Gazetei SF 2014 „Bumerangul lui Zeeler”, „Ghinion!” – antologia „Cele mai bune proze ale anului 2013″ editura Adenium, „E-51741” – revista CPSFA nr. 28, „Soft” – volum colectiv „Exit”, poezii în „Gazeta cărților” (editată de biblioteca Nicolae Iorga-Ploiești) și „Revista bibliotecarilor prahoveni”.

După prima mea întâlnire cu scriitoarea Teodora Matei prin intermediul volumul întâi „Stăpânul castelului”, al seriei „Povești la castel”, am pășit cu o curiozitate aparte spre al doilea volum „O noapte la castel”, iar aici tumultul de informație a dat pe dinafară iar inima mi-a bubuit de deznodământuri spuse la un pahar de vin la focul din șemineu ca o mărturie înfricoșătoare. Ultimul volum însă a seriei intitulat, „Inima Castelului” m-a răvășit și mai mult, aici am găsit acele piese lipsă care au adus lumină întregii povești dar și au dezvăluit fapte dintr-un trecut mult prea apăsător, și miezul acelui blestem spus ca ultimă suflare dintr-o viață dusă la fundul apei.

 …aici totul te duce când într-o direcție… când în cealaltă. 

Dacă primele volume ne deapănă viața și chinurile Baronului, a lui Dominic- gardianul de la închisoare, în cartea prezentă vom parcurge traseul străbătut de Dan, cel mai bun prieten a lui Dominic, acel care i-a fost pilon de sprijin în nebunia opacă, și cel care l-a găsit pe Nikos în inima Transilvaniei, dar și acel care încă are întrebări urlătoare ce-i sună în cap ca un gong al faptului că stăpânul castelului i-a făcut ceva amicului său, că nimic nu e ceea ce pare, nici măcar starea de moleșeală și depărtare sufletească a lui Dominic. Cuprins de o mânie necaracteristică lui cât și de glasul dreptății acesta se duce la castel în speranța de a primi răspunsuri, dar de aici totul se precipită. Un nou semn, noi vise, noi fantasme și năluci, cât și o nouă scrisoare menită să dezlege un suflet pentru un adevăr sigilat pe buzele unui neam de nobili ascunși într-un castel ca o fortăreață a secretelor. Însă adevărul răbufnește, se înnăbușă într-un monilit al întemnițării dorindu-și ofranda, astfel îl ademenește pe Dan, Nikos și fiul său Simion într-o cursă a obstacolelor prin transpunerea într-un trecut tenebros venit ca niște flah-uri din alte lumi pentru a le arăta adevărata față a blestemului. Cine la spus cu ultima suflare? De ce? Și pentru cine,… vă îndemn să aflați, cert e că timpul face un joc al pieselor de schimb pentru ca stăpânul castelului să realizeze că, ce nu ar face, destinul lui e scris în stele și cântat în descântecele țiganilor.

Acest ultim volum a reunit prietenia și a arătat importanța păstrării ei. Mi-a plăcut noul unghi descris de autoare cât și răstălmăcirea acelor consecințe ale blestemului ce a îngenuncheat un neam, cu o miză mult prea mare. Am simțit orice vibrație a dezamăgirii, a reproșurilor aduse strămoșilor cât și renegarea ca parte dintr-o uneltire terifiantă. Am vizualizat imaginea unui Baron căzut în puhoiul dezolanțe luptând cu toate elementele naturii pentru o lămurile, pentru o dezlegare de păcat, pentru a salva sufletul prietenului său pătruns în ceața neștirii. Încercări care nu le-a parcurs singur, totuși… datorită tatuajului făcut prin legământul cu Rita acesta suferă înmiit curgându-i sângele propriu ca sacrificu adus acelei rătăcite schilodite de străbunul său cu mulți-mulți ani în urmă. O poveste tristă ce a marcat generație cu generație de un fir invizibil a unor nenorociri în lanț.

Am citit volumul într-o singură seară, este o carte incredibil de palpitantă, cu personaje construite impecabil, autoarea acordându-le mare atenție; eroi ce se dezvoltă fascinant de-a lungul întregii serii fapt ce demonstrează evoluția lecturii prin adorația asupra stilului Teodorei Matei. Iar direcția în care m-a purtat fiecare volum în parte pur și simplu m-a cucerit, nimic la întâmplare, nimic pus doar pentru a fi, scriitoarea a știut exact unde să țintească cuvintele pentru a atrage ochiul „șmecher” al cititorului, iar pentru asta un mare mulțumesc!

Cartea „Inima Castelului” ne trece prin toate stările, realizezi că autoarea nu doar îți dă ceva ci îți oferă și ceva în plus, ca supliment, o iubire și un blestem, o nenorocire și o ușiță mică de scăpare, o prietenie și o jertfă, o șansă dar și o clauză ce te pune pe gânduri, un secret răscolit dar și o nevoie de a așeza totul la locul lor, o lumină de la capătul tunelului dar și un final ce îl așteptam cu sufletul la gură, deoarece… sincer, credeam că acuș va mai răsări încă ceva, sau cineva ce va zdruncina liniștea și așa fragilă. Aici misterele sunt dezvăluite treptat iar forța vizuală a descrierilor este surprinzătoare, iar cartea am simțit-o ca pe o torță vie ce mă ademenea continuu. Ca prin magie…

„Povești la castel” e o serie plină de evenimente, caratere complexe și multe de învățat. Cărți pe care le recomand cu toată căldura!

„O nouă călătorie, de data aceasta într-un trecut îndepărtat, cu întâmplări la fel de pline de culoare, cu fire legate peste timp. Și un final de serie care te lasă cu un zâmbet pe buze și o ușoară nostalgie pentru poveștile castelului.” (Lucian Dragoș Bogdan)

„Inima Castelului” de Teodora Matei poate fi comandată de pe site-ul Editurii Tritonic.

Citind-o pe Anna Noua. Cartea „Pădurea fermecată. Furtul amuletelor”!

Sunt unele cărți care pur și simplu ți se lipesc de suflet și rămân acolo, iar când vine vorba de cărțile pentru copii acelea rămân pe veșnicie, deoarece datorită lor timpul petrecut cu copii devine de aur, clipele feerice și zâmbetele perle ce îmi înseninează privirea și aduc miere pe suflet. Datorită cărților pentru copii țesem povești proprii, interpretări, punem în discuție personaje, emoții și trăiri, ce-și poate dori un părinte mai mult… decât o copilărie fericită pentru pruncii săi?!

Astfel, astăzi vreau să vă vorbesc despre cartea „Pădurea fermecată. Furtul amuletelor” scrisă de autoarea Anna Noua apărută la Editura CURS, o carte ca un curcubeu plin de culoare, emoție și morale bine lucrate pe înțelesul celor mici. Scriitoarea ne țese un spațiu plin de provocări, acțiune și un final fericit care ne-a prins cu zâmbetul pe buze. Cărțulia Pădurea fermecată are puterea să ne arate cât de unici suntem, cât de diferiți dar perfecți prin originalitarea cu care ne-a înzestrat Creatorul, e cartea constrastelor, a schimbării lumii prin schimbarea proprie, prin acceptarea venită întru corecția unor suflete bântuite de singurătate. E cartea ce va schimba percepția celor mici cât și a noastră adulților prin simplitatea de a prețui micile gesturi dar esențiale prin definiție.

…povestea din care ai ce învăța…

Nu este disponibilă nicio descriere pentru fotografie.

Cartea ne relatează povestea micuței zâne Lara, care într-o dimineață sesizează că unele flori au culoarea galbenă doar pentru a fi atinse de razele soarelui mai insistent, unele insecte se camuflează pentru a scăpa de prădători, fluturii ajung să-și piardă coloritul de curcubeu în favoarea culorii albastre, iar unele păsări viu colorate se perindă după scoarța copacilor fiind doar o ștearsă memorie a acelor zburătoare ce creau visul nuanțat pe bolta cerească. Toate astea întâmplându-se din cauza lui Falsus, cel care din lipsa de apropiere cu cineva încearcă să atragă atenția asupra sa. Acesta fură două amulete importante cu ajutorul cărora se face mersul lucurilor prin pădure și dincolo de ea iar toate acestea duc la misiune grea pentru zânele din ținut, de a le găsi, de a-l trage la răspundere pe cel care a îndrăznit să tulbure lucrurile și să redea culoare celor ce au pierdut-o. Nimic simplu, vă asigur… Cum au reușit?… sau mai bine, cine au fost cei ce au dat de urmele lui Falsus, vă îndemn să aflați, cert e că aventura a curs în lanț, iar ochișorii fugitivi ai copiilor mei au captat orice imagine, orice răsfoire suavă a cărții care a dus la deznodământul mult așteptat.

„Nu era sigur dacă a înțeles bine. Adică să fie primit între ceilalți…?”

Cartea s-a dovedit un deliciu potrivit după zi încărcată, i-am simțit pe copii relaxați lângă mine și numai ochi și urechi pregătiți pentru ca eu cu intonația mea obișnuită să le dau flah-ul unei povești plăcute. Iar lectura a fost exact ceea ce ne-a trebuit, potrivită chiar și pentru vârste mici, căci limbajul este nuanțat fără elemente grele și ușor de înțeles, povestea …construindu-se din imagini vii ce ne-a transpus pe tărâmul fantastic. Mesajul poveștii pe cât de simplu, pe atât de important, deoarece- suntem unici și trăim experiențe unice, avem nevoie de prieteni și tânjim să fim alături de cineva și la bine și la greu. Iar povestioara a întărit această convingere…

„Dar singurătatea e grea. Falsus n-a avut pe nimeni să aibă grijă de el. Așa a ajuns să-i fie ciudă pe toți cei care aveau pe cineva în preajmă, să fie gelos pe toți cei care se simțeau bine în pielea lor și să-i urască pe cei care se bucurau de viață. Falsus nu e rău, să știți asta. (…)”

Dacă nu v-am convins deja cu atâtea cuvinte frumoase despre cartea „Pădurea fermecată. Furtul amuletelor”, mai încerc o dată. Are niște ilustrații uimitoare realizate de Mihaela Teodorovici și o poveste plină de empatie, strecurată de forța prieteniei și a experiențelor în urma ajutorului reciproc, e despre unicitatea noastră și vocea ce ne dictează să fim acolo unde se cere implicarea noastră. Cuvintele autoarei Anna Noua prind viață sub pensula ilustratoarei, iar decorul acestor povești e cum nu se poate mai potrivit pentru a reda culorile și praful de stele dintr-o relatare numai bună pentru voinicii noștri curioși!

Recomand cu căldură. O carte pe care ar trebui să o aibă toți copii!

Din operele autoarei se numără și cartea „Aventurile domnișoarei Clarisse pe Tărâmul Emoțiilor”, și nu în ultimul rând, „Succesul e doar al tău. Jurnalul copilului spre Succes!” pe care vă îndemn să le descoperiți!

Citind-o pe Teodora Matei. Cartea „O noapte la castel”!

Teodora Matei (Elena Teodora Mateiu) s-a născut în Ploiești in 1971. Din 1990 lucrează într-un institut de proiectare, unde a fost pe rând: desenator tehnic, tehnician proiectant, secretar de proiect, document controller. Înainte de debutul în volum, Teodora Matei a publicat proză scurtă in revistele Nautilus, Gazeta SF, Fantastica, ficțiuni.ro, Revista de supans, începând cu anul 2012. Contribuții în reviste, antologii, volume colective: „Kowalski ’67” – antologia digitală a Gazetei SF 2014 „Bumerangul lui Zeeler”, „Ghinion!” – antologia „Cele mai bune proze ale anului 2013″ editura Adenium, „E-51741” – revista CPSFA nr. 28, „Soft” – volum colectiv „Exit”, poezii în „Gazeta cărților” (editată de biblioteca Nicolae Iorga-Ploiești) și „Revista bibliotecarilor prahoveni”.

După prima mea întâlnire cu autoarea, Teodora Matei prin intermediul volumul întâi „Stăpânul castelului”, al seriei „Povești la castel”, am pășit cu o curiozitate aparte spre al doilea volum „O noapte la castel”, iar lectura s-a dovedit cu mult mai încărcată textual, ba chiar cu un așezământ revoltător de emoțional.

„(…) …în spatele tuturor acestor lucruri de necrezut stătea blestemul unui bătrân ce voia să-și răzbune nepoata…”

„La câte-am trăit, pot să te-asigur că multe din lucrurile în care-am fost învățați să credem nu sunt tocmai așa cum se văd din afară. Viața e deseori un spectacol de magie: ne amăgește cu un vis sau altul doar pentru a ne abate atenția de la o nouă provocare.”

De la o iubire imposibilă la un blestem e doar un singur pas, iar Baronul îl simte pe propria-i piele atunci când din dragostea sa pentru tânăra țigăncușă se alege doar ceața densă a unei dezamăgiri mânate apoi de cele mai sinistre descântece, la cele mai temătoare blesteme. Astfel ajunge un condamnat după legile lumești la crime nesăvârșite, la orori nedemonstrate, fiind păzit ca pe un criminal temut dar privit cu respect fiind un nobil cunoscut. Încă din primul volum îl cunoaștem pe Dominic, gardianul cel nou care povestea Baronului îi atrage atenție, iar istorisirile acestuia publicate îl fac tot mai curios cu privire la veridicitatea acestora, și mai exact cât adevăr se regăsește în ele. Astfel Dominic descoperă fapte departe de limita gândirii sale, un adevăr pe care l-a intuit acolo în străfundurile ființei sale lăsat fiind să pătrundă ca un oaspete în viața de la castel. Chiar și în acea noapte după zece ani de la evadarea și scoaterea de sub acuzații a Baronului, după ce blestemul a devenit o parte din soartă dar însoțit de acel suflet nevinovat născut din pasiunea trupească a lui Nikos și Rita, un copil care va fi altfel…

Acum, după atâta amar de timp Dominic e iarăși la castel, e iarăși la lumina focului în compania lui, a acelui care i-a răscolit viața la propriu și la figurat. Tace și ascultă, îl roade curiozitatea și entuziasmul dezvăluirilor… și simte că de acum în colo nimic nu va mai fi la fel, ca o premoniție la ceva inexplicabil!

„Ziua precede nopții, ori invers; de când e lumea ordinea a rămas aceeași, faptele uneia ar trebui să rămână ascunse celeilalte, numai cu inima să le măsurăm pe toate, să le cumpănim, să le echilibrăm balanța dulce-amarului din vise.

După zece ani totul parcă e mai funebru, descrierile sunt mai aprofundate și parcă dâra acelui blestem tot mai înrădăcinată în a absoarbe mai multe vieți. Fiecare personaj e marcat de misticul fiecăruia creînd legături neînțelese, iar povestea curge lin printr-o mărturisire fără retușuri între Baron și Dominic, într-o noapte ce va fi și legământ și finalitate, va fi și spovedanie de descărcare dar și umbra de peste ani ce va provoca un somn adânc al unei legături de prietenie. Acum și aici totul vine cu un preț, cine îl va plăti vă îndemn să aflați, cert e că în joc e acel copil din flori, născut din iubire dar nu pentru mântuire, ci pentru a lua un suflet; cred că vă întrebați al cui?…

„Tristețe pe nisip, bucurie pe trăinicia unei roci. Viețile noastre. Cărți de joc în mâinile sorții.”

Într-un număr relativ mic de pagini Teodora Matei ne aduce la lumină soarta crudă a tinerei actrițe Anna și freamătul ei neputincios în lugubrul castel, acea care îi este iubită lui Nikos dar și un suflet chinuit, autoarea ne relatează întâmplările evadării din închisoare a Baronului, ipostazele plecării acoperite de enigme, de traiul acestora pe un plai Transilvănean, suntem purtați pe culmile legendelor și a consecințelor unor personaje de a avea o inimă curată și încredere oarbă în anumite persoane în care au investit dragoste necondiționată, și desigur plata ce va însoți această prietenie. Vom afla lucruri „necurate” despre fiecare în parte, vise, fantasme și pierderi… și despre acea ultimă noapte la un pahar de vin și un gust de vorbă … care v-a fi specială, în ce măsură vă îndemn să aflați. Ve-ți fi surprinși!

„O noapte la castel” este cartea care scoate la iveală tristețea și abandonul, recunoștința dar și jertfa, neputința dar și împăcarea de a nu mai lupta cu soarta, pentru că fiecare dintre noi știe că destinul nu poate fi amăgit, nici ziua, nici clipa. Volumul e glasul dezvăluirii dar și a ultimei ofrande aduse acelei umbre pentru o voce, pentru cuvinte, pentru egoismul de a da întâietate sângelui, a fiului!

Cartea e îndârjirea de a face o alegere în detrimentul alteia… chiar dacă doare!

„Timpul trece, noi trecem prin el…

„O noapte la castel” de Teodora Matei poate fi comandată de pe site-ul Editurii Tritonic.

Citind-o pe Teodora Matei. Cartea „Stăpânul Castelului”!

Teodora Matei (Elena Teodora Mateiu) s-a născut în Ploiești in 1971. Din 1990 lucrează într-un institut de proiectare, unde a fost pe rând: desenator tehnic, tehnician proiectant, secretar de proiect, document controller. A publicat o nuvelă în foileton în revista Nautilus („Stăpânul castelului”, în perioada aprilie – noiembrie 2012) şi proză scurtă în revistele online Fantastica (SRSFF); și multe alte lucrări cu impact asupra cititorului. A debutat în volum în noiembrie 2015, cu romanul „Omul fluture”, scris în colaborare cu Lucian Dragoș-Bogdan.

Încerc să îmi adun gândurile pentru a înainta în scrierea unei păreri asupra ultimei lecturi, un fantasy enigmatic și plin de fantasme ce apar pe ici colo parcă căutându-și liniștea într-un text împărțit pe piesele existenței îmbrăcate cu magie, cu întunecime și neverosimul. Astfel, cartea „Stăpânul Castelului” apărută la Editura Tritonic mi-a deschis în fața ochilor un orizont fumuriu al ceții prin secrete sumbre, prin iubiri blestemate și nesupunerea ce și-a cerut tributul prin pierderi și regăsiri, prin nenorocirea acelui suflet rătăcit în urma unei furtuni ale iubirii care a dus la taina de la castel. Și nu numai…

„Tăcere. Nimeni nu întreba despre motivele plecării, nimeni nu le explica. Viețile urmau să fie trăite ca piesele unui puzzle fără sens.”

dragostea lor e despre ratarea șanselor și a zborului cu aripi frânte

Ar putea fi o imagine cu carte şi text care spune „Teodora MATEI M TSIN T Stăpânul castelului”

Avem în față povestea Stăpânului de la castel, numit Baronul, dar știut și ca Nikos; pentru început un copil ce îi este dat să descopere lumi noi prin intermediul unei șatre de țigani veniți pentru prezentația sa de zi de naștere. Apoi un adolescent ce descoperă fluturii iubirii și un adult care este pus pe tabla de joc a unor forțe răzbunătoare. Prezentul ni-l conturează pe Baron întemnițat pentru niște fapte încă nefondate dar care își cer răspunzătorul, fără cadavre însă dispăruți fără urmă, unele persoane ajung să-l facă închis pentru mulți ani după legile oamenilor care nu înțeleg adevărata natură a disparițiilor. Totul însă a pornit a se țese cu sentimentele a doi tineri în zbuciumul descoperirilor, atunci când crezi că totul e pentru totdeauna, chiar și iubirea între două suflete predestinate. Însă soarta, karma … sau cine știe ce legi de noi neînțelese au zădărnicit iubirea ce se promitea măreață unită printr-un tatuaj al împlinirilor și răgăsirilor.

„Rita mă privea, întinsă pe iarba pe care începea să picure roua. Admiram, desăvârșită, icoana fetei pe care o iubeam. Tocmai sacrificase secretele familiei pentru mine. Nikos. Stăpânul castelului. Băiatul ce se împărțise între oraș și castel. Bărbatul ce avea să devină, de asemenea, împărțit între vieți imposibil de trăit laolaltă. În acea noapte viața mea se schimbase. Transformarea îmi vibra prin fiecare mușchi și prin fiecare nerv.”

Iubirea cu Rita sa dovedit un fruct oprit, primit și în final blestemat. O negură groasă care l-a urmărit pe Baron oriunde nu s-a dus chiar și după tragica plecare în neființă a acelei cu care l-a legat o lume înțeleasă doar de cei aleși. Acum, închis după gratii, cu o forță ce îl îndeamnă să se întoarcă în ceața propriului blestem aruncat asupra sa de Bunicul îndurerat al Ritei acesta hoinărește ca spirit spre castel pentru a retrăi iar și iar noaptea unei petreceri, noaptea împliniri prin intimul redat altei fete, altei alese care îi va fi o alegere produsă ca consecință a dorințelor de nou. O repetare ce îl va îngenunchea, ce îi va da osânda renegării iubirii celei ce-i era predestinată de soarta ce s-a jucat cu două suflete încă nepregătite să facă față maturității. Și totuși, ceva se întâmplă, un ofițer observator îl privește cu alți ochi, îl caută din priviri și între ei se crează o legătură specială; iar prin textele scrise de Baron și publicate prin diferite reviste de specialitate, Dominic așează piesele puzzle-lui pentru a construi povestea misterioasă ce se conturează în jurul Stăpânului Castelului. Dezlânarea secretelor, și a tainelor sumbre devine pentru Dominic o provocare, iar acesta este convins că nimic nu e ceea ce pare, dând startul unor descoperiri terifiante dar și trezirea unor forțe deja sedimentate căzând într-un cerc al ritualurilor, a stărilor ce trezesc frica, oroarea și bulversarea într-un timp în care toate acesta sunt de domeniul fantasticului.

 „Stăpânul castelului” este primul volum din seria „Povești la castel”, scris de către autoarea Teodora Matei, o carte ce mi-a trezit gustul aventurii și a misterului. Autoarea a îmbinat perfect dramaticul cu înșiruirea istoricului, boemul cu simplitatea unei vieți împăcate cu tragicul, cât și palparea basmului prin blestemul iubirii unor suflete predestinate care nu au ajuns să încheie povestea cu… „și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”. Mi-a plăcut determinarea eroilor, dar și misterul aruncat asupra Baronului, mereu altfel, mereu neînțeles, mereu la contradictoriu. Am simțit povestea ca un joc al destinului, atunci când nu-ți poți controla viața chiar dacă te lupți cu furtunile pentru o respirație doar a ta. Și totuși, te întrebi, oare când se va sfârși chinul?… care este finalitatea acelui calvar început? toate rămâne de văzut. Tocmai de aceea lectura te induce într-o stare de accelerare continuă, citești cu sufletul la gură până la ultima pagină, îți faci scenarii, creezi părți de umplutură pentru golurile ce le ceri împlinite, și te minunezi cum autoarea a suprapus acțiunea într-o efervescență de stări demonstrând cu o abilitate fantastică că sfârșitul e abia un început, iar un blestem vine cu o clauză pe care realizezi că nu te-ai fi gândit la ea…

Cartea „Stăpânul castelului” este o lectură încântătoare, care te ține captiv între paginile sale de la prima și până la ultima filă dată. Este un fantasy cu un subiect care te solicită și care te tulbură deopotrivă, iar acest fapt bucură și îndeamnă să îți dorești cu ardoare următorul volum. Mie îmi revine sarcina să vă recomand această primă carte din seria „Povești la castel”, eu deja am pornit în călătoria următorului volum… și ca o suflare de text pot să vă spun că e din ce în ce mai intrigant, mai misterios și mai răscolitor!

Citindu-l pe Bogdan Hrib. Cartea „Ultima fotografie”!

Bogdan Hrib (n. 14 decembrie 1966, București) este un scriitor, editor, fotograf și jurnalist român. În anul 1993 a înființat Editura Tritonic. Ca scriitor este cunoscut pentru seria polițistă Stelian Munteanu. Bogdan Hrib este membru al Uniunii Scriitorilor din România, al Asociației Profesioniștilor în Relații Publice, cadru didactic asociat la Facultatea de Management din SNSPA, iar în 2010 a devenit vicepreședinte al clubului Romanian Crime Writers. Începând cu anul 2011 se ocupă de coordonarea festivalului Mystery & Thriller organizat la Râșnov.

Astăzi vreau să vă vorbesc despre noua mea carte citită din palmaresul bogat al scriitorului Bogdan Hrib intitulată, „Ultima fotografie” apărută la Editura Tritonic. Romanul în sine e o avalanșă textuală care vine ca o depănare de amintiri. Știți senzația ceea când ai vrea să te spovedești dar simți că doar tu cu tine te-ai putea asculta, înțelege și ajuta, astfel și eroul nostru pornește o curgere de povești menite să-l dezlege de trecut sau cine știe, și mai mult să-i scoată în evidență vârsta, statutul, pierderile și isteriile sufletești. Cert e că natura acestei cărți mi-a arătat hăul singurătății și a proastelor alegeri, impulsivitatea momentului și cedarea noastră în fața unor ispite venite ca o calamitate.

Ar putea fi o imagine cu 1 persoană, carte şi în aer liber

Îl avem ca erou principal pe, Alexandru Zaharia, un fotograf trecut de prima tinerețe în jurul vârstei de 50 ani, gongul unor ani de criză în care mulți sau se regăsesc în sânul familiei sau se pierd în neantul dezechilibrului, ceea ce-l face pe eroul nostru un rătăcit, un înstrăinat fără familie, casă și carieră; astfel acesta pornește într-o călătorie pe un vapor de lux, în speranța că ar putea uita cele două căsnicii eșuate și o stare de pierdere proprie.

„Eu sunt Alexandru Zaharia.
Fotograful.
Fotoreporterul.
Cel care a fost arestat și după ’89, a luat bătaie și de la țărani și de la mineri, a fost împușcat de jandarmi, a pozat femei îmbrăcate provocator și dezbrăcate și mai provocator, fotograful de război, fotograful de vedete, de nunți și botezuri, fotograful de reportaj, portretist, peisagist, bețiv, curvar, nesimțit, băgăcios, șmecher, pasionat de fotografie.”

Eroul nostru crede că o dată scăldat în apele străvezii se va spăla de trecut, prezent și viitor; uite că viața, sau soarta … sau fie ce n-o fi, i-o scoate în față pe o fostă colegă dintr-un timp al inocenței, una care se prinde de el ca de o clepsidră a timpului, parcă numărând amintirile ca nisipul. Iar fiecare îndemnat de o forță a mărturiei proprii se rotesc în jurul cuvintelor înșiruite în noaptea densă spre a-și tampona profunde nemulțumiri de sine și dramele neconsumate din trecut ce au marcat, ce au rupt fărâme de suflet sau au îngenuncheat adultul prezent. Fiecare plânge și spune. Tace și se frământă. Privește în neant în căutarea răspunsurilor ce nu vor veni niciodată. Și nu uită, doar încearcă să se împace cu ce a fost odată.

„Călătoria a fost gândită tocmai pentru a fugi de toți…
Suntem toți vremelnice insule naufragiate, unele peste altele, fără porturi, fără speranțe, fără busole… Un cimitir al insulelor expirate…”

Întâlnirea cu fosta colegă Diana Anton îi provoacă furtuni de care credea că se va lepăda aici pe această croazieră de lux, însă omului îi dat ca singurătatea să fie mai dulce în doi, astfel două suflete chinuite de traumele trecutului se îmbălsămează în trăiri trecute dar vii, și se alină și se dezleagă de nodurile unor tragedii existențiale, cum de fapt fiecare le are de-a lungul vieții. Atracția se înfiripă dar și o frustrare mută, de comparație cu alte femei, cu alte flash-uri trecute, cu alte goluri neumplute de conținut. Astfel, ajung să se dăruiască pe fugă parcă de frica unor legături mai strânse, de frica unor complicații inutile.

„(…)… nu știu ce caut aici, ce vreau de fapt să fac aici, pe această navă, unde fug, de ce fug, de cine fug…

În apele tulburi ale memoriei Alexandru își mai adaugă câteva fotografii vii, pe cea a Dianei cât și a idilei sale cu o tânără daneză Caja, una peste alta zilele îi devin tot mai anoste, ceea ce spera să găsească în această călătorie nu e nici pe departe așa cum și-ar fi dorit. Calmul și liniștea după care tânjea nu mai intră în cadru, apar tot mai multe drame, mai multe nopți petrecute în umbra unor furtuni, mai multe gânduri impuse, răscolite, fumegăite de niște prafuri ale cernelei învechite într-o călimară a dezordinii minții, acolo unde conștiința îți bate în geam, acolo unde cuvintele vin fără instrucțiuni și viața fără o destinație prestabilită. Acolo unde te simți străin…

Câteodată mă prăbușesc în mine, printr-o implozie minunat conturată… și pare că rămân pe dinafară la fel, doar pentru că am o coajă subțire care separă ruinele dinăuntru de mediul înconjurător.(…)”

Fotograful voiajor își deapănă ca într-un registru lupta cu existența în decursul a 50 ani prin 50 cuvinte extrase dintr-o viață de om, timp în care a iubit, a călătorit, a fost căutat, prețuit, a crezut în prietenie și a clacat. În aceste pagini vii descoperim un personaj complex dar și o personalitate creată de toată pecetea oricărui om intrat în viața sa sau eveniment cu care s-a ciocnit. Deși fără o acțiune antrenantă sau șoc textual cartea autorului Bogdan Hrib atrage, pentru că viața însăși e ceea ce incită ochiul. Iar eu am parcurs scrierea cu o sete de a afla un deznodământ, parcă cerșeam liniștea acelui fotograf ce singur s-a pierdut în cadrul focus a unei fotografii alb-negru.

Romanul „Ultima fotografie” este o carte de memorie. Este o chemare a sinelui pierdut într-o adâncime al tuturor singurătăților. Autorul a descris în amănunte de reconstrucție viața fotografului Alexandru, cel care a ajuns un fost, un „el” care a colecționat ca un împătimit momente fie ele și fugare, dar păstrate acolo în zbuciumul sufletesc. Reflecțiile sunt de contemplare și singurătatea o eroarea ce plăsmuiește chipuri distorsionate, ca golul care nu-l poți umple cu nimic. E cartea vieții care sau te învață ceva sau te încurcă în plasa deznădejdii, deoarece pornim în viață alături de oameni, de consoarte cu entuziasm apoi ne desumflăm și ajungem încrețiți de necuvinte, zbârciți de reproșuri mute, de nesatisfaceri, de nopți petrecute în distanțe și apropieri fizice dar cu sufletul și gândul la mii kilometri depărtare. Ajungem o ultimă fotografie pe care suntem în dilemă dacă o vrem sau nu ștearsă…

Citind-o pe Maren Stoffels. Cartea „Escape Room. Camera Groazei”

Maren Stoffels (n. 13 ianuarie 1988) locuiește în Olanda. A publicat prima ei carte la șaptesprezece ani. Până acum, a scris 26 de cărți și se pare că lista este în plină ascensiune. Aceasta este o scriitoare de ficțiune cunoscută mai ales pentru romanul ei Escape Room, o carte cu o acțiune terifiantă care mi-a dat palpații la inimă.

Cartea „Escape Room. Camera Groazei” apărută anul acesta la Editura Publisol mi-a ținut ochii ațintiți asupra unui scenariu bine regizat, nu puteam trece cu vederea stările în care m-a scăldat suspansul, curiozitatea și dezechilibrul în care m-a indus textul. Am fost din start întâmpinată de o avalanșă de mister învăluit în jurul personajelor, aparent al întâmplărilor și a jocului de circumstanțe. Ca într-un final deznodământul să-mi lase un gust amar cu o miză mult prea reală.

Ar putea fi o imagine cu carte

„Escape Room. Camera Groazei” este întâmplarea a patru prieteni, Alissa, Milas, Mint și Sky. Aceștia decid să încerce un joc incitant care din start le-a provocat o curiozitate total diferită de felul lor de a fi. Cu mici rețineri, cu presărare de minciuni aceștia ajung într-o clădire unde se va derula jocul, o oră în care să-și demonstreze abilitățile de grup și de a rezolva sarcinile pentru ca într-un final să iasă de acolo învingători. Mda, mai bine zis învinși, dar ajung și acolo. Cleo e cea are îi întâmpină, o figură „prietenoasă” care le explică regulile jocului și îi ajută să se acomodeze pentru început; tinerii își lasă lucrurile și purced la un nou început alimentat de adrenalină și neobișnuit. Regulile sunt simple; echipa trebuie să aleagă jocul, să intre într-o cameră încuiată și să găsească indicii pentru a rezolva acest puzzle din interior pentru a ieși. Cât de greu ar putea fi asta? Uite aici dilemă, ce te faci atunci când jocul nu mai e joc, nici participanții atât de inocenți pe cât par?

Pentru a ieși, Alissa, Milas, Mint și Sky ar trebui să rezolve toate problemele în 60 de minute. Problemele nu par la fel de grele, cel puțin pentru personaje, deoarece le decodează destul de repede însă cu fiece mesaj primit textele devin tot mai personale parcă cel ce le scrie îi cunoaște până la mici detalii. Iar asta sperie… Fiorul acestei descoperiri îi fac mai reticenți și mai bănuitori, la iveală ies secvențe din viața fiecăruia pe care fiecare și le-ar fi dorit a păstra în secret, iar jocul ia o nouă turnură și nu mai e sigur, ajunge o cursă carecontracronometru pe viață și moarte, acum încearcă să mai scapi, nu ai cum. Cât timp vor rămâne cei patru prieteni în această cameră? Cu ce scop? De ce supraveghetorul jocului nu vrea să-i lase să iasă? Vă îndemn să aflați… ve-ți avea o surpriză ce întrece toate așteptările, vă asigur!

Pentru o claie de păr vă dau o viață în schimb,
și-n scaunul coafezei se va așeza doar Mint
Când Alissa-și va tunde prietena sfioasă,
ar putea s-o învețe cum să fie frumoasă.
Știm că una e ca o floricică,
iar cealaltă…ei bine… e doar o șoricică.
Ciop-ciop, Alissa

Cartea „Escape Room. Camera Groazei” s-a jucat cu mintea mea, exact cum trebuie să fie un horror psihologic, mi-a întins nervii la maxim și a plăcut chiar dacă într-un număr relativ mic de pagini a cuprins un joc al răzbunării și a supraviețuirii. Cu cât am înaintat în lectură gustul acțiunii mi-a zguduit liniștea și nu m-am calmat până nu am ajuns la un final care după cum ve-ți vedea nu e un sfârșit; urmările vor fi, fiecare membru în parte a rămas cu o amprentă proprie a desfigurării fizice sau emoționale, ca un ecoul al groazei din Escape Room!

Recomand cu încredere cartea „Escape Room. Camera groazei” de Maren Stoffels, aceasta a apărut la Editura Publisol și se poate comanda de pe pagina Booksaveur.

Ar putea fi o imagine cu carte