Citind-o pe Anamaria Alfieri. Cartea „Zei Străini”!

Autoarea Annamaria Alfieri dă viață trecutului cu povești bogate și convingătoare într-un cadru istoric încărcat de mister și acțiune pe muchie de cuțit. În palmaresul său bogat se numără titluri exotice și pline de magnetism care îți taie respirația. Astfel, cartea „Zei Străini” s-a dovedit a fi o călătorie în timp, pe vremea coloniilor și a ocupației, din care omul alb a profitat la maxim cultivând cafea și alte plantații ce au îmbogățit băncile britanice. Și poate totul ar fi fost doar descriptiv, un traseu al Africii vii însă o crimă odioasă scoate la iveală secrete rușinoase cât și dorințe noi răsărite într-un tablou feeric, nou și enigmatic care m-a ținut cu sufletul la gură până la final.

…aventura nu-i aventură dacă la mijloc nu e implicată o femeie!

În inima Africii într-un timp în care descoperirea noilor teritorii și popularea acestora era în plin avânt ucidea unui doctor încântător tulbură toate apele aducând în față secrete bine tăinuite și tradiții ale unor aborigeni ce nu se împacă cu invazia acelor chipuri bine îmbrăcate care au o dominație mult peste înțelegerea acestora. Un tânăr ofițer de poliție britanic, Justin Tolliver, investighează uciderea medicului scoțian care lucrează într-un spital misionar; unchiul Verei, o tânără mult prea îndrăzneață pentru postura femeii în societate. Deși superiorii săi vor să încheie cazul cât mai repede și să trimită vina în direcția vraciului local presupunând că doar el ar avea un motiv întemeiat de a-l ucide, Justin crede că vinovatul ar putea fi unul dintre coloniștii albi. Iar instinctele nu-l înșeală. Pentru a complica lucrurile, el se simte atras de nepoata atrăgătoare a victimei, o femeie de care este fascinat. Chiar dacă cei doi se plac, împrejurările în care se intersectează nu le sunt favorabile, nici persoanele ce-și pun amprenta pe relația lor, dar cel mai mare dușman le este lipsa curajului de a-și împărtăși sentimentele parcă de frica unei spulberări emoționale.

Cu cât înaintăm în lectură ies la iveală o serie de secrete întunecate, păreri de rău cât și retrăirea unui trecut care va schimba pentru totdeauna soarta unor oameni ce au fugit de culmea rușinii. Nu degeaba se spune: „trecutul de cele mai multe ori te ajunge din urmă”, aici e exact la fel, însă prețul plătit e viața unor oameni ce nu au meritat un astfel de sfârșit. Datorită istețimii lui Justin cât și agerimii Verei s-au unit probele și fărâmele de dovezi aducând în față un adevăr ce a cutremurat întreaga comunitate, piese cheie care s-au dovedit a fi mult mai complexe, ba chiar solide dar și întunecate deopotrivă au creat un cadru evocator cu pasaje ce au trasat frici, altele incertitudini, însă de o duritate ce a îngenunchiat biata inimă a tinerei Vera. Însă îl are aproape pe el, acel bărbat în care-și pune toate visele și fanteziile, însă desigur, nici la ei nu-i totul miere și zahăr, certurile apar ca și cuvintele spuse pe jumătate, dar vă asigur că romantismult cât și idilicul locurilor vor contura o poveste peste așteptările voastre în stilul clasicilor.

Titlul cărții m-a dus cu gândul la dezrădăcinarea religioasă, și nu m-am înșelat, pentru că victima Josiah Pennyman îndemna locuitorii triburilor să adere la creștinism după ce îi trata, iar acest aspect e departe de a fi aprobat de căpeteniile triburilor creând astfel un motiv în plus ca acesta să fie exclus definitv din viața comunității, însă dedesubturile sunt mai noroioase, ca și faptele tânărului doctor mânat de vicii. Fiecare alegere aici are o reacție ce provoacă un lanț de evenimente, și de cele mai multe ori însoțite de bârfe și complicații. Ni se vor dezvălui în text superioritatea omului alb în comparație cu cel de culoare, statulul de dominare în fața legii scrise doar în favoarea celor veniți, britanici, scoțieni, englezi, scoțând din schemă nevoile africanilor, chiar dacă ei sunt în locul natal. E o discriminare evidentă în care cei ai locului se simt expuși, neputincioși chiar…

Cartea „Zei Străini” ne va aduce în față personaje fascinante, cu povești personale pe măsură, o ea crescută în sălbaticul Africii alături de băștinași și un el dornic să descopere aceste tărâmuri candide, totul condimentat cu misterul unui omor ce lasă gust amar, și apoi cu o direcție plăcută ce va reuni un final destul de palpitant cu o iubire ce sper că va trona încă mulți ani de acum în colo!

Scriitoarea Anamaria Alfieri m-a surprins plăcut, țin să vă atenționez că „Zei străini” e primul volum din trei cărți superbe, pe care le aștept traducerea în română, din ce am citit deja în engleză vor fi senzaționale. Cum altfel, când combini iubirea cu pericolul întotdeauna ies scântei, iar eu i-am simțit destul de încinși! Recomand cartea cu căldură pentru a simți exoticul Africii dar și unduirea într-un dans al iubirii a două suflete încărcate de pasiune!

Cartea poate fi achiziționată de pe site-ul editurii Tritonic!

Citind-o pe Semida Marcu. Cartea „Inima își va aminti”!

De fiecare dată când termin de citit o carte scrisă din suflet pentru suflete frumoase ajung să contemplez ore întregi, să îi caut dedesubturile și să iau din ea seva vieții, iar romanul „Inima își va aminti” de Semida Marcu s-a dovedit a fi o pulsație de lecții, de experiențe trăite intens și iubire, multă și din toată inima. Pot spune în câteva cuvinte că totul la ea m-a răscolit, m-a încărcat de un amalgam de emoții imediat ce am deschis-o și până când am dat gata și ultima pagină. 

Autoarea prin scrierea sa mi-a transmis că viața are un drum lung de parcurs și nici pe departe ușor, căi care vor fi labirintice și presărate cu piedici, suferințe, dar și momente plăcute, care vor suplini acel gol lăsat de lacrimile vărsate și pierderile care nu vor fi puține; cartea a respirat a curaj și îndârjire de a reuși, de a înainta spre îndeplinirea dorințelor și a construirii acelei emoții de pleniturine prin iubire. Romanul a fost zbucium, frământare și lacrimi, fiecare cotitură ne-a arătat că nimic nu este simplu cum și nimic nu este lăsat întâmplător, iar scrierea ne-a învață că indiferent de greutăți, trebuie să găsim în noi voința de a merge mai departe, luptând pentru acel final fericit, însă și aici autoarea a avut un cuvânt de spus.

Ar putea fi o imagine cu 2 persoane, carte, în aer liber, copac şi text care spune „SEMIDA MARCU ÃȘI Aminti ÎNCEPUT" INIMA SERIA UNNOU”

O avem ca eroină principală pe Samantha și minunata sa familie adoptivă, care îi este alinare în calea sa bătătorită de o copilărie mult prea dureroasă; după o știre devastatoare în care se află că mama suferă de inimă, aceștia se mută în Elveția din nevoia de a-i acorda tot ajutorul cuvenit. Schimbările nu întârzie să apară cum nici persoanele noi ce le schimbă viețile radical, însă după cum bine știm o tragedie nu vine întotdeauna singură Sam după multe încercări de a prelungi viața mamei adoptive îmbracă haina doliului. Tristețile se înfig cu ghiare sângerii în membrii familiei chiar și a noilor prieteni făcuți în Zermatt însă dragostea își face simțită prezența, suav, timid, cu cicăleli provocatoare însă una ce va fi și dincolo de ceața minții, va fi acolo unde inima simte și pulsează a viață!

„… poate ochii și creierul meu nu te vor mai recunoaște, dar inima o va face. Pentru că ești parte din ea.”

Samantha îl cunoaște pe Ethan Evans în perioada în care este pusă cel mai mult la încercare, atunci când moralul îi este la pământ și pierderile pietre de moară, astfel vede în Ethan un tămăduitor, acesta îi ofere fericire și împlinire sufletească. Toate până într-un moment când cerul se întunecă și ia chipul unei femei fatale care se declară logodnica lui, suferința din nou își face simțită prezența cum și prima dezamăgire venită de la persoana în care și-a pus toate visele prezente și viitoare. Din păcate, problemele și complicațiile îi aduc într-un punct final ce le îngenunchează sufletele însă îi fac să râvnească tot mai mult unul față de altul; timpul trece iar curcubeul se lasă așteptat chiar dacă ploile au săpat în ei maturități.

Îi vedem pe tinerii noștri după trei ani, mai pregătiți, mai predispuși atât să se ascute cât și să-și acorde o șansă, însă nici măcar iubirea lor redobândită, nici clinchetul celor doi copii născuți din cele mai sincere emoții nu le oferă siguranța unei vieți de… și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți, nu- viața nu este un basm, ba chiar e acel blestem ce sfărâmițează în mii de bucăți orice speranță. Și te întrebi, cu ce s-a greșit? De ce? Oare așa a fost scris ca o boală nimicitoare sau un ceas rău să despartă definitiv două suflete ce și-au venit în întâmpinare?

„(…) Creierul Samanthei nu mai lucra, dar inima ei încă iubea. „

Cartea „Inima își va aminti” m-a primit într-o legare și dezlegare de destine, scrisă într-un stil alert a adus în fața ochilor lucruri de o încărcătură aparte ce m-au făcut să citesc cartea cu sufletul, și nu cu mintea, cu sinceritate declar că nu am gândit textul, doar m-am lăsat purtată de glasul inimii parcurgând fiecare capitol ce a însemnat pâlpâirea suferinței combinate cu compasiune și nevoia de a fi acolo lângă eroii cărții. Pe alocuri am simțit necesitatea câtorva pagini în plus, pentru a putea înțelege mai bine mersul lucrurilor dar și perceperea personajelor, să le pătrund mai mult în minte și suflet și să le înțeleg mai mult dorințele, renunțările și fricile însă modul de transmitere a textului prin mesajul profund a suplinit acele goluri. Și totuși, știind că e primul volum din seria „Un nou început” pot spera ca autoarea să ne redea în celelalte cărți povești mai compuse ce vor intra sub piele prin emoție și finaluri fericite deoarece acesta este unul sfâșietor, unul care ne arată că nimic nu e veșnic, poate doar intensitatea iubirii.

Dacă vă doriți să citiți o poveste de viață plină de încărcătură emoțională și cu un impact puternic, atunci cartea „Inima își va aminti” este perfectă pentru voi. Eu vă îndemn la lectură…

Cartea poate fi achiziționată de pe site-ul editurii Dreams Publishing House!

Citind-o pe Florina Sandra Cojocaru. Cartea „Elsa”!

Sunt autori care din start îți intră în suflet și stau acolo într-un loc al amintirilor și de care poți vorbi sau contempla fără încetare; uite că, Florina Sandra Cojocarul a devenit așa deodată o scriitoare de neprețuit, deoarece fiecare silabă și cuvânt scris s-a dovedit a fi o fereastră ce se deschide spre înțelepciune, spre lecții greu de dus dar pe care le știi utile, iar prin povestea „Elsa” am înțeles că autoarea respiră a experiențe și cunoștințe pe care le-a dobândit în mod nemijlocit într-o realitate mult prea accelerată a prezentului efervescent. Și pot spune cu exactitate că tot ce mi s-a așternut în fața ochilor a avut un impact mult prea profund, iar acum din tot zbuciumul de după citire chiar îmi vine greu să mă limitez doar la câteva cuvinte spre a reda frumosul, subtextele ce m-au marcat cât și aspectul psihologic ce a reîntregit această carte.

Romanul „Elsa” a fost o tornadă ce m-a întors pe toate părțile, pe lângă toată expunerea unor vieți ce au fost puse în fața unor încercări existențiale se deapănă profilul unor oameni ce doar prin iubire se redescoperă, se regăsesc, acceptă, trăiesc și se sting cu slova dragostei pe buze! Lectura a curs ca și lacrimile mele ce s-au înșiruit pe toate cărările inimii și au pătruns adânc în piele imprimând o compasiune greu de ținut în frâu.

„Mă numesc Elsa și port după mine în sac de tristeți. Acum, când scriu, am un număr de ani. Mă simt mai bătrână decât arăt. Fericirile? Există, au existat. Nu le neg, le chem, am mare nevoie de ele.(…)”

Ca o chiriașă în propriul său suflet Elsa încearcă să pună cuvânt peste stare și emoție peste conținut și să-și creioneze propria sa poveste; cu o mamă absentă și un tată mult prea dominant aceasta în urma unei tentative de suicid ajunge sub îndrumarea unor medici specialiști. Cu o fire puternică aceast depășește cu ușurință stadiul de decădere proprie, însă alimentarea de zi de zi a situațiilor stresante și problemelor familiale fac din sufletul eroinei Elsa o suferindă, una care rupe din ea pentru fiecare ce-i dăruiește un pic de atenție, de dragoste și o noțiune de familie. Astfel, tânăra adolescentă își formează din „el”, acel Doc un prototip de bărbat ideal, unul pe care-l va iubi veșnic și care chiar și în mintea sa în continuă dezvoltare aduce culoare prin forma unor îndemnuri care îi direcționează vizualizarea formelor vieții. Și totuși, viața bate filmul… iar Elsa se simte „o păpușă cu mecanismul stricat..”, o tânără ce din nevoi s-a format ca matur precoce, ce și-a pus de vânzare propria formare pentru sacrificiul adus familiei sale împărțite între suferințe acaparatoare și deosebit de toxice.

“Dacă Doc nu ar fi existat, ar fi trebuit să-l inventez.”

Alegerile Elsei o duc în întâmpinarea acelei relații doctor-pacient, pe care tânăra o vede evoluând, altfel decât s-ar permite; pentru că Doc o ajută, o înțelege, o ascultă -ba chiar o încurajează să-și dea frâu liber firii sale artistice, și astfel în coconul acesta format se dezvoltă iubirea – acele senzații noi pe care nimeni nu și le poate controla, se nasc dar fiecare se refugiază în propriul vis fără a da puls acelei fericiri cerșite din ambele părți. Dar oare până când?

“Te privesc minute în șir ca și cum nimic nu m-ar mai sătura de tine.”

Fiecare pagină dată a fost un strigăt de ajutor, cu începutul în adolescența îngenuncheată și până la o maturitate mult prea încâlcită pentru a fi primită cu împăcare, Elsa cade pentru a se ridica, iar acel Doc, acel Cezar, tămăduitor de suflete e alături, și vede în ea mai mult decât o „defectă”, iar acum, într-un prezent tenebros e pe buzele ei, e imprimat în acele memorii scrise care nu se lasă uitate; el ajunge să-i încurce cărările dar să-i și încălzească sufletul prin iubirea sa, una de scurtă durată dar pe vecie, una care a trasat suferințe dar și care a redeschis în ea, în Elsa gustul de viață, dar și sacrificiul ce nu le-a permis să le fie povestea … și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți.

„Sunt pasăre ca să zbor, Doc și zborul să îmi fie frumos. Tu m-ai învățat asta. Tu mi-ai redat încrederea în mine, tu mi-ai luat-o ușor, înapoi. Probabil că te-am dezamăgit. Poate că ai vrut mai mult de la mine. Asta sunt și te iubesc cu toată ființa mea, mai mult decât am crezut că aș fi putut iubi vreodată.”

Povestea am perceput-o ca pe o eliberare, acea care a strigat acolo în muțenia sufletului și care s-a deschis ca un apus de culoare, artistic ca și felul Elsei, o pictoriță ce se alină între desene, o ascultătoare de voci strigate și o femeie ce a avut ca scop iubirea lui, acea dragoste care i-a ținut loc de familie, de prieteni, de carieră. Ea nu i-a văzut vanitatea lui, nici egoismul, pentru că a știut că acolo, în carapacea sa de apărare e acel Doc care i-a salvat viața atunci când nimeni nici măcar nu o observa; pe acea fetiță firavă, acea fiică săritoare, sau elevă eminetă, doar el a fost capabil să întoarcă munții pentru fericirea ei. Însă prea ușoare ne sunt gândurile și prea grele așteptările, prea săltați ne sunt pașii și prea dureroase dezamăgirile. Cu fiecare an trecut sufletele lor se cheamă, se palpează acea dragoste interzisă, se conștientizează pericolul astfel încât consumarea ei e ca un foc ce arde cu repeziciune dar care se mistuie ani la rând… și încă se simte gustul fumului ce nu va trece vreodată. Viața Elsei e o adevărată încercare dar și o glumă proastă a Karmei, a fost amantă pe când ea singură le detestă, a mințit și a furat, s-a drogat și a făcut alegeri greșite, a dat mâinile în jos atunci când trebuia să se țină și cu dinții și a clacat, atunci când s-a lăsat la voia întâmplării. Viața a biciuit-o din toate părțile fără a-i da dreptul să se apere, iar acum e mai mult ca sigură că totul nu se termină aici chiar dacă ce a fost la dus… și ce va fi, va urma!

“Iubesc în tine tot ce nu îmi ești, tot ce puteai să îmi fii, tot ce mi-ai fost.”

Cartea „Elsa” e despre cum renaști din cenușă, cum îți croiești din nimic forțe și cum puterea de acceptare te poate reorienta în direcția unui echilibru personal, poate unul fragil însă acel de care ai nevoie aici și acum pentru a fi alături de cei ce cred în tine. Miezul cărții e despre învățarea prin a te bucura de ceea ce ai, pentru că oricând poți pierde totul și apoi regretele te pot aduce la disperare, e despre dragostea trăită intens și iubirea fără așteptări, e despre răbdarea de aur și înțelegerea faptului că avem doar o viață, și un rol de a fi prezenți pe scena existenței proprii; e despre tragerea liniilor de la și până la … și a felului de palpare a nevoii primare. E felul individual de a conștientiza că supraviețuirea nu e o stare, cum nici a te complace într-o decădere nu e o soluție, astfel Elsa, și poate multe chipuri la fel se vor regăsi pe același câmp de luptă într-o lume în care nu datorită părinților, ci din cauza lor ajungem suflete schilodite de frici și angoase pe care nici timpul nu le mai poate trata!

„Mi-am spus: eu nu pot să uit și am uitat, nu pot să iert și am iertat de zeci de ori, nu voi fi ca mama și am ajuns să mă identific cu ea. Până la urmă, unde vreau să ajung? E timpul să mă ridic, să lupt pentru ceea ce am, (…) E timpul să trăiesc.”

Citindu-l pe Laurenţiu Despina. Cartea „Copacul cu frunze de caiet”!

Când descopăr sau mă descoperă un autor român contemporan sunt în culmea fericirii, vă spun și de ce… deoarece timp de mai bine de doi ani de când îi tot citesc intensiv am ajuns la concluzia că scriitorii noștri sunt la fel sau poate și mai bravi în a scrie decât oricare alt scriitor bine cotat din afara țării. Această convingere mi-a fost întărită și de scriitorul debutant Laurenţiu Despina, care prin freamătul său lăuntric a creat un „un copac cu frunze de caiet” gata pregătit să-ți fulgereze prin fața ochilor nostalgia unor ani, suspinul unor clipe și zbuciumul existențial de care nu scăpăm nimeni într-o viață de om.

Laurenţiu Despina pentru acest articol menționează: „…sunt constănțean de când mă știu (și mă știu de ceva ani), inginer de profesie, dar cu o experiență profesională de doar 2 ani în meserie, după care am trecut în presa scrisă, la ziare locale din Constanța (Cuget liber, Jurnalul de Constanța, Independentul) sau naționale (Adevărul), în calitate de corespondent sau blogger (în această ultimă postură mai pot fi “întâlnit” și acum). În prezent, sunt redactor la Radio România, studioul teritorial Constanța. Am publicat “Copacul cu frunze de caiet” în august, 2018, după ce am considerat că a venit vremea să nu mai plantez doar „gazon” (apropo de sutele de articole pe care le-am scris în presă), ci să trec la lucruri mai serioase, precum un „copac”/roman despre lume, viață, familie, povești, amintiri în care, mai mult sau mai puțin, sper că fiecare dintre cititorii mei se va regăsi. M-aș bucura să știu că rândurile mele vor naște o strângere de inimă pentru fiecare dintre cei care poposesc la umbra „Copacului”.”

Astăzi e anume despre cartea „Copacul cu frunze de caiet”, un freamăt de amintiri, o viață depănată la felinarul unei nopți înfrigurate și înstrăinate de tot și toate; o licărire de flash-uri la lumina nedeslușită a timpului pe care le ceri înapoi, sau poate nu- lăsând totul la voia întâmplării undeva să se ducă ca o frunză purtată de vânt, acele reverii nestăvilite ce împreunează suflete și coboară priviri, ce încheagă emoții și alungă anii ca pe păsările mânate de frigul năprasnic.

„Prima noastră iarnă a trecut fără zăpezi majore. În primăvară, prin martie, abia ieșiți la soare, am dat o fugă până la mare. O nebunie de o zi, cât să vedem dacă valurile trag tot la mal, în cuibul lor din țărm. Nimic nou și totuși atât de incitant. Călători prin semi-pustietatea blândă și odihnitoare a plajei. Prin dulcea sfârșeală în care ne plimbam într-un landou de nori albicioși tras de un zefir molcom. Și a soarelui care încă nu-și terminase recensământul melcilor și al scoicilor azvârlite pe plajă de valurile nebune care au fost. Așa că l-am ajutat și noi dar, omenește vorbind, am obosit și apoi ne-am iubit…”

„(…) în stânga, a doua stradă de pământ ce pleca din strada mare urca dealul și se oprea la picioarele copacului. Eu îi spuneam… „copacul cu frunze de caiet”. Acolo l-am știut dintotdeauna. Acolo încercam să-l întrezăresc și acum, cu toate că înserarea prinsese a picura peste sat… Nimic concret; doar în mintea mea, un copac uriaș, care…(…)”

Cu un titlu sugestiv cartea „Copacul cu frunze de caiet” ne trece prin toate stările, semeni unui copac prin toate anotimpurile; autorul ca un demiurg încearcă în câteva zile să cuprindă un tumult de vieți în una, ca un creator de destine mânat de nevoia de a așterne pe filele unui jurnal memoriile sâcâitoare. Și scrie, înșiruiește toată zarva gălăgioasă a unor personaje vii ce și-au pus amprenta pe bucuria și tristețea unui om, și mai exact al lui Cătălin Ivanide, un profesoraș la un liceu bun, dar care pierde teren în fața ispitei, a complacerii personale și a egoismului. Cu ironii bine creionate eroul principal despică firul în patru aducând în fața noastră mărturisiri fără retușuri, și mai exact statutul său de celibatar dar cu vagi nostalgii de pe vremea căsniciei în care s-a simțit bărbatul unei singure femei până a apărut ispita ce i-a sucit mințile, cât și dualitatea prezentă în care nu se mai regăsește ca persoană completă fiind măcinat de grijile zilei dar și de gongul solitudinii. Cu relații fără o continuitate acesta ajunge să fie un călător fără un stop, un turist prin propria-i viață nelăsând loc pentru mai mult.

Divorțat, cu iubiri pasagere, cu frica de implicare profesorul Cătălin e prototipul bărbatului ce fuge de responsabilitatea de a fi parte din viața cotidiană a unei femei după zece ani de la renunțarea definitivă a relației cu femeia iubită, poate unica care l-a primit așa cum e; acum, alături de Claudia încearcă să lipească piesele unei foi împărțite pe bucăți, însă atunci când ești împăcat cu fărâmele din jurul tău tot întregul ți se pare sufocant, pe alocuri prea mult. Astfel i se dezlănțuie acele stări de amărăciune regretabilă a trecutului, prezentului și viitorului ce îi țiuie în urechi a valuri de regrete surde ce năvălesc din toate părțile!

Eroul principal nu e nici pe departe un bărbat alfa sau un mascul pe care l-ai lua drept exemplu, e un tip banal, poate mult prea stătut în subtratul său de egou/ecou personal; un el ce în decursul a câtorva ani fierbe la foc mic în propria-i neîmplinire sufletească și care ca orice om își cere dreptul de a simți, poate fugar, poate uneori neasumat, poate din frânturi de povești și prin jumătăți de măsură, însă simte, ca orice om nevoia de a ști pe cineva aproape, în cazul lui pe fugara amintire a Soranei, și Claudia- femeia împăcată cu ceea ce are aici și acum. Probabil că știți expresia: „toate-s vechi și nouă toate”, așa e și în carte, o poveste pe care ai putea să o auzi de la oricine dar care te încarcă cu o nouă stare, cu înștiințarea filelor ce se scriu frânte pe frunze de caiet fără a realiza că suntem trecători prin viață, iar singurătatea ne poate fi atât aliat cât și cel mai mare dușman.

Îmi plac foarte mult cărțile în care naturalețea textuală primează, în care ironiile și picanteriile vieții sunt prezente fără a fi înjumătățite iar iubirile sunt intense, reale prin palparea acelor emoții neschimbate de mâna unui autor pregătit să scoată doar ceea ce e bun dintr-un act sexual sau dintr-un preludiu, aici veți găsi decojirea portocalei și un îndemn la sex; o invitație la pizza cu ciuperci și iarăși răvășirea așternuturilor, o privire ce însoțește intimul firesc fără acea delimitare de tot ce trăim ștearsă prin filtru; o să râdeți dar o să primiți povestea ca pe o înlănțuire de foi scrise fluturate de vânt și luate la întâmplare… din care sau veți avea de învățat sau vă vor zgudui de învolburarea subtextelor ce nu vor fi puține. Veți citi o poveste asumată pusă în fața ochilor de un gânditor minuțios dar care nu alintă cititorul ba chiar îl pune în starea unei meditații prelungite asupra… până la și după citire.

Cartea „Copacul cu frunze de caiet” este un roman mult mai complex decât mi-am permis eu să vă redau. E despre viața trăită într-o plasă a nesiguranțelor dar și o alimentare continuă a iluziilor și îndoielilor care de cele mai multe ori îngenunchează un suflet. Povestea în sine emoționează dacă știi să intri în pielea personajelor și te face să pui propria viață în balanță, să vezi în ce direcții te îndrepți și care-ți sunt perspectivele viitoare. Vă îndemn la lectură, deoarece e o carte care merită citită!

„- Dragostea este un precursor, aprinde iubirea și apoi pleacă. Dragostea este mai activă, generează iubire; iar iubirea are în ea ceva mai tihnit, deși arzi, atunci când iubești cu adevărat.”

Citind-o pe Elena Petrea Kyrintzis. Cartea „Doamna și Mafiotul”!


Elena Petrea
Kyrintzis, s-a născut în data de 12.05.1988, Constanța, a urmat studiile la Facultatea de Științe Politice, master în Politici Europene de Dezvoltare Regională. Anul 2020 i-a adus marea bucurie prin publicarea primei sale cărți la Editura Velvet Story, romanul „Anthos”, iar anul acesta își ia avântul cu o nouă carte incendiară intitulată „Doamna și Mafiotul”. Cum sunt curioasă din fire i-am adresat câteva întrebări scriitoarei legate de carte, cum ar fi: Cine sau ce au determinat-o să scrie romanul? Și dacă a avut blocaje în a descrie scenele fierbinți cu înclinație erotică?, la care Elena Petrea Kyrintzis mi-a răspuns: „Eu citesc foarte mult despre mafia romance în limba engleză și consider că acest gen mi se potrivește. Vorbeam odată cu o cititoare din UK și mi-a spus că a început să-i placă băieții răi… în cărți. Așa a început să-mi încolțească în minte ideea. Sentimentul ce mă împingea sa scriu povestea a fost atât de puternic încât am cerut „aprobarea” Amaliei și a lui Robert de a pune pe pauză partea a doua din Anthos și m-am apucat de Doamna și mafiotul. Da, am avut foarte multe blocaje deoarece este foarte greu să descrii acele scene fierbinți fără a te repeta. Dar mai ales, pentru că linia dintre erotic și vulgar este una foarte fină și cu ușurință poți cădea în extrema cealaltă.”

După această destăinuire am cuprins textul în întregime dându-mi seama că fiecare emoție ce m-a încărcat parcurgând povestea a fost de zbucium îmbinat cu o nebunie euforică ce doar ceea ce-ți place îți poate produce – acea sațietate de bine ce te extaziază. În câteva cuvinte aș putea spune că „Doamna și Mafiotul” a fost cartea ce mi-a furat somnul și mi-a transformat gândurile în frământări continui a unui joc nesfârșit de scenarii. Iar pentru asta un mare mulțumesc scriitoarei!

Ar putea fi o imagine cu carte şi text care spune „Elena ElenaPetrea Petrea Kyrintzis DOAMNA &MAFIOTUL”

O dată deschisă cartea pătrunzi într-o lume întunecată îmbinată cu o lucire aparte, senzualitatea se îmbină cu jocul cuvintelor iar iubirea se strecoară ca un fum al îmbătării parcă ivit atunci când trebuie. Îl cunoaștem astfel pe vulcanicul capo, Lorenzo de Luca, un bărbat fierbinte gata pregătit să-și nimicească dușmanii dar și să cucerească cele mai fragile inimi ale femeilor. Însă după o dezamăgire acesta nu vrea să se mai ardă… nici educația ce-i este dată de un tată criminal și perfid nu-i este un ghid, iar atunci când o întâlnește pe ea, pe acea „Ea” realizează că pericolul nu vine doar de la dușmanii săi ce mișună pe la toate colțurile ci și de la propria-i inimă, care îi bata mai tare, care îl trădează în fața unor sentimente ce le credea șterse din al său ADN…

„(…) mi-au venit în minte cuvintele tatei: „iubirea este doar un obstacol în calea scopului tău și aduce numai necazuri! Iubirea te face slab, iar când ai slăbiciuni, dușmanii te vor mânca de viu!”

Scarlett Wintour în schimb e opusul lui, o fire caldă, mereu săritoare aceasta e departe de a fi în zona cercurilor în care se învârte capul mafiei, și totuși jocul sorții e neînțeles de noi, astfel aducându-i în același loc, în aceeași noapte, într-un moment oportun ca două suflete ce se caută să se găsească și să se recunoască instantaneu. Imediat ce o vede pe ecranul camerelor de supraveghere a propriului său club, Enzo încearcă să o protejeze, să o știe în regulă și totodată aproape și departe de el, o vrea dar și o respinge fiind conștient că ceea ce iubește sincer într-o lume în care este el va fi supus pierzaniei. Pentru că viața lui înseamnă pericol, omoruri, dezastru. Și totuși, apropierea este iminentă, iar când descoperă că tatăl ei este un politician corupt care are nevoie de suținere financiară pentru campania sa își joacă cartea profitând la maxim de această întorsătură, punând pe tablă dorința de a o avea pe Scarlett, doar a lui. Cu orice preț!

„-Ah, Scarlett, o să mă omori!
-Nu, o să te fac să trăiești!”

Dintr-o obsesie pentru Scarlett, Enzo dezvoltă o dragoste ce-l doare, îl face să retrăiască tot trecutul pe care nu-l vrea răscolit și totuși, o dată cu apariția femeii iubite acesta realizează că nimic nu va mai fi la fel. Manipulările nu-și mai au rostul deoarece Scarlett e înnebunită după el, iar înțelegerea dintre tată și iubit cade atunci când deciziile ei primează, iar alegerea sa e „El”, acel întunecat chip cu inima frântă, acel înger căzut într-o mocirlă a clanurilor mafiote, și a maturității precoce. Însă totul are un preț, iar a lor e mult prea mare…

„(…) Vreau să adormi în brațele mele. Vreau să simți cât de mult însemni pentru mine. Vreau să simți că sunt aici pentru a rămâne.”

 O dată intrat în jocul periculos al mafiei constați că cineva îți suflă în spate, că mii de ochi te scanează iar siguranța e o sticlă fragilă care e gata-gata să cadă zdrobindu-se în mii de cioburi. Parcă toți se întorc împotriva celor doi, parcă tai pericolul cu cuțitul iar tensiunea devine un aer pe care cei doi îl respiră sacadat, amorul lor e tot mai încins dar și despărțirile tot mai apăsătoare. Se pierd pentru a se regăsi, se alungă pentru a se trezi din nesiguranța apăsătoare care le îndreaptă atenția că doar în doi formează un întreg… chiar dacă au secrete, un trecut tenebros și un viitor incert. Chiar dacă…

Ar putea fi o imagine cu carte, floare, în aer liber şi text care spune „Elena Petrea Kyrintzis DOAMNA &MAFIOTUL”

Cartea „Doamna și Mafiotul” s-a dovedit a fi o poveste care ne arată că iubirea nu te întreabă, doar îți intră sub piele. Ea se instalează acolo și rămâne neprihănită, nepătată de toate calamitățile vieții. Că sentimentele pot veni însoțite de toată încărcătura emoțională până la epuizare dar care te fac să simți că poți cuprinde necuprinsul în pumni. Iar atunci când îți găsești sufletul pereche, inima ta îl urmează oriunde ar merge, fără temeri și regrete. Scriitura ne îndulcește cu secvențe picante de o unduire senzuală care incită toate terminațiile nervoase și stârnește; iar acțiunea ne demonstrează încă o dată că Elena Petrea Kyrintzis este expertă în a contura povești ce prind instantaneu arătând că totul este un mister, atât în viață, cât și în povestea lui de Luca și Scarlett Wintour.

„După primul sărut, lumea mi s-a schimbat. El devenise întunericul și lumina din viața mea, focul ce-mi încingea sângele în vene; nebunia vieții mele.”

Cartea poate fi achiziționată de pe site-ul editurii Velvet Story!

Citind-o pe Tony Mott. Cartea „Doi”!

Tony Mott s-a născut în Brașov, România în 1970. Pseudonimul după care este cunoscută a fost ales pentru a-și cinsti bunicul, deoarece Mott era numele de fată al mamei sale. A publicat primul său roman abia în 2008, cu toate că după cum susține însăși auotarea îl terminase de mai bine de zece ani. A lansat un volum de poezie, DOI este al doilea roman, și primul spre citire din lista impresionantă a scriitoarei.  

Cum prind sezonul de vară vreau, tânjesc chiar să citesc cărți mai sentimentale, mai de iubire, mai de zbucium, iar cum coperta și mai ales titlu m-a dus în această direcție puteți să vă creionați imaginea mea de încântare descoperind o poveste răvășitoare și de o încărcătură efervescentă. Romanul „Doi” nu este nici pe departe … „și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”, să nu vă mintă cele două inele, ci mai degrabă aș face focusul pe ghimpi, cei pe care îi ai atunci când căsnicia nu e ceea ce pare, nici iubirea, nici persoana în care ți-ai pus toate speranțele și depozitul pe o viață conjugală!

Cred că de foarte puține ori ne punem întrebări deranjante și sensibile legate de adulter, de separare sau de radicalitatea divorțului atunci când suntem „parcă” bine cu cel de alături. Parcă aparent suntem sinceri în cuplu și totuși fiecare dintre noi acumulează rezerve de emoții, trăiri, frustrări și necuvinte ce urlă din noi. Simți uneori că ai vrea să te descarci, să mărturisești, să dai libertate fiecărui cuvânt ce l-ai ținut în frâul corectitudinii impuse dar parcă nu-ți iese, de teama de a nu răni, de a răscoli o furtună pe care simți că o vei scăpa de sub control. Cu astfel de întrebări, și mai multe de atât se confruntă eroii cărții „Doi”, în doi dar la km distanță într-un mariaj de forma unor aparențe chinuitoare.

Cât de mult ne putem preface că totul este bine din dorința absurdă de a rămâne într-un fals confort?

Romanul ne aduce la cunoștință relația dintre Adriana și Dan, doi soți ce după cinci ani împreună nu se cunosc aproape deloc; tăcerile le-au fost icoană iar din dragoste au făcut o caricatură de proastă calitate. Aceștia după lungi încercări de a deveni părinți se întrăinează creând între ei o prăpastie mult prea adâncă de a fi depășită; după un eventual control aceștia merg la mall pentru a face câteva cumpărături de rutină, fiecare o ia în direcția propriilor achiziții dându-și întâlnire după câteva ore la cafenea, Adriana vine… el însă, nu.

Dintr-o relatare în alta aflăm perspectivele ambelor personaje, două suflete ce sunt efectul unor copilării deformate, unor neiubiri părintești, un rezultat al anilor de tăcere și a golurilor care nu au fost suplinite la timp. Și totuși, Dan a dat dovadă de lașitate plecând, fără un cuvânt, fără o explicație, fără a privi în urmă. Adriana răvășită de toate cele întâmplate își închipuie tot ce este mai rău, pornind o adevărată anchetă pentru a-l găsi, inițial cu ajutorul poliției, apoi a unui dectectiv ca într-un final să apeleze la serviciile unei agenții specializate. Ce descoperă e culmea gândurilor ei, e departe de percepția ce i s-a pus pe tavă de Dan în cei cinci ani de căsnicie, un timp pe care îi va fi greu să-l uite evitând reproșurile ce i le tot repetă fără încetare, și totuși el nu este aproape pentru a le auzi. Nici nu va fi. Cine știe? E greu să reconstruiești pe piese niște idei deja formate, niște hotărâri minuțios luate sau un mariaj deja împărții în mii de cioburi!

În povestea celor doi se întretaie și relațiile disfuncționale ale părinților acestora, tragediile ce i-au marcat ca adulții de azi, doi tineri ce duc cu ei nălucile nelămurite de niște adulți ce nu și-au încheiat conturile la timp. Mersul scrierii este alert dăruindu-ne nouă cititorilor o plăcere literară desăvârșită, iar povestea… ai zice o frântură ruptă dintr-o realitate mult prea firească, mult prea așa cum e și viața, fără retușuri, doar cu acele așteptări la care tindem și pe care de cele mai multe ori le scăpăm printre degete în neștire. Cum decurge aflarea adevărului, cum își fac „pace” în relație cei doi vă îndemn să aflați, cert e că niciodată nu poți fi împăcat cu un eșec, dezamăgire sau eroare dacă în propriul suflet duci cele mai nefirești bătălii!

Romanul „Doi” este o izbucnire de emoții. E ceva ce nu poți ține în frâu și care te poartă fără direcție acolo unde textul îți cere. Parcă anticipezi relația, reacția… însă realizezi că nimic nu e ceea ce pare. Nici chiar finalul… Este o carte care se citește nu pe repede înainte ci într-o deplină relaxare pentru a înțelege atent subtextele venite din toate frământările personajelor, doar așa puteți suprinde toate nuanțele maturității stilului și limbajului, dar și a trăirilor eroilor principali, și vă asigur- nu au fost puține.

Mie îmi revine sarcina să vă îndemn la lectură, mă declar plăcut mulțumită de scrierea autoarei și cu încântare pornesc spre o nouă carte semnată de aceasta.

Cartea poate fi achiziționată de pe site-ul editurii Tritonic!