Citindu-l pe Laurenţiu Despina. Cartea „Copacul cu frunze de caiet”!

Când descopăr sau mă descoperă un autor român contemporan sunt în culmea fericirii, vă spun și de ce… deoarece timp de mai bine de doi ani de când îi tot citesc intensiv am ajuns la concluzia că scriitorii noștri sunt la fel sau poate și mai bravi în a scrie decât oricare alt scriitor bine cotat din afara țării. Această convingere mi-a fost întărită și de scriitorul debutant Laurenţiu Despina, care prin freamătul său lăuntric a creat un „un copac cu frunze de caiet” gata pregătit să-ți fulgereze prin fața ochilor nostalgia unor ani, suspinul unor clipe și zbuciumul existențial de care nu scăpăm nimeni într-o viață de om.

Laurenţiu Despina pentru acest articol menționează: „…sunt constănțean de când mă știu (și mă știu de ceva ani), inginer de profesie, dar cu o experiență profesională de doar 2 ani în meserie, după care am trecut în presa scrisă, la ziare locale din Constanța (Cuget liber, Jurnalul de Constanța, Independentul) sau naționale (Adevărul), în calitate de corespondent sau blogger (în această ultimă postură mai pot fi “întâlnit” și acum). În prezent, sunt redactor la Radio România, studioul teritorial Constanța. Am publicat “Copacul cu frunze de caiet” în august, 2018, după ce am considerat că a venit vremea să nu mai plantez doar „gazon” (apropo de sutele de articole pe care le-am scris în presă), ci să trec la lucruri mai serioase, precum un „copac”/roman despre lume, viață, familie, povești, amintiri în care, mai mult sau mai puțin, sper că fiecare dintre cititorii mei se va regăsi. M-aș bucura să știu că rândurile mele vor naște o strângere de inimă pentru fiecare dintre cei care poposesc la umbra „Copacului”.”

Astăzi e anume despre cartea „Copacul cu frunze de caiet”, un freamăt de amintiri, o viață depănată la felinarul unei nopți înfrigurate și înstrăinate de tot și toate; o licărire de flash-uri la lumina nedeslușită a timpului pe care le ceri înapoi, sau poate nu- lăsând totul la voia întâmplării undeva să se ducă ca o frunză purtată de vânt, acele reverii nestăvilite ce împreunează suflete și coboară priviri, ce încheagă emoții și alungă anii ca pe păsările mânate de frigul năprasnic.

„Prima noastră iarnă a trecut fără zăpezi majore. În primăvară, prin martie, abia ieșiți la soare, am dat o fugă până la mare. O nebunie de o zi, cât să vedem dacă valurile trag tot la mal, în cuibul lor din țărm. Nimic nou și totuși atât de incitant. Călători prin semi-pustietatea blândă și odihnitoare a plajei. Prin dulcea sfârșeală în care ne plimbam într-un landou de nori albicioși tras de un zefir molcom. Și a soarelui care încă nu-și terminase recensământul melcilor și al scoicilor azvârlite pe plajă de valurile nebune care au fost. Așa că l-am ajutat și noi dar, omenește vorbind, am obosit și apoi ne-am iubit…”

„(…) în stânga, a doua stradă de pământ ce pleca din strada mare urca dealul și se oprea la picioarele copacului. Eu îi spuneam… „copacul cu frunze de caiet”. Acolo l-am știut dintotdeauna. Acolo încercam să-l întrezăresc și acum, cu toate că înserarea prinsese a picura peste sat… Nimic concret; doar în mintea mea, un copac uriaș, care…(…)”

Cu un titlu sugestiv cartea „Copacul cu frunze de caiet” ne trece prin toate stările, semeni unui copac prin toate anotimpurile; autorul ca un demiurg încearcă în câteva zile să cuprindă un tumult de vieți în una, ca un creator de destine mânat de nevoia de a așterne pe filele unui jurnal memoriile sâcâitoare. Și scrie, înșiruiește toată zarva gălăgioasă a unor personaje vii ce și-au pus amprenta pe bucuria și tristețea unui om, și mai exact al lui Cătălin Ivanide, un profesoraș la un liceu bun, dar care pierde teren în fața ispitei, a complacerii personale și a egoismului. Cu ironii bine creionate eroul principal despică firul în patru aducând în fața noastră mărturisiri fără retușuri, și mai exact statutul său de celibatar dar cu vagi nostalgii de pe vremea căsniciei în care s-a simțit bărbatul unei singure femei până a apărut ispita ce i-a sucit mințile, cât și dualitatea prezentă în care nu se mai regăsește ca persoană completă fiind măcinat de grijile zilei dar și de gongul solitudinii. Cu relații fără o continuitate acesta ajunge să fie un călător fără un stop, un turist prin propria-i viață nelăsând loc pentru mai mult.

Divorțat, cu iubiri pasagere, cu frica de implicare profesorul Cătălin e prototipul bărbatului ce fuge de responsabilitatea de a fi parte din viața cotidiană a unei femei după zece ani de la renunțarea definitivă a relației cu femeia iubită, poate unica care l-a primit așa cum e; acum, alături de Claudia încearcă să lipească piesele unei foi împărțite pe bucăți, însă atunci când ești împăcat cu fărâmele din jurul tău tot întregul ți se pare sufocant, pe alocuri prea mult. Astfel i se dezlănțuie acele stări de amărăciune regretabilă a trecutului, prezentului și viitorului ce îi țiuie în urechi a valuri de regrete surde ce năvălesc din toate părțile!

Eroul principal nu e nici pe departe un bărbat alfa sau un mascul pe care l-ai lua drept exemplu, e un tip banal, poate mult prea stătut în subtratul său de egou/ecou personal; un el ce în decursul a câtorva ani fierbe la foc mic în propria-i neîmplinire sufletească și care ca orice om își cere dreptul de a simți, poate fugar, poate uneori neasumat, poate din frânturi de povești și prin jumătăți de măsură, însă simte, ca orice om nevoia de a ști pe cineva aproape, în cazul lui pe fugara amintire a Soranei, și Claudia- femeia împăcată cu ceea ce are aici și acum. Probabil că știți expresia: „toate-s vechi și nouă toate”, așa e și în carte, o poveste pe care ai putea să o auzi de la oricine dar care te încarcă cu o nouă stare, cu înștiințarea filelor ce se scriu frânte pe frunze de caiet fără a realiza că suntem trecători prin viață, iar singurătatea ne poate fi atât aliat cât și cel mai mare dușman.

Îmi plac foarte mult cărțile în care naturalețea textuală primează, în care ironiile și picanteriile vieții sunt prezente fără a fi înjumătățite iar iubirile sunt intense, reale prin palparea acelor emoții neschimbate de mâna unui autor pregătit să scoată doar ceea ce e bun dintr-un act sexual sau dintr-un preludiu, aici veți găsi decojirea portocalei și un îndemn la sex; o invitație la pizza cu ciuperci și iarăși răvășirea așternuturilor, o privire ce însoțește intimul firesc fără acea delimitare de tot ce trăim ștearsă prin filtru; o să râdeți dar o să primiți povestea ca pe o înlănțuire de foi scrise fluturate de vânt și luate la întâmplare… din care sau veți avea de învățat sau vă vor zgudui de învolburarea subtextelor ce nu vor fi puține. Veți citi o poveste asumată pusă în fața ochilor de un gânditor minuțios dar care nu alintă cititorul ba chiar îl pune în starea unei meditații prelungite asupra… până la și după citire.

Cartea „Copacul cu frunze de caiet” este un roman mult mai complex decât mi-am permis eu să vă redau. E despre viața trăită într-o plasă a nesiguranțelor dar și o alimentare continuă a iluziilor și îndoielilor care de cele mai multe ori îngenunchează un suflet. Povestea în sine emoționează dacă știi să intri în pielea personajelor și te face să pui propria viață în balanță, să vezi în ce direcții te îndrepți și care-ți sunt perspectivele viitoare. Vă îndemn la lectură, deoarece e o carte care merită citită!

„- Dragostea este un precursor, aprinde iubirea și apoi pleacă. Dragostea este mai activă, generează iubire; iar iubirea are în ea ceva mai tihnit, deși arzi, atunci când iubești cu adevărat.”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s