Citind-o pe Florina Sandra Cojocaru. Cartea „Zăpezile care dor”!

Sunt mândră să descopăr autori români contemporani care pur și simplu mă răvășesc prin scrierile sale, una dintre aceste autoare e chiar Florina Sandra Cojocaru care printr-o măiestrie neasemuită a unduit cărările vieții aducându-ne în fața unor povești menite să ne cutremure din toată ființa, fiecare povârniș mi-a adus aminte că experiența, iubirile și dezamăgirile sunt cele mai furtunoase stări care te pot atât ridica cât și doborî. Inițial am parcurs oftul textual prin romanul „Elsa”, urmată apoi de volumul II, „Zăpezile care dor”, o carte ce mi-a ajuns la suflet adâncindu-mi în el o tristețe răvășitoare, una care mi-a pecetluit pe retină lacrimile unui suflet de femeie schilodită de nefericiri, neiubiri și neîmpliniri.

„Femeia e precum o salcie. Ai senzația că vântul o poate doborî, dar nu e decât un dans al crengilor ce își caută soarele. Tu ești o salcie, Elsa! Ai lăsat, demult, pământul în urmă. E timpul tău pentru lumină și înflorire.”

În călătoria mea în lumea cărților găsesc unele lecturi pe care le lungesc anume pentru a absorbi mai bine emoția, viețuirea, chiar și suferința; le trăiesc fiecare cuvânt în nevoia de a parcurge neasemuitul amalgam de experiențe sufletești pregătite de a arăta un alt focus al vieții, al acelui punct de pornire prin desfășurare în care ne învârtim fără direcții. Cu o astfel de stare am parcurs iar și iar unele pasaje din cartea „Zăpezile care dor” în nevoia de a întinde o mână de ajutor, de a suferi suferința lor și de a plânge lacrimile ce se adunau răzlețe în colțul ochilor spre eliberare.

Încă din primul volum am aflat drama Elsei, o tânără mereu purtată de tornada numită viață în toate direcțiile, înstrăinată de iubiri, gonită de apropieri și renegată de acele frumoase începuturi ce i s-ar fi cuvenit pe drept deplin. Pierderile în viața ei s-au ținut în lanț arătându-i că uneori ceea ce clădești cu înverșunare se poate risipi într-o clipă, și chiar se scurge pentru ea nisipul din clepsidră irosindu-i timpul în van, în tristeți și vise trăite vag și pe fugă. Doar iluzii, necuvinte și singurătatea ce i-a devenit o a doua haină.

„… și eu, străina, mereu străina, nefericită în fericirile mele, târând după ea amintiri cu morți și cu vii, ieșind din tiparele lor prestabilite, încurcându-le planurile pe următorii zece ani…”

Credeam că volumul doi îi va aduce o oarecare împăcare și redescoperire proprie alături de Knute, danezul care a aceptat-o iar și iar pe Elsa, în schimb replicile, amenințările și infidelitatea e la ordinea zilei ca o pedeapsă adusă ieșirilor Elsei într-o tinerețe deja târzie, acolo unde încă morții strigă iar vii fac din fiecare zi o mocirlă din care greu găsești ieșirea. Astfel, aici o găsim pe Elsa resemnată, gata pregătită să se jertfească pentru o zi, o oră cu propriei copii într-o țară dictată de băștinași acolo unde străinii sunt expulzați fără drept de apel. Ironia face ca din toată durerea sa să găsească o portiță de comunicare în spatele unui ecran alături de un alt suflet la fel de încercat de experiențe, destăinuirile se fac cu o ușurință mult peste înțelesul lor din nevoia Elsei de comunicare pe care nu o poate găsi acasă, Nenu suplinindu-i acea dorință de a fi ascultată/citită. Fiecare își deapănă nevoile, experiențele și neputința în fața zilei de mâine. Se fac înțeleși chiar dacă fiecare are un punct de pornire împinși de curiozitate și lipsurile ce nu pot fi compensate. Pe lângă conturul acestei relații virtuale Elsa observă cum Knute își amplifică ura cât și gelozia tot mai mult, o urmărește constant ba chiar nu se sinchisește să se afișeze cu amanta provocând o adevărată suferință pe chipul soției. Zilele devin luni, iar anii chin năprasnic aducând Elsei o împăcare dusă ca pe o piatră de moară pe umerii săi firavi.

„azi este una dintre acele zile
când simt un mare gol
ca o prăbușire a îngerilor de cretă
peste o lume de nimicuri
și plouă cu mine
în căutarea străinului…”

Elsa continuă să-și plângă morții, să schimbe soarta celor vii și să se complacă într-o relație desfigurată de lipsa unor puncte comune, cu excepția acelor fetițe ce văd, aud și simt până la os durerea unei mame. Timpul le așează pe toate la locul lor, însă prețul plătit e mult prea mare, multe prea multe cicatrici se adâncesc în sufletul fiecăruia încărcând pocalul amintirilor cu traume ce le vor urmări ani la rând. Doar  Nenu îi adaugă puțină culoare într-o lume a celor mai întunecate palete de gri a unui pictor tulburat de furtuni. Doar el prin mesajele constante îi păstrează acea porție de normalitate ce o mai leagă de această lume a sentimentelor estompate. Doar el e acea liană ce îi amintește să simtă, să își de-a frâu liber trăirii firești de femeie. Însă… soarta nu-i este părtașă la acea fluturare din aripi a unui fluture rătăcit. Sau cine știe!

„Să fii tu, femeia puternică! Să faci ceea ce vrei și să nu accepți jumătăți de măsură! Nu trăim de două ori, Elsa! Murim o singură dată și bine.”

Jonglând dintr-o poveste în alta, o Elsa pierdută printre realități și un Nenu, pe numele real Darius, răgăsit în așternuturi străine, autoarea încearcă să lege suav două destine în nevoia de a arăta că la capătul tunelului încă mai este o lumină, cât de plăpândă- dar este! Astfel, unind două singurătăți cusute iar și iar din atâtea decepții fiecare își poartă cu demnitate și acceptare alegerile făcute, cu oft-uri, cu lacrimi amare își dau o șansă, se acceptă și se primesc în brațele unul altuia în nevoia de a simți acea fărâmă de dragoste într-o iarnă în care zăpezile dor!

„-Mami, zăpezile ard?
-Nu, prințesă.
-Atunci e bine.
Gândesc că zăpezile nu ar trebui să ardă niciodată, nici să doară.”

Cu sinceritate vă spun că îmi e greu să rezum în câteva cuvinte cartea „Zăpezile care dor”, e un volum ce nu trebuie relatat, e o scriere care trebuie luată ca atare și strânsă la piept ca pe un copil pierdut și regăsit. E cartea cu care va rezona orice inimă, orice por, orice notă vibrantă a minții. Autoarea Florina Sandra Cojocaru a reușit să mă surprindă, să mă răvășească și să planteze în mine o durere ce doare, o poveste ce își cere fericirea și împlinirea. În ansamblu romanul „Zăpezile care dor” este un strigăt dar și o chemare, o înșiruire de suferințe ce nu pot fi spălate de ploile reci, nici acoperite de zăpezile troienite; aici totul arde, atât lacrimile cât și fericirile, totul e dozat și trăit parcă cu teamă, cu un dor ce sângerează. Aici e viață în toată paleta de culori!

Mie îmi revine sarcina să vă îndemn la lectură, aici ve-ți cuprinde ciclul complet al vieții brăzdat de toate anotimpurile și cuplat cu profunzimea sensibilă cum doar o inimă poate duce și pusă în cuvintele ce se vor așterne șerpuitoare în fața ochilor!

Lectură plăcută vă doresc, și un mare mulțumesc autoarei pentru poveste!

Citind-o pe Issabela Cotelin. Cartea „Ehmeya”!

Issabela Cotelin este născută în Galați, la data de 27 aprilie 1968. Absolventă a Liceului de filologie-istorie nr.1 și a Facultății de Limbi și Literaturi Străine – Universitatea din București, a debutat literar cu poezia Interpretări, în revista Restituiri nr. 16/8.12.2017. A publicat, în urma distincțiilor literare sau a selecției, poezie și proză scurtă în antologiile Anotimpuri și Antologia Pandemi(c)a (editura Betta), Albumul poeziei (revista Agora artelor, volumul 1), Antologie de… pandemie (editura Amanda Edit), Nuanțe de piper și ciocolată (editura Siono literar), Toamna metaforelor (asociația culturală ASPRA), Vis cu Nichita (vol. XIII, editura Rocart). Debutează în volum cu romanul „Macii sunt întotdeauna roșii”, editura File de lumină, 2020, iar anul 2021 îi aduce o nouă carte la editura Astralis intitulată „Ehmeya”, o înșiruire de emoții de o compleșitoare stare.

„Va trebui să trăiască fără iubire. Nu era ceva nou. Nou era doar că acum știa ce e iubirea. Că iubirea începe acolo unde se termină întrebările. „

Citesc uneori cu inima urcată până în luciul ochilor și parcă mintea e deconectată de tot ce e dinafară, simt textul prin toți porii și constat că povestea e mai mult decât o poveste, ci e un întreg, o viață ce leagă alte destine, persoane ce te ating fără să înțelegi de ce și decizii, unele care îți spun că experiența poate veni cu vârsta sau nu, că frica uneori ne îngenunchează iar lipsa faptelor ne pun într-o colivie a anilor în care ne complacem. Iar cuvintele uneori devin pietre de moară într-o lume a dorințelor ce nu se vor mai realiza, a viselor ce nu vor mai prinde viață. Astfel, într-un circuit al tinereței, a junimii încă neexperimentate Lara este figura în jurul căreia se țes pânzele unor legături ce se vor păstra în ani, pe alocuri mai vag, pe alocuri mai focos, iar în unele cazuri ca o umbră a ceea ce putea fi dacă ar fi ales o altă cale.

Autoarea, fără grabă dar cu o acuratețe sensibilă ne creionează portetul unei tinere, apoi a unei femei ce se crește în ochii tuturor dar care suferă de neiubire, în urma refuzului său categoric în fața acelei prime fluturări a dragostei sincere acceptă mai mult din comoditate o relație trevială, tăcută și fără acea patimă euforică. Într-o rutină a trecerii timpul își așează păsul ducând relația la mai mult, însă întrebările rămân fără răspuns ca și acele clipe ce nu mai fac din Lara o femeie dorită, una care are lângă ea acel bărbat ce ar merge cu ea la pas, ci mai degrabă o luptătoare în propria-i bătălie dată cu alegerile greșite, cu care s-a împăcat până la saturație. Și totuși, își are aproape prietenii, puțini, însă prezenți pentru a-i da un sfat, însă de l-ar cere; Lara e mult prea timidă în descrierea propriilor sale frici, porniri și dorințe, iar prietenii îi respectă această unicitate a sa, însă trecutul mereu veghează din umbră, iar inevitabilul se produce. Nu atunci când vrem, ci atunci când trebuie!

Într-o căsătorie mai mult de formă Lara se dăruie copiilor săi, face din ei un scop și o fericire desăvârșită, iar ce ține de soț deja se împacă cu neimplicarea sa, cu lipsa inițativei, cu neiubirea lui. Însă anii trec, iar emoțiile negative se adună în pofida faptului că Lara este deschisă și prietenoasă; reproșurile vin la pachet cu numărul de pahare băute din partea așa zisului soț iar ea devine un personaj secundar în propria-i existență, dorind dar estompând pornirile, zâmbind însă trist, nostalgic în emoția unor ani trăiți intens, alături de acel „El” care i-a făcut mereu inima să tresară.

„(…)… avea o senzație cunoscută- a acelui care pleacă față de cel care rămâne. Le trăise, de fapt, pe amândouă. Cel care pleacă are mereu o voluptate anume a necunoscutului, oricât ar ști ce îl așteaptă, și a lăsării în urmă a cunoscutului, indiferent cât de bun, frumos, rău sau urât e acesta. Cel care râmâne are- sau nu- doar puterea de a privi după cel care pleacă.”

Ajunsă la un punct de cotitură, în care nici vârsta nu o mai împiedică nici așteptările altora visează la acea iubire care ar fi fost un paradis, însă din păcate- neatins. Și totuși soarta e o enigmă pentru fiecare, iar planta ce-i ca însemn de titlu pe această cartea ne arată că destinele se cheamă, că uneori distanțele sunt mult mai aproape iar inimile mult prea dornice ca să mai aibă nevoie de cuvinte atunci când se reîntâlnesc. Dovadă fiind chiar ea, într-un Brașov târziu, două mâini sau recunoscut, două priviri au spus un „da” tăcut și două corpuri ce s-au descoperit într-un alb așternut a unei uniuni ca un legământ adus iubirii târzii care nu va avea nici început dar nici sfârșit atâta timp cât unul dintre ei doi speră, crede și visează!

Întorsăturile ce-i ies în cale Larei nu sunt deloc ușoare, așa ca într-un cotidian pe care l-am putea vedea ocaziționale prin treacătul vieții noastre, ca un film rulat încet cu scopul de a ne atrage atenția, de a sublinia că iubirea adevărată apare doar o dată în viață oricâte suplimente nu i-am găsi, oricât nu ne-am amăgi cu alte surogate, dacă nu ai prins momentul asta e. Deciziile ne aparțin ca și lipsa inițiativei de a acționa, ceea ce o caracterizează și pe eroina principală, parcă se pune jertfă în numele unei efemere stări de împlinire care nu e de fapt o amăgire cu gust amar. Lara e semeni acelei plante Ehmeya, ce înflorește o singură dată în viață, apoi se stinge încet, lăsându-și puii să crească la rândul lor individual. Trist, dar e drama multor femeie, unele poate se vor regăsi și vor rezona cu durerea eroinei.

Cartea „Ehmeya” e despre negarea propriilor sentimente, aici ve-ți întâlni diverse situații de viață menite să vă facă lectura amplă printr-o descriere amănunțită a vieții fără retușuri, cu bune și rele. E despre cum timpul schimbă oamenii dar păstrează emoția curată, e despre provocări înnegurate dar și simpla bucurie de a fi părinte. E despre cum parcurgi traseul vieții dar te uiți în spate semeni unui căutător de amintiri în nevoia de a revedea trecutul, însă nu poți, deja- nu se mai cade. Cartea te provoacă să trăiești acțiunea, să compătimești, să cauți exemple sau pur și simplu să dai dreptate unor fapte ce poate singuri le-am trăit. E genul de roman în care te adâncești fără rețineri și nu realizezi trecerea orelor, doar faci mici pauze de respiro căutând un pretext sau de a reține o lacrimă sau a scăpa un cuvânt încurajator. Iar finalul, aici e o adevărată avalanșă, m-am cutremurat și am strigat… „nu pot să cred”, „cum e posibil așa ceva”, „după atâta timp”… plâng, și vă las să aflați care e motivul tristeții mele. Pot doar să vă spun că această lectură vă va intra sub piele fiind de o sensibilitate dusă la artă, autoarea și de această dată m-a surprins plăcut printr-o poveste ce am îndrăgit-o încă de la început!

Citind-o pe Tony Mott. Cartea „Ultima vară otrăvită”!

Tony Mott (pseudonimul Antonetei Galeș) s-a născut în 1970 la Brașov. Debutează în 2008 cu ”Roșu”, editura Pastel, Brașov, un roman despre o întoarcere după 20 de ani în România post-comunistă a eroinei care emigrase ilegal. În 2010 apare la aceeși editură volumul de poezii ”Hohote&Clocote”, urmată apoi de romanul ,”Doi” , apărut la editura Tritonic, București, 2012. Stilul autoarei devine din ce în ce mai pregnant în genul mystery&thriller, iar acest fapt se întărește prin seria de cărți a eroinei Gigi Alexa care începe cu ”Iarna crimelor perfecte”, roman publicat în decembrie 2019, urmat apoi de „Toamna se numără cadavrele” apărut în septembrie 2020 și ultimul volum proaspăt, „Ultima vară otrăvită” ieșit sub tipar în iunie 2021.

„Ultima vară otrăvită” e o esență tare de tot cu o aromă ce combină plăcutul cu pericolul. Fiecare nouă întorsătură depănată aici mi-a confirmat că Gigi e un magnet pentru situațiile complicate, și că e mereu în epicentrul celor mai încâlcite și incitante cazuri ce o fac să pulseze a viață, ce-i dă acea doză de adrenalină ce o scot din starea sa de letargie a amintirilor dintr-un trecut ce nu vrea să se ducă.

„Pentru Gigi Alexa 2020 nu e un an perfect. Nici măcar pe aproape. Parcă nu-și găsește locul…”

„(…) avem nevoie de o ocazie suficient de bună și de un motiv destul de puternic, de o iubire suficient de mare, pentru a ne transforma cu toții în niște ucigași.”

Încă de la început ni se aduc în față scenarii pe diferite planuri ale unor personaje cunoscute și mai puțin care reîntregesc o poveste criminală cu detoate. Cum bine știm din cele două volume Gigi este o femeie profund marcată de decesul mamei cât și de absența tatălui pe care-l crede vinovat. Ani la rând a adunat reproșuri mute și necuvinte care acum o fac tot mai vulnerabilă în fața propriei pierderi în forma unui făt ce nu va mai fi. După o lungă refacere și o nouă relație cu un senzual ginecolog, Gigi intră în făgașul normal al lucrurilor… însă ce o face să se simtă cu adevărat în extaz este o nouă crimă care-i solicită în totalitate atenția și implicarea cât și noua sa pornire spre începerea doctoratului în Olanda.

Ni se aduce în față tabloul sinistru și gol al pandemiei, străzi goale, oameni temători și frica unei zile de mâine, astfel când în Brașov se descoperă trupul unei tinere totul o ia razna; detaliile ce ies la iveală sunt din ce în ce mai încâlcite și mai ales atunci când la toate furtunile brașovene se mai adaugă și trei cazuri primite de Gigi din Olanda imaginile prind contur, și ce e cel mai straniu e că ochiul antrenat în direcția criminalității al legistului pe care l-am îndrăgit deja țintește fix acolo unde trebuie și asta înspăimântă. Iar alături de Matei Vălean încearcă să fie pe urmele criminalului, fără să-și de-a seama că acesta e mai aproape decât crede. Mult prea…

Gigi, între paralelele făcute din cele trei cazuri din Olanda și acele din țară încearcă să contruiască un portret al criminalului, iar când descoperă micile suveniruri amplasate pe victime de criminal își dă seama că de fapt totul e mult mai amplu, mai periculos și mai de neoprit. Acțiunea se precipită însă Gigi nu-și poate susține teroriile dacă în umbră cineva își joacă cărțile bine mai cu seamă șefia, care cade pradă birocrației române (ca de obicei); pistele de cele mai multe ori îi duc într-un punct mort, uite aici ironie, însă oricât de anevoioase nu s-au dovedit a fi cărările, dreptatea își cere tributul, chiar și cu prețul unei ultime crime ce va surprinde pe toți cu lămurile sale răvășitoare. La care cu sinceritate, nu mă așteptam. O turnură nouă plină de imprevizibil.

Toate se așează la locul lor însă rămâne parcă acel iz de o neclaritate vagă, parcă de frica de a nu scoate la iveală alte complicații ce ar zădărnici căldura soarele dintr-un nor al furtunii, ce este clar e efectul de după, acela ce a trezit sentimente, a legat inimi și a închis în purgatoriu sufletele celor necinstiți, celui ce a otrăvit vara. Ce să mai spun, o carte de excepție, combinații de istorii, amintiri și traume pe muchie de cuțit, totul condimentat cu ironii picante și chiar scene picante de după perdea.

De data aceasta mi-au plăcut planurile/capitolele din perspective diferite, ceea ce ne-a redat din start claritate textuală, autoarea gestionând fix în direcția în care a mers povestea fără a ne sufla cine dintre toți e acel criminal rău intenționat. Am apreciat enorm micile fragmente din cartea „Galapago” scrisă de Kurt Vonnegut cât și înfiriparea acelei iubiri de mult tânjite de eroii principali, cu toate că din partea lui Matei aș fi vrut o mai mare îndrăzneală, o viață avem, ce doamne atâta codeală. Însă ce știu eu… pot adăuga că pe Gigi aici o ve-ți vedea din alt unghi, pe alocuri mai furtunoasă iar pe alocuri mai căzută în genunchi decât a fost în celelalte volume, mai fragilă în ochii cititorului, iar acest fapt mi-a arătat că oricât de puternici nu ne-am crede unele lucruri venite peste noi ne pot redeschide toate rănile încă necicatrizate până la urmă.

Cartea „Ultima vară otrăvită” este foc și pară în plină vară, totul este încins la maxim într-un iureș de evenimente gata pregătite să ne fiarbă sângele prin vene. Iar dacă sunteți împătimiți în a citi cărți polițiste acest roman vă v-a atrage instantaneu; completările vin la locul potrivit adăugând mici secvențe din celelalte cărți, demonstrând încă o dată unicitatea cazurilor cât și originalitatea autoarei Tony Mott. Recomand cartea cu mare drag, aceasta poate fi achiziționată de pe site-ul editurii Tritonic!

Citind-o pe Tony Mott. Cartea „Toamna se numără cadavrele”!

Tony Mott (pseudonimul Antonetei Galeș) s-a născut în 1970 la Brașov. Debutează în 2008 cu ”Roșu”, editura Pastel, Brașov, un roman despre o întoarcere după 20 de ani în România post-comunistă a eroinei care emigrase ilegal. În 2010 apare la aceeși editură volumul de poezii ”Hohote&Clocote”, urmată apoi de romanul ,”Doi” , apărut la editura Tritonic, București, 2012. Stilul autoarei devine din ce în ce mai pregnant în genul mystery&thriller, iar acest fapt se întărește prin seria de cărți a eroinei Gigi Alexa care începe cu ”Iarna crimelor perfecte”, roman publicat în decembrie 2019, urmat apoi de „Toamna se numără cadavrele” apărut în septembrie 2020.

„Toamna se numără cadavrele” s-a dovedit a fi un roman tenebros de-a dreptul, e genul de carte ce te face atât să te adâncești în lectură cât și să cauți indicii cot la cot cu personajele principale, participând activ la orice joc al circumstanțelor. Fiecare caz în parte ne este prezentat pe cât de original pe atât de cutremurător producând o stare de o accelerată dorință de a afla cum se vor așeza piesele într-un puzzle a unui criminal în serie mânat de dorința de eliberare prin moarte!

„Toamna este un anotimp frumos.
Dar și periculos, mai ales în Brașovul în care trăiește Gigi Alexa.”

De curând am finisat volumul întâi „Iarna Crimelor perfecte” al seriei intitulată Gigi Alexa, iar cum curiozitatea mi-a fost pusă deja la încercare nu am făcut nici măcar un stop de câteva ore până a mă adânci deja în al doilea volum care m-a răvășit încă de la primele pagini, veți vedea și de ce. Pornim în plin avânt într-o serie de omoruri mai mult sau mai puțin bizare, ba chiar sinistre până la înfricoșare, iar Gigi este pusă iarăși în ipostaza legistului care vede altfel unghiul sensibil al acestor crime. Într-un cadru tomnatic al Brașovului ploios fiecare este mânat de curiozitate, de reproșuri mute și nevoia de a umple singurătatea, iar această vulnerabilitate strânește toate fricile la un loc producând o reacție temătoare a zilei de mâine.

De la descoperirea primului omor cu brutalitate a unei femei cu o asemănare extraordinară cu Gigi aceasta alături de comisarul Matei Vălean colaborează pentru o nouă anchetă. Punctele devin neclare și la al doilea caz, și la al treilea până ce Gigi face unirea unor fapte menite să o apropie la un pas de elucidarea acelor cazuri ce au stârnit mare vâlvă atât printre colaboratorii poliției cât și în presă. Ce ipoteze își construiește excentrica Gigi e pe departe de înțelesul colegilor săi, ba chiar este luată peste picior de asocierea omorurilor cu o legendă mitologică, însă mersul lucrurilor se precipită iar polițiștii tind să-i dea dreptate. Nici fiind la un pas de moarte (din nou) femeia nu își pierde din luciditate și acționează la rece ca o adevărată anchetatoare. Când i s-a dat la naștere calitățile, curajul și tupeul a fost cu caru, nu doar cu paharul… astfel într-un dute-vino continuu eroii se mobilizează pentru a construi tiparul criminalului, pașii pe care îi face, chiar dacă acesta mereu se află înaintea lor parcă sfindându-le mințile, cât și catalizatorul ce a produs acest comportament toxic într-o toamnă mult prea sumbră pentru a fi văzută frumos.

Acțiunea e din ce în ce mai aprinsă, suntem martorii unui crescendo rapid parcă învolburat de o rafală a cuvintelor direcționate spre a ne zăpăci și a ne face să iubim această carte chiar dacă la Brașov … se numără cadavrele, chiar dacă iubirile lui Gigi se spulberă, chiar dacă mai simte teamă față de Vlad, fostul ei șef și amant, chiar dacă este curtată de Matei, chiar dacă ea face din singurătate o siguranță de a nu fi atinsă de suferințe, de pierderi de care îi este frică. Iar pe lângă toate acestea pe străzile înguste ale Brașovului un criminal își poartă metehnele aducând imaginea crimei la nivel de artă.

Direcția textuală în care ne conduce autoarea de data aceasta a fost diferită, dacă în prima cartea s-a depănat alura psihologică a unor tipare de persoane incluse într-un studiu de caz, în acest thriller avem o nouă conjunctură misterioasă ce ne va aduce în paralel mai aproape atât de Gigi și toate furtunile din viața ei cât și de mintea criminalului. Atmosfera ce se crează pe parcurs e destul de sinistră, realizezi că nu poți controla textul cum nici senzația de gust amar lăsat de înfăptuirea unor atrocități aparent fără o noimă. Finalul mi-a pus în față motivele însă totuși senzația că ceva lipsește nu s-a dus… am simțit sfârșitul ca pe o finalitate prea abruptă, doaream un șoc și nu o ultimă încetare a vieții menită să închidă cercul morții. Poate sunt eu mai dusă, cine știe… (zâmbesc). Cu toate acestea felicitări scriitoarei pentru prezentarea unei eroine ce-și duce destoinic numele cât și unduirea unui scenariu atent creionat asupra cazurilor și profilului de criminal.

„Toamna se numără cadavrele” este o carte pe care am parcurs-o cu încântare, eu fiind o fană a acestui gen, toată tensiunea mi-a produs o stare de adrenalină palpitantă ducând lecturarea pe repede înainte, efectiv nu am putut lăsa romanul din mână. Cartea are un ritm alert, care te va ține în suspans de la început și până la sfârșit. Nu știi la ce să te aștepți iar când crezi că se vor așeza toate realizezi că de fapt totul o ia de la capăt. Per ansamblu totul aici e incitant, ce m-a ținut cu sufletul la gură asemeni unui thriller american regizat de o minte sclipitoare. Recomand cartea cu mare drag, aceasta poate fi achiziționată de pe site-ul editurii Tritonic!

Citind-o pe Tony Mott. Cartea „Iarna Crimelor perfecte”!

Tony Mott (pseudonimul Antonetei Galeș) s-a născut în 1970 la Brașov. Debutează în 2008 cu ”Roșu”, editura Pastel, Brașov, un roman despre o întoarcere după 20 de ani în România post-comunistă a eroinei care emigrase ilegal. În 2010 apare la aceeși editură volumul de poezii ”Hohote&Clocote”, urmată apoi de romanul ,”Doi” , apărut la editura Tritonic, București, 2012. Stilul autoarei devine din ce în ce mai pregnant în genul mystery&thriller, iar acest fapt se întărește prin seria de cărți a eroinei Gigi Alexa care începe cu ”Iarna crimelor perfecte”, roman publicat în decembrie 2019 și aduce în prim plan Brașovul în care se petrece acțiunea.

Într-un tablou iernatic pe ulițele Brașovului o tânără se întoarce singuratică într-un cămin în care se aude doar torsul unei pisici. Viața ei e oricum numai banală nu, trecută prin diferite furtuni aceasta își croiește drum prin troienele pline de experiențe descoperind că nimic nu e ceea ce pare, nici chiar ea!

„Dacă o singură victimă poate părea un doar un accident, mai multe victime alcătuiesc un puzzle care poate părea imposibil de descifrat.

Fiecare dintre noi își dorește să ucidă, spune Ion Fora.

Fiecare dintre noi este dator să aleagă viața, susține Gigi Alexa.”

Acțiunea se desfășoară în Brașov, când un caz de carbonizare îi trezește suspiciuni tinerei Regina Alexa, spusă și Gigi, un medic legist sclipitor; decedatul e nimeni altul decât cunoscutul psihiatru, Ion Fora, mort în propriul garaj. Pentru început cazul se vedea ușor de închis în lipsa unor probe concrete, însă mintea isteață a lui Gigi răscolește o altă incendiere care parcă-i strigă de acolo din arhivă, iar o dată scos dosarul se produce un lanț de evenimente ce îi marchează pe toți. Treptat textul se umple de conținutul unor cazuri ce au legătură cu Ion Fora, ba chiar apar detalii ce duc investigația spre pacienții psihiatrului, fiecare direcție apărută este cercetată minuțios de Gigi cot la cot cu Matei, detectivul pus pe acest caz, un el care este atras de ea, însă o veche fostă iubire a tinerei încă îi face inima ba să se teamă ba să țină o distanță considerabilă neimplicând viața personală cu cea profesională. Între tachinări și glume ironice aceștia fac o echipă de milioane care pun piesă cu piesă într-un puzzle complicat ce tulbură multe chipuri.

În fiecare poveste este un personaj ce ține acțiunea într-o tensiune constantă, în cazul acesteia este Gigi, ea însăși fiind o fostă pacientă a remarcabilului psihiatru, astfel minuțioasă și atentă în ceea ce face – ba chiar la un pas de o moarte prin intoxicare frumoasa blondă creață scoate la liman câteva povești terifiante despre niște oameni ajunși în culmea nebuniei mânați de instincte criminale și încurajați de un psiholog spre a-și face o cercetare despre mintea omenească și pornirile răzbunătoare asupra acelor persoane ce i-au lezat, și au făcut din ei niște „defecți” prin abuzuri constante.

De la acest caz în mintea tinerei Gigi se produc stimulente ale unor amintiri de mult uitate, parcă și acum aude cum Fora o îndemna indirect să scape de acel tată absent, prin acuzațiile aduse atunci, parcă ecoul recompunerii cuvintelor și direcționarea acolo unde îi trebuia psihologului încă nu au trecut. Însă ea a fost cea care și-a luat deciziile proprii, una dintre ele a fost să nu mai apeleze la el, și la timp! Pentru că altfel… ajungea și ea un pacient X care avea un caz, o cauză, și un efect prin consecință!

Avem parte de mai multe destine înnodate care au un punct comun, acel psiholog cu o înclinație de a studia și duce mintea umană pe tăișul unei lame. Vor răbufni povești misterioase cu o încărcătură aparte, deoarece să luăm fiecare mărturisire în parte vom afla că suferința noastră are „un buton” care poate să pornească în noi acel mecanism criminal împins de nevoia de autoapărare, limita e la un pas distanță. Iar sarcina lui Gigi e să afle pe parcursul anchetei ce secrete ascund fiecare în parte, însă ce va face cu ale ei, va reuși oare să le țină ascunse de ochii colegilor și apropiaților? Vă îndemn să aflați, intriga și pulsul vi se va accelera ca și dorința de a afla mai mult, asta vă asigur!

Cartea „Iarna Crimelor perfecte” este un roman polițist destul de alert, povestea s-a scris sub ochii mei cu o panoramă a Brașovului într-un context plin de mister. Personajele cât și conjunctura psihologică mi-a plăcut la nebunie, însă de ce sunt încântată cel mai mult e faptul că „Iarna Crimelor perfecte” e primul volum dintr-o serie cu răsturnări de situație ce încântă, vă pot asigura- deoarece citesc deja următoarea carte, iar ce am reușit să surprind e departe de așteptările mele. Deci, avem aici o cititoare super mulțumită cu nasul în următorul volum ce e pregătită să devoreze toate cărțile scriitoarei Tony Mott!

Recomand cartea cu mult drag, deoarece m-a făcut să trec prin toate stările posibile și imposibile și a menținut suspansul pe tot parcursul poveștii!

Cartea poate fi achiziționată de pe site-ul editurii Tritonic!