Citind-o pe Issabela Cotelin. Cartea „Ehmeya”!

Issabela Cotelin este născută în Galați, la data de 27 aprilie 1968. Absolventă a Liceului de filologie-istorie nr.1 și a Facultății de Limbi și Literaturi Străine – Universitatea din București, a debutat literar cu poezia Interpretări, în revista Restituiri nr. 16/8.12.2017. A publicat, în urma distincțiilor literare sau a selecției, poezie și proză scurtă în antologiile Anotimpuri și Antologia Pandemi(c)a (editura Betta), Albumul poeziei (revista Agora artelor, volumul 1), Antologie de… pandemie (editura Amanda Edit), Nuanțe de piper și ciocolată (editura Siono literar), Toamna metaforelor (asociația culturală ASPRA), Vis cu Nichita (vol. XIII, editura Rocart). Debutează în volum cu romanul „Macii sunt întotdeauna roșii”, editura File de lumină, 2020, iar anul 2021 îi aduce o nouă carte la editura Astralis intitulată „Ehmeya”, o înșiruire de emoții de o compleșitoare stare.

„Va trebui să trăiască fără iubire. Nu era ceva nou. Nou era doar că acum știa ce e iubirea. Că iubirea începe acolo unde se termină întrebările. „

Citesc uneori cu inima urcată până în luciul ochilor și parcă mintea e deconectată de tot ce e dinafară, simt textul prin toți porii și constat că povestea e mai mult decât o poveste, ci e un întreg, o viață ce leagă alte destine, persoane ce te ating fără să înțelegi de ce și decizii, unele care îți spun că experiența poate veni cu vârsta sau nu, că frica uneori ne îngenunchează iar lipsa faptelor ne pun într-o colivie a anilor în care ne complacem. Iar cuvintele uneori devin pietre de moară într-o lume a dorințelor ce nu se vor mai realiza, a viselor ce nu vor mai prinde viață. Astfel, într-un circuit al tinereței, a junimii încă neexperimentate Lara este figura în jurul căreia se țes pânzele unor legături ce se vor păstra în ani, pe alocuri mai vag, pe alocuri mai focos, iar în unele cazuri ca o umbră a ceea ce putea fi dacă ar fi ales o altă cale.

Autoarea, fără grabă dar cu o acuratețe sensibilă ne creionează portetul unei tinere, apoi a unei femei ce se crește în ochii tuturor dar care suferă de neiubire, în urma refuzului său categoric în fața acelei prime fluturări a dragostei sincere acceptă mai mult din comoditate o relație trevială, tăcută și fără acea patimă euforică. Într-o rutină a trecerii timpul își așează păsul ducând relația la mai mult, însă întrebările rămân fără răspuns ca și acele clipe ce nu mai fac din Lara o femeie dorită, una care are lângă ea acel bărbat ce ar merge cu ea la pas, ci mai degrabă o luptătoare în propria-i bătălie dată cu alegerile greșite, cu care s-a împăcat până la saturație. Și totuși, își are aproape prietenii, puțini, însă prezenți pentru a-i da un sfat, însă de l-ar cere; Lara e mult prea timidă în descrierea propriilor sale frici, porniri și dorințe, iar prietenii îi respectă această unicitate a sa, însă trecutul mereu veghează din umbră, iar inevitabilul se produce. Nu atunci când vrem, ci atunci când trebuie!

Într-o căsătorie mai mult de formă Lara se dăruie copiilor săi, face din ei un scop și o fericire desăvârșită, iar ce ține de soț deja se împacă cu neimplicarea sa, cu lipsa inițativei, cu neiubirea lui. Însă anii trec, iar emoțiile negative se adună în pofida faptului că Lara este deschisă și prietenoasă; reproșurile vin la pachet cu numărul de pahare băute din partea așa zisului soț iar ea devine un personaj secundar în propria-i existență, dorind dar estompând pornirile, zâmbind însă trist, nostalgic în emoția unor ani trăiți intens, alături de acel „El” care i-a făcut mereu inima să tresară.

„(…)… avea o senzație cunoscută- a acelui care pleacă față de cel care rămâne. Le trăise, de fapt, pe amândouă. Cel care pleacă are mereu o voluptate anume a necunoscutului, oricât ar ști ce îl așteaptă, și a lăsării în urmă a cunoscutului, indiferent cât de bun, frumos, rău sau urât e acesta. Cel care râmâne are- sau nu- doar puterea de a privi după cel care pleacă.”

Ajunsă la un punct de cotitură, în care nici vârsta nu o mai împiedică nici așteptările altora visează la acea iubire care ar fi fost un paradis, însă din păcate- neatins. Și totuși soarta e o enigmă pentru fiecare, iar planta ce-i ca însemn de titlu pe această cartea ne arată că destinele se cheamă, că uneori distanțele sunt mult mai aproape iar inimile mult prea dornice ca să mai aibă nevoie de cuvinte atunci când se reîntâlnesc. Dovadă fiind chiar ea, într-un Brașov târziu, două mâini sau recunoscut, două priviri au spus un „da” tăcut și două corpuri ce s-au descoperit într-un alb așternut a unei uniuni ca un legământ adus iubirii târzii care nu va avea nici început dar nici sfârșit atâta timp cât unul dintre ei doi speră, crede și visează!

Întorsăturile ce-i ies în cale Larei nu sunt deloc ușoare, așa ca într-un cotidian pe care l-am putea vedea ocaziționale prin treacătul vieții noastre, ca un film rulat încet cu scopul de a ne atrage atenția, de a sublinia că iubirea adevărată apare doar o dată în viață oricâte suplimente nu i-am găsi, oricât nu ne-am amăgi cu alte surogate, dacă nu ai prins momentul asta e. Deciziile ne aparțin ca și lipsa inițiativei de a acționa, ceea ce o caracterizează și pe eroina principală, parcă se pune jertfă în numele unei efemere stări de împlinire care nu e de fapt o amăgire cu gust amar. Lara e semeni acelei plante Ehmeya, ce înflorește o singură dată în viață, apoi se stinge încet, lăsându-și puii să crească la rândul lor individual. Trist, dar e drama multor femeie, unele poate se vor regăsi și vor rezona cu durerea eroinei.

Cartea „Ehmeya” e despre negarea propriilor sentimente, aici ve-ți întâlni diverse situații de viață menite să vă facă lectura amplă printr-o descriere amănunțită a vieții fără retușuri, cu bune și rele. E despre cum timpul schimbă oamenii dar păstrează emoția curată, e despre provocări înnegurate dar și simpla bucurie de a fi părinte. E despre cum parcurgi traseul vieții dar te uiți în spate semeni unui căutător de amintiri în nevoia de a revedea trecutul, însă nu poți, deja- nu se mai cade. Cartea te provoacă să trăiești acțiunea, să compătimești, să cauți exemple sau pur și simplu să dai dreptate unor fapte ce poate singuri le-am trăit. E genul de roman în care te adâncești fără rețineri și nu realizezi trecerea orelor, doar faci mici pauze de respiro căutând un pretext sau de a reține o lacrimă sau a scăpa un cuvânt încurajator. Iar finalul, aici e o adevărată avalanșă, m-am cutremurat și am strigat… „nu pot să cred”, „cum e posibil așa ceva”, „după atâta timp”… plâng, și vă las să aflați care e motivul tristeții mele. Pot doar să vă spun că această lectură vă va intra sub piele fiind de o sensibilitate dusă la artă, autoarea și de această dată m-a surprins plăcut printr-o poveste ce am îndrăgit-o încă de la început!

11 gânduri despre „Citind-o pe Issabela Cotelin. Cartea „Ehmeya”!”

  1. Îți mulțumesc, Cristina! Mulțumesc că ai rezonat cu personajul meu așa direct și frumos și că ai înțeles-o! Ai dreptate, e o carte scrisă de o femeie pentru femei 🙂
    Și, nu în ultimul rând, îți mulțumesc pentru pozele tale ❤

    Apreciat de 2 persoane

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s