Citind-o pe Florina Sandra Cojocaru. Cartea „Zăpezile care dor”!

Sunt mândră să descopăr autori români contemporani care pur și simplu mă răvășesc prin scrierile sale, una dintre aceste autoare e chiar Florina Sandra Cojocaru care printr-o măiestrie neasemuită a unduit cărările vieții aducându-ne în fața unor povești menite să ne cutremure din toată ființa, fiecare povârniș mi-a adus aminte că experiența, iubirile și dezamăgirile sunt cele mai furtunoase stări care te pot atât ridica cât și doborî. Inițial am parcurs oftul textual prin romanul „Elsa”, urmată apoi de volumul II, „Zăpezile care dor”, o carte ce mi-a ajuns la suflet adâncindu-mi în el o tristețe răvășitoare, una care mi-a pecetluit pe retină lacrimile unui suflet de femeie schilodită de nefericiri, neiubiri și neîmpliniri.

„Femeia e precum o salcie. Ai senzația că vântul o poate doborî, dar nu e decât un dans al crengilor ce își caută soarele. Tu ești o salcie, Elsa! Ai lăsat, demult, pământul în urmă. E timpul tău pentru lumină și înflorire.”

Ar putea fi o imagine cu 2 persoane, carte şi floare

În călătoria mea în lumea cărților găsesc unele lecturi pe care le lungesc anume pentru a absorbi mai bine emoția, viețuirea, chiar și suferința; le trăiesc fiecare cuvânt în nevoia de a parcurge neasemuitul amalgam de experiențe sufletești pregătite de a arăta un alt focus al vieții, al acelui punct de pornire prin desfășurare în care ne învârtim fără direcții. Cu o astfel de stare am parcurs iar și iar unele pasaje din cartea „Zăpezile care dor” în nevoia de a întinde o mână de ajutor, de a suferi suferința lor și de a plânge lacrimile ce se adunau răzlețe în colțul ochilor spre eliberare.

Încă din primul volum am aflat drama Elsei, o tânără mereu purtată de tornada numită viață în toate direcțiile, înstrăinată de iubiri, gonită de apropieri și renegată de acele frumoase începuturi ce i s-ar fi cuvenit pe drept deplin. Pierderile în viața ei s-au ținut în lanț arătându-i că uneori ceea ce clădești cu înverșunare se poate risipi într-o clipă, și chiar se scurge pentru ea nisipul din clepsidră irosindu-i timpul în van, în tristeți și vise trăite vag și pe fugă. Doar iluzii, necuvinte și singurătatea ce i-a devenit o a doua haină.

„… și eu, străina, mereu străina, nefericită în fericirile mele, târând după ea amintiri cu morți și cu vii, ieșind din tiparele lor prestabilite, încurcându-le planurile pe următorii zece ani…”

Credeam că volumul doi îi va aduce o oarecare împăcare și redescoperire proprie alături de Knute, danezul care a aceptat-o iar și iar pe Elsa, în schimb replicile, amenințările și infidelitatea e la ordinea zilei ca o pedeapsă adusă ieșirilor Elsei într-o tinerețe deja târzie, acolo unde încă morții strigă iar vii fac din fiecare zi o mocirlă din care greu găsești ieșirea. Astfel, aici o găsim pe Elsa resemnată, gata pregătită să se jertfească pentru o zi, o oră cu propriei copii într-o țară dictată de băștinași acolo unde străinii sunt expulzați fără drept de apel. Ironia face ca din toată durerea sa să găsească o portiță de comunicare în spatele unui ecran alături de un alt suflet la fel de încercat de experiențe, destăinuirile se fac cu o ușurință mult peste înțelesul lor din nevoia Elsei de comunicare pe care nu o poate găsi acasă, Nenu suplinindu-i acea dorință de a fi ascultată/citită. Fiecare își deapănă nevoile, experiențele și neputința în fața zilei de mâine. Se fac înțeleși chiar dacă fiecare are un punct de pornire împinși de curiozitate și lipsurile ce nu pot fi compensate. Pe lângă conturul acestei relații virtuale Elsa observă cum Knute își amplifică ura cât și gelozia tot mai mult, o urmărește constant ba chiar nu se sinchisește să se afișeze cu amanta provocând o adevărată suferință pe chipul soției. Zilele devin luni, iar anii chin năprasnic aducând Elsei o împăcare dusă ca pe o piatră de moară pe umerii săi firavi.

„azi este una dintre acele zile
când simt un mare gol
ca o prăbușire a îngerilor de cretă
peste o lume de nimicuri
și plouă cu mine
în căutarea străinului…”

Elsa continuă să-și plângă morții, să schimbe soarta celor vii și să se complacă într-o relație desfigurată de lipsa unor puncte comune, cu excepția acelor fetițe ce văd, aud și simt până la os durerea unei mame. Timpul le așează pe toate la locul lor, însă prețul plătit e mult prea mare, multe prea multe cicatrici se adâncesc în sufletul fiecăruia încărcând pocalul amintirilor cu traume ce le vor urmări ani la rând. Doar  Nenu îi adaugă puțină culoare într-o lume a celor mai întunecate palete de gri a unui pictor tulburat de furtuni. Doar el prin mesajele constante îi păstrează acea porție de normalitate ce o mai leagă de această lume a sentimentelor estompate. Doar el e acea liană ce îi amintește să simtă, să își de-a frâu liber trăirii firești de femeie. Însă… soarta nu-i este părtașă la acea fluturare din aripi a unui fluture rătăcit. Sau cine știe!

„Să fii tu, femeia puternică! Să faci ceea ce vrei și să nu accepți jumătăți de măsură! Nu trăim de două ori, Elsa! Murim o singură dată și bine.”

Jonglând dintr-o poveste în alta, o Elsa pierdută printre realități și un Nenu, pe numele real Darius, răgăsit în așternuturi străine, autoarea încearcă să lege suav două destine în nevoia de a arăta că la capătul tunelului încă mai este o lumină, cât de plăpândă- dar este! Astfel, unind două singurătăți cusute iar și iar din atâtea decepții fiecare își poartă cu demnitate și acceptare alegerile făcute, cu oft-uri, cu lacrimi amare își dau o șansă, se acceptă și se primesc în brațele unul altuia în nevoia de a simți acea fărâmă de dragoste într-o iarnă în care zăpezile dor!

„-Mami, zăpezile ard?
-Nu, prințesă.
-Atunci e bine.
Gândesc că zăpezile nu ar trebui să ardă niciodată, nici să doară.”

Cu sinceritate vă spun că îmi e greu să rezum în câteva cuvinte cartea „Zăpezile care dor”, e un volum ce nu trebuie relatat, e o scriere care trebuie luată ca atare și strânsă la piept ca pe un copil pierdut și regăsit. E cartea cu care va rezona orice inimă, orice por, orice notă vibrantă a minții. Autoarea Florina Sandra Cojocaru a reușit să mă surprindă, să mă răvășească și să planteze în mine o durere ce doare, o poveste ce își cere fericirea și împlinirea. În ansamblu romanul „Zăpezile care dor” este un strigăt dar și o chemare, o înșiruire de suferințe ce nu pot fi spălate de ploile reci, nici acoperite de zăpezile troienite; aici totul arde, atât lacrimile cât și fericirile, totul e dozat și trăit parcă cu teamă, cu un dor ce sângerează. Aici e viață în toată paleta de culori!

Mie îmi revine sarcina să vă îndemn la lectură, aici ve-ți cuprinde ciclul complet al vieții brăzdat de toate anotimpurile și cuplat cu profunzimea sensibilă cum doar o inimă poate duce și pusă în cuvintele ce se vor așterne șerpuitoare în fața ochilor!

Lectură plăcută vă doresc, și un mare mulțumesc autoarei pentru poveste!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s