Citind-o pe Olga Menai. Cartea „Copilul cu buză de iepure”!

Îmi place foarte mult să citesc și să descopăr autori români contemporani; cei a căror cărți le-am lecturat deja și-au pus amprenta asupra mea, unii prin iubirile lor de poveste, alții cu o imaginație debordantă croindu-mi lumi fantastice care m-au dat peste cap, iar unii prin file rupte dintr-o realitate cutremurătoare având menirea să îmi pună în față scrieri ce nu au fost doar pe foaie ci s-au imprimat o dată citite pe inimă, acolo unde sângerează compătimirea, regretul și părerea de rău; acolo unde îți pasă, și strigi mut pentru o dreptate ce s-a pierdut în timp neînțelegând… cum e posibil așa ceva. Pe acestă notă ruptă dintr-o societate defectă ne întâmpină și povestea scrisă de Olga Menai, „Copilul cu buză de iepure„, apărută la Editura Bifrost la București, 2021; un roman ce se citește printre suspine și nevoia de a întinde o mână către acea Evă, care poate fi oricine, cu cicatrici atât sufletești cât și trupești, o ea ce renaște pentru a ne arăta fața distorsionată a lumii care ar fi trebuit să o apropie nu să sape în ea frici, abandonuri și neiubiri.

Din nota autoarei: „Născută în anul 1990 și crescută într-un sat de lipoveni din județul Constanța. Am început să cochetez cu poezia pe la vârsta de 13 ani, însă, abia la 24 de ani, în 2014, am publicat primul meu volum de poezii, „Suflet dat la schimb”. De atunci, am continuat să scriu și să public poezie, dar și proză. Ceea ce mă inspiră este viața, în egală în care scrisul este metoda mea de vindecare.”

„Pentru acest roman, am considerat că trebuie să scriu despre ceea ce știu, despre ceea ce am simțit pe propria piele, pentru a reda totul cât mai bine, iar Copilul cu buză de iepure este o poveste inspirată din fapte reale. Buza de iepure există și se simte exact așa cum se aude.” – AUTOAREA

„Am preferat să sufăr în tăcere. Am învățat să sufăr în tăcere.”

Cartea „Copilul cu buză de iepure” este povestea Evei, o tânără născută cu o malformație congenitală care i-a blamat viața, existența și sufletul sensibil. Copil fiind i s-au trasat limite, i s-au impus distanțe și i-au tăiat din bucuria de a copilări, de a fi unică în felul ei și a simți primii fluturi a îndrăgostirii într-o manieră sinceră nu doar într-o frică de a nu fi acceptată. Cu o familie înțelegătoare însă totuși răvășită de situația în care sunt, Eva renaște din propria cenușă mai încrezută, mai înverșunată chiar … și mai femeie. Însă parcursul nu-i este ușor de loc, viața o învață să nu renunțe pe când oamenii îi taie creanga de sub picioare, soarta o vede o învingătoare pe când societatea o pune la zid fără a avea remușcări, zilele o întăresc și o fac să înțeleagă partea lucidă dintre bine și rău pe când nopțile îi sunt adevărate provocări încărcate de lacrimi și regrete. Și totuși, ce îi este dat omului trăiește, ce are de tas trage iar pe lângă ploile reci răsare și soarele mult așteptat; în această ordine de idei eroina își cimentează un caracter, o personalitate și percepție asupra a tot ce o înconjoară. Nu îi este ușor, renunță la multe, face alegeri greșite și înlătură cu brutalitate și gramul de speranță care uneori apare, poate din lipsă de experiență, poate din nevoia de a i se mai da liniște și pace, care pentru Eva e o binecuvântare, astfel ajunge unde este, simte și supraviețuiește departe de bula creată de familie. Adolescența a fost o adevărată încercare iar dezamăgirile au curs în lanț, dorințele au ajuns pietre de moară iar lacrimile stop-cadru într-o viață în care se vede străină.

„Comportamentul meu a fost cumva, condiționat de comportamentul celor din jurul meu, iar eu deveneam rezultatul acțiunilor lor. Cu cât erau ei mai răi cu mine, cu atât aveam eu mai înrădăcinată convingerea că oamenii sunt răi.”

Și totuși, nu toate au fost gri, părți bune s-au regăsit printre cele pline de greu … însă spun eu de cele mai multe ori: „ce nu ne omoară ne face mai puternici”, iar Eva e exemplul viu că se poate, că trebuie să depășim chiar dacă doare, chiar dacă sângerează sufletul și te descompui în mii de emoții și nu știi de unde să începi. Eva din această poveste e glasul multora care au trecut prin această experiență, care au fost marginalizați, celor ce au primit doar etichete și au privit înstrăinați spatele unor oameni care au fost călăi indirect izgonind zâmbetul unui copil, ce au estompat fericirea unui suflet și au condamnat pe nedrept. Uneori din lipsă de interes, alteori din teama de necunoscut.

„Datorită cărților aveam o ocupație și nu eram nevoită să mă rog de nimeni să se joace cu mine, dar mai mult de atât, datorită lor, aveam o viață de basm. Eram prințesă, eram eroină, eram populară, eram iubită, eram aristocrată sau domniță din vremurile demult apuse.”

Nu știu cum să-mi adun cuvintele însă îmi e greu să scriu despre durerea ei, starea că poți schimba sau ajuta ar trebui să fie prioritară nouă ca oameni, însă aici am găsit altceva; am palpat deznădejdea unei mame și lipsa unui loc în lumea asta mare a unui copil care de fapt are o menire, pur și simplu să fie, nimic mai mult, un drept ce i s-a dat prin naștere, cu ce scop e judecată, cu ce drept e lăsată să se autoizoleze în speranța de a nu „încurca”; doamne, probabil că mai este o astfel de mentalitate și în timpurile noastre pe undeva. Și e trist.

Cartea „Copilul cu buză de iepure” este o poveste vie, poate fi a mea, a ta și a multora, o istorisire dezolantă și pe alocuri apăsătoare sufletului, care reușește să surprindă într-un mod foarte realist viața cu bune și rele. O lectură care vorbește despre stigmatizarea societății și a limitării gândirii într-un mediu în care dacă ești diferit nu aparții. Un roman ce descrie locurile și personajele într-o manieră expresivă, și care nu are cum să nu te răscolească, astfel nu realizezi când te afunzi pe neașteptate în poveste dorind parcă să ștergi o lacrimă, să cerți și să întinzi o mână tremurândă către acel copil ce pleacă privirea ori de câte ori este criticat. Recomand cu drag cartea, autoarea Olga Menai te provoacă să privești lumea cu alți ochi greu trecând de factorul emoțional care zguduie inima.

„Luam zilele exact așa cum veneau ele, fără să mă străduiesc să demonstrez nimic nimănui, nici măcar mie. Poate nu mai eram urmărită de coșmaruri și porecle, dar nici nu eram regina balului. Eram doar o tânără cu vise mărețe și dorința de a fi plăcută.”