Mara Eremia. Zâmbește, trăiește și citește!

Anul acesta Editura Velvet Story și-a mărit echipa cu o nouă autoare, Mara Eremia a surprins plăcut încă de la început aducându-ne la cunoștință că vom fi ispitiți cu o poveste incitantă gata pregătită să ne încingă prin pasiune și sexualitate profundă. Însă nu putem exclude faptul că și povestea este pe măsură cu o acțiune pe muchie de cuțit subliniind intensitatea emoțiilor cât și a provocărilor înșiruite pentru a ne ține pe noi cititorii într-o agonie constantă. Cum romanul m-a cucerit instantaneu am luat inspirata decizie de a o provoca pe Mara să ne povestească câte ceva despre cum a pornit ea pe calea scrierii, ce emoții au încărcat-o și ce așteptări are la moment!

****

Mara Eremia:

Întotdeauna am avut această înclinație pentru scris, încă de când eram pe băncile școlii. Profesorul meu de limba română mi-a sugerat să urmez studiile liceale cu profilul uman, respectiv filologie, remarcând plăcerea mea de a face compuneri. Doar că, nu de aici am prins drag de scris, ci în urmă cu trei ani când vizitând un loc drag sufletului meu, am închis ochii, imaginându-mi diferite scenarii, pe care le-am așezat pe foaie. Scriam povești scurte și înainte să mă apuc serios de treabă, când sora mea, Elena, mi-a citit poveștile, îndemnându-mă să continui. Și, exact asta am făcut, iar acum nu mă mai pot oprii.

În materie de lectură, nu am o carte preferată, ci mai multe. Cărțile lui Elisabeth Naughton, mi-au deschis apetitul pentru scris. Mult timp după ce i-am citit seria Casa Păcatelor, am rămas cu gândul la ea. Această serie va rămâne în continuare una din preferatele mele. Prima carte din seria Ispita, Ispita președintelui este una din poveștile dragi sufletului meu, în care mi-am dorit să îmi depășesc limitele, încercând o nouă abordare a vieții ascunse de la Casa Albă. Mi-am imaginat un președinte diferit, un președinte tânăr cu viziuni noi, dar cu dorințe întunecate. M-a fascinat ideea de bărbat puternic, om care are întreaga lume la picioare, dorind să cucerească o singură femeie, ducând-o pe aceasta într-o lume periculoasă de unde, odată intrată, nu mai poate ieși. Dar, direcția pe care președintele nostru a alunecat, ne face să ne dăm seama, că până și cei mai puternici oamenii se îndrăgostesc. Povestea lui David și a Darinei îmi creează chiar și acum emoții. Chiar atunci când am scris anumite scene dintre cei doi, aveam toți mușchii încordați, lăsându-ma fără respirație. Lângă cei doi am trăit emoții intense, pe care le simțeam și atunci când închideam capacul laptopului. Deseori eram atât de obosită, însă scenariile umblau nestingherite prin mintea mea, nelăsându-mă să dorm. Ispita președintelui este o poveste aparte, iar când spun asta ma refer la parcursul scenariului dintre cele două personaje principale. Darina este genul femeii care este nevoită să își dezvolte o a doua personalitate când ajunge la Casa Albă. O femeie puternică, care în ciuda conflictelor apărute rămâne aceeași, dar câștigă lupta supremă. Pe președintele Statelor Unite, David, mi l-aș dori și în România (multe cititoare chiar au cerut un președinte ca David Beck), acesta pornește la drum condus de ambiție, sedus de puterea de la Casa Albă, dar, care pe parcurs înțelege că adevărata putere este iubirea. Poți avea orice, iar lumea să îți cadă la picioare, dar dacă nu o are pe ea, toate aceste lucruri sunt inutile. Există o vorbă care mi-a rămas întipărită: „În spatele unui bărbat puternic, este o femeie și mai puternică”. Ei bine, ca să vă împărtășesc un mic secret, în viziunea mea, atunci când l-am conturat pe David Beck, m-am inspirat din personalitatea actorului Henry Cavill. El este președintele în viziunea mea. Am studiat atentă fiecare trăsătură și gest, punând accent pe fiecare emoție transmisă.

Îmi doresc ca Ispita Președintelui să fie primită cu mult drag de toți cititorii. Să le aducă bucurie, emoție și dorința de a lupta în această viață pentru ceea ce ne dorim cu adevărat. Să îndrăgească latura întunecată a președintelui nostru, David Beck, însă și aceea parte în care el aleargă după lumină, dorind să iasă din întuneric.

Pot bucura cititorii anunțând că vor fi trei cărți în seria Ispita. Așa cum am menționat ordinea cărților este următoarea: Ispita președintelui, Ispita directorului și Ispita italianului. În cea de-a doua parte a seriei Ispita, personajele secundare din Ispita președintelui, se vor transforma protagoniști în următoarea carte numită Ispita directorului. David Beck și Darina Clark vor rămâne în scenă însă povestea se va contura în jurul Șefului Serviciilor Secrete Scott Flynn și Evelin More.

Mesajul meu pentru cititori este următorul: Să nu te lași înspăimântat de Întuneric. Chiar și atunci când închizi ochii, nu este întuneric complet. Lăsați-vă conduși de fiecare poveste în parte, fiindcă ele sunt cele care ne scot din toate grijile cotidiene. Este șansa noastră unde suntem într-adevăr liberi! Liberi să ne imaginăm viața așa cum am dori noi să fie. Liberi să zâmbim, să oftăm , să ne supărăm și uneori să plângem fără să ne rușinăm de emoțiile noastre. Zâmbește, trăiește și CITEȘTE! Vreau să le mulțumesc tuturor cititorilor, care m-au încurajat să-mi public cărțile și care m-au susținut încă de la început. Vă îmbrățișez pe fiecare în parte. Mulțumesc din suflet celor din familia Velvet Story care au crezut în poveștile mele! Sunteți minunați! Mă înclin în fața familiei mele, care mi-au fost aproape, și prietenilor care atunci când le povestesc ideile mele, mă încurajează și mă ceartă atunci când greșesc. Sunt om! Deci…greșesc! Iar, ție, Bogdan, îți mulțumesc în mod deosebit că m-ai înțeles și m-ai lăsat să îmi pierd nopțile atunci când scriam. Mulțumesc că nu te-ai supărat pe mine și îți mulțumesc că exiști în viața mea. Fără tine, nu aș fi reușit!

Ar putea fi o imagine cu 2 persoane şi text

Sursa foto: Velvet Story

Citind-o pe Olga Menai. Cartea „Copilul cu buză de iepure”!

Îmi place foarte mult să citesc și să descopăr autori români contemporani; cei a căror cărți le-am lecturat deja și-au pus amprenta asupra mea, unii prin iubirile lor de poveste, alții cu o imaginație debordantă croindu-mi lumi fantastice care m-au dat peste cap, iar unii prin file rupte dintr-o realitate cutremurătoare având menirea să îmi pună în față scrieri ce nu au fost doar pe foaie ci s-au imprimat o dată citite pe inimă, acolo unde sângerează compătimirea, regretul și părerea de rău; acolo unde îți pasă, și strigi mut pentru o dreptate ce s-a pierdut în timp neînțelegând… cum e posibil așa ceva. Pe acestă notă ruptă dintr-o societate defectă ne întâmpină și povestea scrisă de Olga Menai, „Copilul cu buză de iepure„, apărută la Editura Bifrost la București, 2021; un roman ce se citește printre suspine și nevoia de a întinde o mână către acea Evă, care poate fi oricine, cu cicatrici atât sufletești cât și trupești, o ea ce renaște pentru a ne arăta fața distorsionată a lumii care ar fi trebuit să o apropie nu să sape în ea frici, abandonuri și neiubiri.

Din nota autoarei: „Născută în anul 1990 și crescută într-un sat de lipoveni din județul Constanța. Am început să cochetez cu poezia pe la vârsta de 13 ani, însă, abia la 24 de ani, în 2014, am publicat primul meu volum de poezii, „Suflet dat la schimb”. De atunci, am continuat să scriu și să public poezie, dar și proză. Ceea ce mă inspiră este viața, în egală în care scrisul este metoda mea de vindecare.”

„Pentru acest roman, am considerat că trebuie să scriu despre ceea ce știu, despre ceea ce am simțit pe propria piele, pentru a reda totul cât mai bine, iar Copilul cu buză de iepure este o poveste inspirată din fapte reale. Buza de iepure există și se simte exact așa cum se aude.” – AUTOAREA

„Am preferat să sufăr în tăcere. Am învățat să sufăr în tăcere.”

Cartea „Copilul cu buză de iepure” este povestea Evei, o tânără născută cu o malformație congenitală care i-a blamat viața, existența și sufletul sensibil. Copil fiind i s-au trasat limite, i s-au impus distanțe și i-au tăiat din bucuria de a copilări, de a fi unică în felul ei și a simți primii fluturi a îndrăgostirii într-o manieră sinceră nu doar într-o frică de a nu fi acceptată. Cu o familie înțelegătoare însă totuși răvășită de situația în care sunt, Eva renaște din propria cenușă mai încrezută, mai înverșunată chiar … și mai femeie. Însă parcursul nu-i este ușor de loc, viața o învață să nu renunțe pe când oamenii îi taie creanga de sub picioare, soarta o vede o învingătoare pe când societatea o pune la zid fără a avea remușcări, zilele o întăresc și o fac să înțeleagă partea lucidă dintre bine și rău pe când nopțile îi sunt adevărate provocări încărcate de lacrimi și regrete. Și totuși, ce îi este dat omului trăiește, ce are de tas trage iar pe lângă ploile reci răsare și soarele mult așteptat; în această ordine de idei eroina își cimentează un caracter, o personalitate și percepție asupra a tot ce o înconjoară. Nu îi este ușor, renunță la multe, face alegeri greșite și înlătură cu brutalitate și gramul de speranță care uneori apare, poate din lipsă de experiență, poate din nevoia de a i se mai da liniște și pace, care pentru Eva e o binecuvântare, astfel ajunge unde este, simte și supraviețuiește departe de bula creată de familie. Adolescența a fost o adevărată încercare iar dezamăgirile au curs în lanț, dorințele au ajuns pietre de moară iar lacrimile stop-cadru într-o viață în care se vede străină.

„Comportamentul meu a fost cumva, condiționat de comportamentul celor din jurul meu, iar eu deveneam rezultatul acțiunilor lor. Cu cât erau ei mai răi cu mine, cu atât aveam eu mai înrădăcinată convingerea că oamenii sunt răi.”

Și totuși, nu toate au fost gri, părți bune s-au regăsit printre cele pline de greu … însă spun eu de cele mai multe ori: „ce nu ne omoară ne face mai puternici”, iar Eva e exemplul viu că se poate, că trebuie să depășim chiar dacă doare, chiar dacă sângerează sufletul și te descompui în mii de emoții și nu știi de unde să începi. Eva din această poveste e glasul multora care au trecut prin această experiență, care au fost marginalizați, celor ce au primit doar etichete și au privit înstrăinați spatele unor oameni care au fost călăi indirect izgonind zâmbetul unui copil, ce au estompat fericirea unui suflet și au condamnat pe nedrept. Uneori din lipsă de interes, alteori din teama de necunoscut.

„Datorită cărților aveam o ocupație și nu eram nevoită să mă rog de nimeni să se joace cu mine, dar mai mult de atât, datorită lor, aveam o viață de basm. Eram prințesă, eram eroină, eram populară, eram iubită, eram aristocrată sau domniță din vremurile demult apuse.”

Nu știu cum să-mi adun cuvintele însă îmi e greu să scriu despre durerea ei, starea că poți schimba sau ajuta ar trebui să fie prioritară nouă ca oameni, însă aici am găsit altceva; am palpat deznădejdea unei mame și lipsa unui loc în lumea asta mare a unui copil care de fapt are o menire, pur și simplu să fie, nimic mai mult, un drept ce i s-a dat prin naștere, cu ce scop e judecată, cu ce drept e lăsată să se autoizoleze în speranța de a nu „încurca”; doamne, probabil că mai este o astfel de mentalitate și în timpurile noastre pe undeva. Și e trist.

Cartea „Copilul cu buză de iepure” este o poveste vie, poate fi a mea, a ta și a multora, o istorisire dezolantă și pe alocuri apăsătoare sufletului, care reușește să surprindă într-un mod foarte realist viața cu bune și rele. O lectură care vorbește despre stigmatizarea societății și a limitării gândirii într-un mediu în care dacă ești diferit nu aparții. Un roman ce descrie locurile și personajele într-o manieră expresivă, și care nu are cum să nu te răscolească, astfel nu realizezi când te afunzi pe neașteptate în poveste dorind parcă să ștergi o lacrimă, să cerți și să întinzi o mână tremurândă către acel copil ce pleacă privirea ori de câte ori este criticat. Recomand cu drag cartea, autoarea Olga Menai te provoacă să privești lumea cu alți ochi greu trecând de factorul emoțional care zguduie inima.

„Luam zilele exact așa cum veneau ele, fără să mă străduiesc să demonstrez nimic nimănui, nici măcar mie. Poate nu mai eram urmărită de coșmaruri și porecle, dar nici nu eram regina balului. Eram doar o tânără cu vise mărețe și dorința de a fi plăcută.”

Ar putea fi o imagine cu 1 persoană, carte şi text care spune „Olga ΜΕΝΑΙ copilul cu buză de iepure olga M ena adului editura BE BETTA”

Citindu-l pe Lucian Dragoș Bogdan. Cartea „Șase”!

Lucian Dragoș Bogdan s-a născut pe 16 iulie 1975 în Alba Iulia, Alba. În 1987, a scris povestirea Triunghiul Bermudelor, pe care a trimis-o la concursul de proză SF organizat de „Almanahul copiilor”, povestirea a fost menţionată la Poşta redacţiei. Între 1992 şi 2000, a publicat sporadic povestiri în revistele Luceafărul, Anticipaţia şi Discobolul, apoi, din anul 2002, a trecut la mediul virtual. Anul 2013 i-a adus autorului Lucian Dragoș Bogdan reîntoarcerea la pasiunea pentru literatură, a început să scrie cu regularitate în reviste online şi tipărite, antologii, almanahuri şi volume colective. Anual publică câteva cărţi – singur, sau în colaborare cu diverși autori (în special cu Teodora Matei) – lărgindu-și repertoriul de la SF către genurile poliţist şi de dragoste. (sursa: luciandragosbogdan.ro)

Zilele trecute am finisat cartea „Fata cu rochii înflorate” semnată de autorul Lucian Dragoș Bogdan, iar aseară am finisat noul său roman „Șase”; stau și acum între ce e real și paradoxul în urma căruia s-a creat o poveste peste măsura așteptărilor mele. Autorul s-a jucat cu mintea mea aducându-mi nu doar o poveste de dragoste ci o continuitate înmulțită de mai multe ori pregătită să îmi lase loc de întrebare,… ce-ar fi fost dacă?

Descriere: „Aflat în Edinburgh pentru a participa la un concert al trupei Led Zeppelin, Roger Jones primește o invitație la masă de la o femeie necunoscută. Una care, însă, pare să știe multe despre trecutul lui și care moare a doua zi, lăsându-i moștenire întreaga avere. Cu ajutorul ei, Jones pune bazele unei publicații, devine bogat și influent – o viață la care nici măcar nu îndrăznise să viseze. Atâta doar că, o dată la zece ani, enigma femeii iese din nou la lumină, dezvăluind o poveste incredibilă.”

O, ce mai carte… chiar vreau cu asta să încep. În primul rând pentru că dintr-o acțiune în alta am fost pasată fără rețineri de autor într-un carusel al emoțiilor, apoi povestea ce mi s-a arătat în față a demarat vie în ochii mei semeni unui déjà-vu în flashuri ce mi-a făcut inima să pulseze, iar finalul… uite aici ironia sorții, e unul care te face să privești năucit gândindu-te că nimic nu e ceea ce pare, și că ce de fapt credeai că s-a încheiat e o nouă portiță de … va urma. Sau cine știe, poate autorul ne-a lăsat nouă dreptul de a notifica tot ce am așteptat, ce am vrea să suplinim sau să schimbăm în viața eroului principal în nevoia de a-i ostoi zbuciumul lăuntric. Dar să vă povestesc un pic despre acel bărbat care printr-un joc al karmei ajunge să întâlnească o femeie misterioasă, total necunoscută dar care îi joacă în față o familiaritate departe de starea sa tinerească.

Roger Jones, un bărbat care se lasă purtat de val într-o viață în care parcă nu-și aparține însoțit de băutură, distracție și sex acesta alături de amicul său Ian își semnează într-o noapte mersul viitorului. Cum, vă întrebați, simplu- o femeie care știe despre Roger mai mult decât ar ști el îi lasă o avere, care pe parcursul anilor cei doi amici o gestionează cot la cot. Acum o să urmeze întrebarea, cu ce scop i s-au lăsat banii, sau de ce? răspunsurile vor apărea pe parcurs în forma unei povești desprinse dintr-o scenă de ficțiune care îi lasă bărbatului gustul amar al pierderii. A abandonului în care se îmbracă ani de ani într-o așteptare continuă a acelei prime, a doua, a treia, a patra, cincea și a șasea femeie. Zeci de ani parcă trăiți dinafara scenei proprii într-o stare de cum va fi?… ce va fi?… cum va arăta?, oare mă va recunoaște? îi pun în față o poveste incredibilă ce se scrie o dată cu pecetluirea acelor emoții în care se lasă pradă.

Viața i se dovedește încărcată cu de toate, căsătorit devreme acesta realizează că a făcut o mare greșează, evadarea o vede în călătoriile făcute cu amicul său în escapadele informale pentru ziarul propriu, iar aici nopțile petrecute cu femei străine îi stăvilesc plăcerile dar nu și golul ce-l are în suflet, până interacționează cu „ea”, un avatar al acelui suflet predestinat să-l bântuie o viață în căutarea împăcării veșnice, astfel, o dată la zece ani, enigma femeii iese din nou la lumină, răscolindu-i pacea și mintea. Și totuși, chiar dacă suferă își redă tot timpul așteptării, chemării și atingerii acelui punct al plenitudinii alături de femeia cu chip necunoscut însă familiar. Până când piesele se pun la punct, sau doar așa iluzie ni se creează… cine știe. Vă îndemn să aflați.

Pe măsură trecerii anilor Roger devine tot mai pregătit sufletește de ce va fi, chiar dacă investigațiile ce le face încâlcesc lucrurile și mai tare iar pe alocuri te pierzi în tumultul de informații. Apoi te aduni, și parcurgi un traseu în care descoperi mai multe persoane ce iau parte la acest joc al sorții, și conștientizezi că uneori ești neputincios în fața destinului și a celor deja predestinate. Totul parcă deja e orchestrat iar ce îți rămâne să faci e să te supui și să rescrii frazele, emoțiile, și viața. În toată încâlceala sa!

Cartea „Șase” de Lucian Dragoș Bogdan mi-a arătat o altă față a sorții, în care moartea poate fi un început, în care finalitatea poate deschide o portiță a unor taine încă de noi neexplicate și cum un suflet poate însemna mai mult decât un chip. Povestea în sine s-a dovedit a fi o lectură cutremurător de interesantă, care îți arată că viața te poate urca până la cele mai mari înălțimi, dar, care vine cu un preț ce trebuie plătit mai devreme sau mai târziu. Iar cu privire la titlu vă invit să îi descoperiți singuri semnificația și rolul, ve-ți avea parte de o surpriză, acesta având un impact asupra modului de desfășurare a acțiunii și nu numai. Eu am rămas încă cu o stare de… ce-ar fi fost dacă?! 

Cartea „Șase” poate fi comandată pe site-ul Editurii Tritonic. Pe mine mă găsiți pe pagina de Instagram dedicată lecturii, apostolcristinuta – o căsuță plină cu recomadări de carte și nu numai!

Citind-o pe Cristina Cristea. Cartea „Scrisoare pe o floare de salcâm”

****

„în serile când plouă,
mai ales atunci când plouă,
să nu mai simt
dacă plâng eu
sau doar salcâmii
își scutură floarea
ca o pecete de final
peste o scrisoare de dor
pe care tu
n-ai să o citești
niciodată.”

(din poezia „Scrisoare pe o floare de salcâm”)

După cum spunea Stephane Mallarme, „sarcina poeziei să curețe realitatea îmbâcșită de cuvintele noastre prin crearea unor spații de tăcere în jurul lucrurilor”; astfel, într-un dans al tăcerilor și parfumului de salcâm am pătruns într-o lume sensibilă a cuvintelor ce au menirea să transforme nopțile în zile, vocea în șoapte și așteptarea în apropiere de sensibilitatea debordantă a scriitoarei Cristina Cristea și a poeziilor sale în minunatul volum „Scrisoare pe o floare de salcâm”.

Ca un grădinar ce-și îngrijește salcâmii roz, rarele flori înmiresmate autoarea Cristina Cristea pune accentele pe viața în toată paleta de culori a emoțiilor ce le-a adunat ca într-un cufăr prețios. Cu o delicatețe aparte fiecare vers curge încărcat fiind de o eleganță deosebită, iar beatitudinea vine o dată ce consumi acea emoție a citirii plutind parcă o dată cu fiece literă fredonată în gând într-o simfonie a ce-a fost și ce va fi. Iar bucuria vine o dată ce realizezi că poezia autoarei e însăși împlinirea de care aveai nevoie, acea care te umple de har, dar din darul rimei.

Avansând, dând foaie cu foaie pătrunzi într-o lume ce te ademenește suav, te face să-ți iei zborul într-un vals al completamentelor, punând piesă cu piesă într-un cadru al vieții firești și totuși îndulcite de îmbrățișarea poemelor. Iar emoțiile pe care mi le-au lasat versurile sunt din cele unice cum doar poeziile mi le înrădăcinează în inimă, unele ce se imprimă pe inimă și pulsează pe retină încă multe zile în nevoia pecetluirii frumosului în mintea mea.

„Dar eu,
eu nu pot fi așa,
eu doar iubesc
și visez
și sper
și te chem,
și abia atunci când mâna ta
îmi mângâie tandru
rănile de pe obraz,
las să îmi alunece întâia lacrimă
știind că sunt iarăși întreagă
și frumoasă
ca un lotus abia înflorit.”
(din poezia „Sfidare”)

După cum menționa George Călinescu: „poetul este delegatul veşnic al sufletului omenesc în simfonia spiritului universal„, astfel am simțit și eu dezlănțuirea de emoții a autoarei Cristina Cristea, ea a făcut puntea dintre frumosul desăvârșit cu lumeasca tresărire, acea care e în căutarea unei alintări, sau îmbătări cu aroma unei licori a versurilor menite să armonizeze coardele unui suflet rebel.

… și atunci înțeleg că pentru tine eu sunt și primăvară și vânt și cireș înflorit…

Iar poezia, acea tornadă de stări în câteva cuvinte … după Augustin Jianu, este: „matricea de reprezentare, retina sufletească a unei fiinţe sensibile.”, iar aceasta e definiția completă a acestei minunate cărți ce poartă semnătura autoarei Cristina Cristea, o făuritoare de vibrații, de intensități și explozii de culoare, și nu printr-un tablou în acuarelă, ci prin rima însuflețită.

Volumul de poezii „Scrisoare pe o floare de salcâm” a fost o lectură pe cât de ușoară pe atât cu impact, copleșindu-mă cu freamătul unei gingășii debordante. O carte pe care ar trebui orcine să o găzduiască în bibliotecă și să o citească, să o recitească și nu în ultimul rând să o simtă… suavă, unică și roz!

„E o lume între noi,
dar privirile noastre
se îmbrățișează strâns,
iubindu-se cu disperarea
unui condamnat la moarte
ce și-a băut și ultimul cocktail
de speranță,
dorindu-și să uite
că în cenușa caldă a zorilor
nu va mai fi nimic
decât nesfârșită
tăcere.”
(poezia „Infinit”)

Impresii: Poezia Cristinei Cristea este o simfonie fluidă a unei minți răscolite de dragoste de viață. Poeta este, prin propria scriitură, o floare de salcâm roz. Neapărat roz, pentru că e o specie rară, așa cum este și cuvântul pus la baza unui univers descriptiv, cu case mici și albe, cu mușcate la ferestre, cu cireși înfloriți și dragoste ce se întinde curat în pânze pictate de amintiri, colorate adesea olfactiv. Emoțiile se scriu pe petale de floare, care se transformă adesea în fluturi, reinventând un ludic al gingășiei trăirilor. (Em Sava)

Cartea „Scrisoare pe o floare de salcâm” poate fi comandată pe site-ul editurii Siono!  Pe mine mă găsiți pe pagina de Instagram dedicată lecturii, apostolcristinuta – o căsuță plină cu recomadări de carte și nu numai!

Citindu-l pe Lucian Dragoș Bogdan. Cartea „Fata cu rochii înflorate”!

Lucian Dragoș Bogdan s-a născut pe 16 iulie 1975 în Alba Iulia, Alba. În 1987, a scris povestirea Triunghiul Bermudelor, pe care a trimis-o la concursul de proză SF organizat de „Almanahul copiilor”, povestirea a fost menţionată la Poşta redacţiei. Între 1992 şi 2000, a publicat sporadic povestiri în revistele Luceafărul, Anticipaţia şi Discobolul, apoi, din anul 2002, a trecut la mediul virtual. Anul 2013 i-a adus autorului Lucian Dragoș Bogdan reîntoarcerea la pasiunea pentru literatură, a început să scrie cu regularitate în reviste online şi tipărite, antologii, almanahuri şi volume colective. Anual publică câteva cărţi – singur, sau în colaborare cu diverși autori (în special cu Teodora Matei) – lărgindu-și repertoriul de la SF către genurile poliţist şi de dragoste. (sursa: luciandragosbogdan.ro)

Sunt la prima mea întâlnire cu scriitorul Lucian Dragoș Bogdan iar ce mi s-a așezat în față mi-a încălzit inima; știindu-l un autor SF mediatizat pe rețelele de socializare am avut o doză și mai mare de curiozitate să-i cunosc și latura sensibilă a dragostei și emoțiilor printr-un titlu de carte de-a dreptul feminin, „Fata cu rochii înflorate”. Povestea s-a dovedit a fi complexă, ca o zi de vară gata să te pârjolească cu temeraturi ridicate dar și să te răcorească redându-ți pofta de mai mult, mai intens, un roman scris de un bărbat ce a creionat dragostea din ambele direcții cu precizia unui maestru.

Ar putea fi o imagine cu carte, natură, copac şi text care spune „Lucian DragoÈ BOGDAN Fata cu rochii înflorate”

Povestea ne primește în plin avânt într-o scenă bizară, o femeie este îngrijorată că tatăl său după serbarea zilei sale va muri, de unde această certitudine nici ea nu e sigură, din acest considerent merge la poliție cu câteva ipoteze repetate în prealabil pentru a fi convingătoare. Gisela, polițista încearcă să nu fie sceptică și să păstreze o corectitudine ce-i impune statutul promițând-i Helgăi că va veni la ziua tatălui ei și va fi cu ochii în patru. Ironia face ca fiica să aibă dreptate iar moartea ce a venit ca un gong descoase secrete adânci ale familiei, se năruie relația dintre Helga și soțul acesteia Martin, chiar dacă sfârșitul era eminent după adulterul ce plana deasupra capului lor sub chipul sculptat al unui avocat bine cotat, fiica celor doi trăiește într-o lume paralele a vinei și resentimentelor iar într-un final o nouă tragedie face ca totul ce a fost împrăștiat în ani să se apropie într-o formă mult mai calmă, boala lui Martin și verdictul final ce nu e unul înbucurător și acea „fată cu rochii înflorate” să schimbe direcțiile vânturilor unindu-le și direcționându-le acolo unde înseamnă „acasă”.

Cum povestea nu se oprește la o familie alte tragedii, revolte și vieți se întretaie într-un joc al circumstanțelor, polițista Gisela Schwarz cunoaște dragostea în chipul sirianului Hussein, iar Martin în cel al rezervatei Anna, cea care îi este sprijin în ultimele sale zile și îi devine lumina divină. Printre toate dramele ce unesc aceste suflete într-un fir al sorții ancheta își ia avânt o dată ce multe necunoscute ies la iveală ce parcă strigă, ceva dubios totuși se întâmpla în comunitatea liniștită în care trăiește bătrânul însă nimeni nu poate confirma că ar fi ceva ce ar avea o finalitate. Până când… cineva dă cărțile pe față.

Pe fundalul unor iubiri și neiubiri, a unor suflete încarcerate și secrete ce ies la iveală Germania se confruntă cu un val de veniri a refugiaților sirieni iar conflictele nu contenesc mai ales că un viol și multe alte nelegiuri pun amprenta pe stabilitatea unei Germanii pline de prejudecăți. Iar rezultatul e înfiorător, nu departe de ce se întâmplă acum în lume. Și e păcat…

La final toate intrigile, tainele, necuvintele au ieșit ca un tsunami ce m-au răvășit, autorul a scos treptat apoi toate deodată provocându-mi o stare de neliniște, o bulversare aflând că „fata cu rochii înflorate” e mai mult decât o refugiată, e mai mult decât o tăcută tânără ce-și ascunde trectul îngrijind cu minuționzitate un bărbat pe ducă, e o femeie ce a vrut cu toate forțele să închidă un capitol din viața ei acum plătind pentru o soartă pe care nu a dorit-o și care a încarcerat-o într-o colivie de aur.

Romanul „Fata cu rochii înflorate” mi-a arătat că nu toate se învârt în jurul unui personaj, că totul e mult mai complex și divers, așa- ca în viață. Autorul a dat culoare și forme semeni unui creator unic, fiecare personaj a avut rolul său de jucat în piesa numită „viață” chiar dacă au fost mână în mână cu dragostea și ura, gelozia și abandonul, taina cu sinceritatea, pierderea cu regăsirea; toate au însemnat un tablou menit să îmi trezească emoția și dorința de a întinde o mână fiecăruia empatizând, trăind durerea și experiența fiecăruia într-o formă sau alta. Astfel, paleta a unit opera într-un tot întreg aducându-mi mie ca cititoare o plăcere deosebită prin vizionarea ca într-un film pelicula unor vieți ce o iau de la zero reînvățându-se să iubească și să nu posede, să prețuiască și să nu ceară, să simtă nu doar să mimeze emoția, și nu în ultimul rând să trăiască clipa ca fiind ultima!

Recomand cu căldură romanul îndemnându-vă să aflați cine e posesoarea rochiei înflorate și care a fost rolul său în această poveste!

Ar putea fi o imagine cu carte, natură, copac şi text care spune „Lucian DragoÈ BOGDAN Fata cu rochii înflorate”

Cartea „Fata cu rochii înflorate” de Lucian Dragoș Bogdan poate fi comandată de pe site-ul Editurii Tritonic!

Citind-o pe Em Sava. Cartea „Orizuru”!

Am primit binecuvântata primire printre cuvinte a autoarei Em Sava prin romanul său „Ana”, iar ce mi-a fost dat să descopăr a deschis în mine o nostalgie și un dor de neam, de mioritic, de tradițional ce doare. Iar povestea, e alint dar și durere, e soartă dar și declin, o încercare a unor generații atinse de război și jertfă între predestinarea destinului și mângâierea dragostei. Astăzi însă autoarea bucură ochii cu o nouă operă „Orizuru”, carte ce s-a dovedit a fi după cum îi este definiția un cocor doar că nu de hârtie ca în minunata artă origami ci o zburdată emoție de plutire, ce zboară între cer și pământ, peste ape și anotimpuri în căutarea de sine, a calmului și a fericirii suflului omenesc prin definirea termenului „acasă”.

Descriere: „Orizuru cuprinde viața cu accentele ei comice sau/și filosofice, cu drame și mari bucurii, întâmplări cu final neprevăzut și accente ale vieții trăite de o româncă peste ocean. Dragostea poate fi reală sau virtuală, poate fi poezia absolutului sau o dezamăgire pleoștită ca o baltă de toamnă.
Orizuru, așa cum e prezentat în titlu, e o încercare de făurit aripi, e viața în firescul ei, o împletire de râs, lacrimă, de năzuință și împlinire, de vis și realitate.

Emigrată din România în Canada, Em Sava aduce într-un singur loc două lumi uneori antagoniste, demonstrând existența unei ambivalențe care face posibilă transmutarea conceptului de „acasă”, diseminarea lui în locuri, uneori, diametral opuse – și nu doar geografic.
„Orizuru” nu e doar o carte, ci o stare de spirit, un panopticon de emoții în cel mai bun sens al cuvântului, de unde nu lipsesc iubirea și tristețea, râsul și, uneori, lacrimile – stări firești pentru un om care, prin schimbarea de mediu și mentalitate, a ales să se schimbe pe sine pentru a-și construi un „acasă” departe de casă.”

Cu un condei avut doar de cei însemnați Em Sava mi-a adus datorită scurtelor povești un dor cum doar persoanele ce pleacă de lângă rădăcina casei părintești o știu, acei care își lasă baștina în urmă pentru a-și îndeplini un vis; cum, în ce mod și ce sacrificii viața încă va arăta evenimentele în față, atunci când zilele devin străine iar cel pe care-l credeai seamăn te dezamăgește, atunci când un blid îți readuce copilăria iar un măr din pomul grădinii parcă și peste ani îți miroase vulnerabilitatea de a fi un punct în marea de oameni ce vorbesc străin, simt diferit și orânduiesc viața altfel.

Ca o esență tare semeni unei tincturi rare fiecare poveste înșiruită de Em Sava a atins coarde sensibile scoțând la iveală un tremur, un oft, o lacrimă în colțul ochiului; și cu sinceritate susțin că nu pot să vă povestesc despre „Orizuru” ca despre oricare carte, deoarece nu e- aceasta e specială într-un mod în care ai vrea să o strângi la piept ca pe un copil rătăcit care are nevoie de o îmbrățișare pentru a-și aduna curajul pentru a înainta. Veți găsi o carte scrisă bine și care transmite efervescent emoția în toate nuanțele fie că sunt înfloritoare fie că arată cu degetul anume acolo unde doare. Iar dozajul nu e, doarece starea care a fost să fie transmisă mi-a intrat în inimă, s-a imprimat pe retină și mi-a vociferat gongul de „vreau acasă” pentru că sunt și eu departe de prispa în care mai mereu mă împiedicam, de nucul care e deja îmbătrânit, de via care s-a rărit în ramuri și acei doi părinți care înțeleg dar suferă în ani departe de puii lor. Astfel, citind cartea, poveste cu poveste, întâmplare cu întâmplare am simțit frământarea autoarei, bucuria, succesul, descurajarea și tendința de a duce la bun sfârșit dorința prin scris.

„Azi despre ieri când era mâine.”

Dintr-o notă în alta nu aș vrea să redau din text, aș estompa lumina și coloritul suav, pot doar să spun că poate din nevoia de protecție păstrez taina orizuru-lui spre ai cinsti zborul și a îndemna curiozitatea să-i admire voiajului spre… a fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar povesti…

Vă îndemn la lectură, cartea va fi o surpriză plăcută deoarece stilul de scriere a autoarei e proaspăt și totodată încărcat de acel „ceva” părintesc care ocrotește dar și mustește a înțelepciune. Înveți înaintând în scriere să prețuiești mai tare clipa, să trăiești totul la o altă intensitate, să îți iei zborul mai sigur în forțele proprii și să crezi că mâine va fi o nouă zi mai bună decât cea de ieri.

Și totuși…

„Viteză ne cheamă. Facem planuri până la sfârșitul Timpului, deși sunt chiriași de ocazie. Dacă ne-am opri o secundă, cât să ne scoatem pălăria, să-i respirăm clipa și tăcerea? Căci ne numim Trecere. Și atât.”

Cartea „Orizuru” de Em Sava poate fi comandată de pe site-ul Editurii Siono! Vă urez lectură plăcută!