Poezia pentru mine întotdeauna a avut un colț aparte în inimă. Fiecare vers în parte mereu a atins mai sensibil coardele subconștientului răscolind acel gong al plăcerii ce doar rima o poate redescoperi la mine. Valeriu Butulescu spune despre poezie că ea este…„un testament în versuri, fără timbre fiscale”, iar eu îi dau dreptate, doar înșiruind emoția prin poezie poți lăsa în urma ta idealul din sufletul unui poet.
Astăzi vreau să vă vorbesc despre noua carte citită de mine, un volum de versuri ce mi-au clădit cuvânt cu cuvânt o emoție ce încă mai vibrează în inima mea. Cartea „Zbor desculț” de Ludmila Rain nu a fost doar o carte și atât, a fost pasiunea unor anotimpuri, a fost iluzii și refugii, a fost visarea înălțătoare dar și pierderea zborului, a fost lacrimi dar și îmbărbătarea prin iubire. A fost idealul realității îngânat pe foaie de o inimă de poet.
„Eu n-am cerut să-mi placă poezia, Pe mine poezia m-a ales, M-a miruit cu câteva cuvinte Din care pot să-mi fac un Univers.”
„M-am ridicat zburând în cercuri, Te-am tot pândit să văd ce faci… Venisei doar c-o haină veche, Târziu în iarnă să mă-mbraci.”
Valeria Mahok menționa că „poeziile sunt florile câmpului sufletesc parfumate de intensitatea simțiri emotive”, și cât adevăr are, cu o astfel de încărcătură parfumată m-a întâmpinat și cartea Ludmilei, aroma ce mi-a îmbătat simțirea este și va rămâne, tamponată pe piele și înscripționată pe retină. În cartea ei albastru parcă nu e doar o culoare, parcă toamna nu e o trecere și parcă iubirea e mai delicată. Fiecare revărsare de sentimente nu mi-au fost străină însă totuși a păstrat acel gust al noului.
Cartea „Zbor desculț” a fost o muzică a sufletului înșirată ca o salbă de mărgele printre degetele mele spre ai atinge rafinarea. Fiecare cuvânt s-a strecurat prin gândurile mele creând un gong al umplerii, a descoperirilor într-un noian al profunzimilor. Poezia autoarei Ludmila Rain este și va rămâne însușirea unică peste iubire, durere, dezamăgire și suferință într-o mare a universului.
„Am văzut și-am auzit Cum o cântă psalții, Dragostea și-atunci când moare Vindecă pe alții.”
Recomand cartea cu cea mai mare plăcere, aceasta poate fi achiziționată de pe site-ul Editurii Literpress Publishing, iar pe mine mă găsiți pe pagina- @apostolcristinuta unde puteți afla noutăți literare din biblioteca mea!
Olga Menai s-a născut în data de 29 iulie 1990, a crescut într-un sat de lipoveni din județul Constanța. Aceasta menționează: „Am început să cochetez cu poezia pe la vârsta de 13 ani, însă, abia la 24 de ani, în 2014, am publicat primul meu volum de poezii, „Suflet dat la schimb”. De atunci, am continuat să scriu și să public poezie, dar și proză. Ceea ce mă inspiră este viața, în egală în care scrisul este metoda mea de vindecare.”
Recent am citit cartea „Copilul cu buză de iepure” semnată de Olga Menai, o carte ce m-a răscolit până în adâncurile sufletului meu, o poveste ce mi-a arătat durerile nemărginite dar și viziunile noastre limitative într-o societate care ar trebui să ne fie prietenă. Astăzi însă vreau să vă vorbesc despre cartea „Poarta iadului” tot de această autoare cu un har aparte ce mi-a conturat un alt gen literar cât și o altfel de orânduire sciitorească. Pe lângă faptul că s-a dovedit a fi un urban-fantasy destul de accelerat această carte a fost de un suspans acaparator menit să mă fiarbă la foc mic.
O poveste în care nimic nu este așa cum pare...
Avem ca eroine pe două surori ce trec printr-o tragică pierdere, acestea își deplâng moartea accidentală a părinților săi. Tess și Marisya încearcă să țină totul sub control însă durerea pune stăpânire pe ele, mai ales că Tess în nefericitul accident și-a pierdut și logodnicul. Cum o nenorocire nu vine niciodată singură una peste alta fiecare dintre surori încearcă fie să-și țină în frâu puterile vrăjitorești dezicându-se de ele, fie exploatându-le neîncetat fără acel iz al pericolului, însă soarta are planuri pentru fiecare mai ales că în casa familiei Bosco se instalează mătușile din linia mamei care sunt din Clanul Vulturului, adepții magiei binelui. Acestea vin atât pentru a deplânge tragedia dar totodată pentru a avea grijă de Marisya, Aleasa care s-a născut în familia lor pentru a fi acea care poate folosi piatra vieții și a morții. Două forțe care dacă nimeresc pe mâini străine ajung să fie nimicitoare.
Pe cât e de Tess cu picioarele pe pământ pe atât e Marisya de înverșunată pe lume, pe soartă și pe faptul că mereu cineva le ascunde ceva, iar secretele întradevăr nu sunt puține pe linia familiei lor. Părinții au încercat să le țină departe de lumea vrăjitoarelor și a magiei însă curiozitatea mereu a trasat semne de întrebare, și doar cei isteți au prins firul corectitudinii, și nu a fost tânăra noastră rebelă. Cu o atititudine tipic adolescentină Marisya ajunge să fie manipulată, iar direcția în care merge nu este nici pe departe una corectă, doar realizând sub ochii proprii pierderea ce era s-o săvârșească aceasta își face alegerea. Însă gustul amar persistă. Și înțelege într-un final, ce e mort, mort trebuie să rămână.
Dacă a fost cu adevărat un accident moartea părinților. Dacă au putut aceștia să le ferească pe fetele lor de nenorocirea de a deschide porțile iadului, sau dacă le-au pregătit suficient să țină piept altor clanuri vrăjitorești ce s-au păstrat de-a lungul anilor vă îndemn să aflați, pot doar să vă spun că răul i-a chipul binelui și binele înbracă straiele inocenței doar pentru a-și atinge scopul. Și fie ea magie neagră sau albă totul în această lume supranaturală are un preț, care va fi cel pe care-l vor plăti fetele familiei Bosco vă provoc să lecturați această fantastică poveste în care sacrificiul e scris în sânge, în care pierderile se întretaie cu regăsirile iar după vuietul întunecimii vine cea mai călăuzitoare zi.
Cartea „Poarta iadului” a fost o lectură accelerată la propriu care nu mi-a dat nici un pic de respiro. Am plonjat într-o acțiune ce a fost într-un crescendo cutremurător, am palpat suferința fetelor dar am și trăit aventura lor cot la cot, le-am admirat curajul dar și încăpățânarea venită din sângele lor fierbinte de vrăjitoare. Povestea am ales-o special pentru această perioadă din apropierea Halloween-ului pentru a reîntregi tabloul de fantasy cu cel al goticului ambiental. Și nu am dat greș, am primit o adevărată plăcere iar pentru asta un mare mulțumesc autoarei.
Tot ce se face în numele iubirii are un rezultat frumos. Tot ce se înclină spre dragoste nu are cum să nu te treacă printr-un amalgam de stări având menirea să aline, să alinte privirea. Și să placă. Astfel, cartea de astăzi a cuprins toată paleta de emoții ce definesc acei fluturi în stomac, acel dor îndreptat spre acel el, acea feerică plăcere și acel tremur trupesc împlinit doar într-o respirație la doi. O carte în care mi-am scăldat ochii și am ieșit de acolo mai ușoară decât aș fi crezut.
Cartea „Dimineață cu iubire” de Ludmila Rain apărută anul acesta la editura LiterPress Publishing a venit ca o toamnă în toată splendoarea sa, de ce toamnă și nu alt anotimp… deoarece a fost atât de colorată prin metafore, prin enumerări visătoare încât am plonjat semeni unei frunze purtate de vânt într-o simfonie neprețuită, una care mi s-a alipit de suflet dându-mi acel dans al nemuriri ce doar poezia ți-o poate dărui.
„Dimineața a fost dulce, Două cești, cafea cu soare Și ca nimeni să nu știe Ai adăugat candoare.”
„Iubirea mea cu ochi din mare Și gura de sălbatic mac, Sărută-mă tăcut pe umeri Când de cămașă mă dezbrac.”
După cum bine știți pentru mine poezia e acea gură de aer care îmi oferă mai multe decât orice scriere. Dar e și acea care nu mă lasă să o înșiruiesc aici spre a nu-i știrbi din profunzime. Astfel o recenzie la o carte de poezii îmi este de o mie de ori mai greu să o realizez, sincer, îmi vin greu cuvintele deoarece ele rămân captive acolo printre strofe, printre legămintele făcute de autoare și mine, între zbuciumul ce se produce prin rimă și ceea ce mi se sedimentează pe propriul suflet. Și totuși, din nevoia de a vă surprinde pot spune că autoarea Ludmila Rain a plăcut de la primele unduiri ale strofelor, cu o maturitate controlată aceasta păstrunde sub piele îndemnând cititorul spre ai fi martor la toate iluziile și dorurile, la toate diminețile fugare dar și acelea încărcate cu iubire, la toate nopțile străine și la zorii parfumați de cafea.
Cartea abundă de căutări și răspunsuri, de iubire plăpândă dar și de acea melancolie de „îndrăgosteală”, o nevoie venită să completeze firea noastră, să ne inunde simțurile și să trezească în noi tot ce-i mai viu. S-a dovedit a fi un volum plin de înțelesuri, unele cunoscute de noi până la lacrimi iar altele ce ni se vor înlănțui în jurul gândurilor noastre producând acele reacții de copleșeală prin absolut.
Și cum am menționat la început că fac asociere dintre toamnă și acest volum, uite că fiecare poezie din el a fost un tablou individual ce a completat o galerie în plină desfășurare. Tablouri ce au marcat creionarea iubiri, atât trăite din plin cât și lăsate să se așeze în noianul anilor. Lectura s-a dovedit a fi suavă și într-o complezență familiară. Parcă și acum îmi răsună în gânduri versurile, de iubire, de așteptare, de dor.
„Mai toarnă-mi o cafea amară, Căci dulce-mi ești, nectar de primăvară. Să se învârte Soarele- îl las… Tu ești aici! Ce bine c-ai rămas!”
Cartea „Dimineață cu iubire” a dat startul unor emoții copleșitoare. Volumul de versuri m-a cucerit și îl recomand cu drag, pentru că fiecare dintre noi are nevoie de o pauză de la tot pentru a se alinta cu o poezie de suflet pentru inimi înstrăinate, deoarece versul vindecă, doar el are puterea în câteva cuvinte să răscolească furtuni dar și să unească cerul cu pământul într-un dans al trăirilor intense. Cartea te înalță până la cele mai pure și desăvârșite trepte ale iubirii dându-ți aripi și dorințe către și în numele sensibilității.
Vă îndemn la lectură, poezia e mai mult decât niște versuri, e hrană pentru suflet!
Astăzi am finisat o carte de-a dreptul emoționantă, una care mi-a amintit cât de vulnerabili ajungem când totul scârțâie în viața noastră, una care a atins acele coarde cunoscute de mine deoarece am avut și eu un caz în familie de acest gen cât și sinceritatea debordantă pe care autoarea nu a dozat-o, ba chiar nici nu a cosmetizat-o, a lăsat ca totul să ne învălui și să ne trezească, să ne semnalizeze pericolul chiar dacă e poleit în zâmbete și subânțelesuri.
Cum deja am citit cele două cărți semnate de autoarea Aura B. Lupu, ”Trăirile Aurei”, „Trăirile Aurei V-II” eram la curent cu stilul direct a acesteia însă ce mi s-a așezat în fața ochilor a fost pe departe mult peste așteptările mele. Încă de la primele pagini impactul a fost fulminant, datele cât și direcția presărată de Aura mi-a răscolit zona de confort. Mi-a biciuit emoțiile ducându-mă cu gândul la cât poate rezista un suflet de femeie…
„Aura iși încredințează trăirile jurnalelor, după care iese la iveală cu un verb decis, provocator. ,,Mai am momente cand plâng, scriind. Dar, de cele mai multe ori, e de bucurie. Că pot manifesta ceea ce simt. Că pot impărtăși ceea ce gandesc. Și, mai ales, că pot exprima ceea ce sunt: Eu. Și atât.””
O avem ca eroină pe Alisa, o tânără care se complace într-o relație toxică, după bătăi repetate aceasta își adună tot curajul pentru a divorța. Această decizie însă o duce într-o altă extremă, lipsurile o fac vulnerabilă în fața societății defecte. Având doi copii și un fost soț ce nu-și ia în serios contribuția legală față de copii Alisa ajunge la limita puterilor iar o propunere venită de a pleca peste hotare îi unge sufletul dar îi accelerează totuși mintea. Foarte nesigură dar cu vise mărețe la bani mulți aceasta se învoiește într-o călătorie spre noi posibilități, însă ce descoperă e mult peste puterile ei. Și totuși, ca o războinică își apără demnitatea.
„Cotidianul poate fi extrem de dur. Ce faci dacă omul iubit te transformă în sac de box, viața e o lămâie acră și nu ai doar grija ta? Plecarea la muncă în străinătate pare a fi unica soluție. Dar dacă munca promisă se demonstrează a fi o capcană?”
De multe ori mi-a repetat și mie mama, „fii atentă că cel apropiat te poate da în gât”, inițial nu am înțeles aluziile ei, însă cu timpul da- la această concluzie ajunge și eroina principală atunci când de propria sa prietenă este trădată spre a fi de vânzare într-o țară străină ei. Tocmelile s-au făcut pe la spate, iar miza a fost una deja știută, însă ce nu au pus ceilalți în calcul e puterea de rezistență a Alisei, aceasta se adună din mocirla în care este și chiar dacă e la capătul puterilor nu vrea să se piardă pe sine, tot ce-a mai rămas stâns după o căsnicie de coșmar.
Situațiile în care nimerește eroina, cât și întorsăturile ce o călesc fac din ea o fire și mai puternică, o zdruncină bine dar și cred că îi dau acel avânt și motivație de a fi „ea” mai presus de tot. Și atât. I-am fost alături Alisei și am plâns la unison durerea ei, depărtarea ce a ținut-o înstrăinată de copii și neputința ei de a o lua de la capăt. Cum s-au întors toate cărările sau ce a înfruntat Alisa vă îndemn să aflați, sincer… această carte nu se rezumă, ea trebuie citită și, atât!
Cartea „Eu. Și atât” este o poveste ce te răscolește. Nu poți fi impasiv la toate cele înșiruite aici. O carte plină de emoție ce vine ca un duș rece arătând și partea cealaltă a monedei, acolo unde nu totul e roz și nu tot ce se vede plăcut la exterior e și curat la interior. Povestea s-a dovedit a fi una a contrastelor, a luptei și a dezrădăcinării forțate în nevoia de a fi, de a proteja și oferi. Recomand cartea cu drag, eu am rămas cu o vagă întrebare… ce-ar fi fost dacă?
Raluca Poenaru s-a născut în 1978 la Curtea de Argeș. Aici, doar cărțile și prietenii ei au salvat-o de plictiseala cumplită care domnea peste tot. Pasiunea pentru lectură a urmat-o la universitate, dar mai târziu și-a descoperit interesul pentru finanțe, apoi pentru marketing și în cele din urmă s-a hotărât să se specializeze în IT. Singurele constante din viața ei au rămas însă lectura și scrisul. Ea și Pericol au câștigat Trofeul Arthur în 2017.
Raluca Poenaru: „Lumea din care am fost obligați să plecăm cu toții e veselă, colorată, fericită. Putem să ne întoarcem în ea”. Ascultă recomandările scriitoarei dintr-o înregistrare audio pe site-ul Europa FM, în cadrul campaniei Citește românește! (sursa: aici)
Noi am început călătoria literară alături de Raluca Poenaru cu minunata carte a lui „Pericol”, un copil năzdrăvan care ne-a amuzat teribil. Și cum bine știți că adorăm Editura Arthur pentru colecțiile impresionante de cărți cu siguranță vom mai suplini biblioteca și cu celelalte volume ale autoarei.
„I se spune Pericol și e foarte mândru de porecla lui. Părinții și profesorii nu-l înțeleg nici un pic, iar Pericol știe că n-are rost să le explice. Cum, el, Pericol, un răzvrătit fără pereche, să fie înscris fără voia lui la un concurs de creație? La o întrecere de zoologie? (Astea-s pentru tocilari.) Și, culmea, să facă echipă cu niște fete?! (Asta i-ar distruge complet reputația.)„
…
Îl avem ca erou principal pe Eugen, un băiețel bun la toate, cum ar fi: năzbâtii, complicații copilărești, idei năstrușnice și sucite venite cu miile și multe altele ce îi fac viața intensă iar copilăria colorată, la propriu și la figurat. Sper că o să treacă eroul nostru cu vederea faptul că i-am zis pe nume, deoarece el își spune Pericol, și doar așa se știe el, altfel își pierde autoritatea prin cartier.
„Eu nu sunt oricine. Eu sunt Pericol! Am o reputaţie de apărat, nu pot fi văzut cu fete la film, cu piticanii enervante şi mai ştiu eu ce alte prostii de-astea…”
Toată aventura pornește atunci când Pericol dorește pe cont propriu să câștige o excursie la mare, în care să nu fie însoţit de părinţi. Iar de aici toate evenimentele iau amploare uneori și fără ca eroul principal măcar să depună efort. Alături de prietenii săi acesta colecționează cele mai fantastice amintiri, distracții și experiențe. Însă cred că vă dați seama că excursia nu se oferă pur și simplu, trebuie implicare și progrese la învățătură, iar cum Pericol nu se pune pe carte acesta încearcă să îngrașe porcul în ajun, însă cum nu ai da ajutat de amici și vecini ingeniosul nostru erou progresează. De la o ștafetă la un concurs creativ, de la un cerc de zoologie la mai nuștiu ce ateliere băiatul nostru demonstrează o originalitate aparte, ba chiar una amuzantă de-a dreptul. Am stat mereu cu zâmbetul pe buze atât la replicile copiilor, cât și de la buclucurile în care intrau cu toții.
Dacă a câștigat vacanța la mare sau nu vă îndemn să aflați, ce pot adăuga eu e că Pericol a învățat ce înseamnă să își atingă scopurile, să prietenească și cu fetele, să fie un camarad de nădejde, să-și înfrunte temerile, să respecte alte puncte de vedere și să se uite altfel la familia sa, mai profund decât o făcea. Eroul a crescut sub ochii noștri demonstrând curaj și încăpățânare, un copil care foarte mult se aseamănă cu cel ce vă v-a povesti câteva cuvinte de după lectură… sper să vă placă…
Cartea „Pericol” de Raluca Poenaru e povestea unor copii ce își trăiesc copilăria efervescent, cu tachinări jucăușe, cu bombăneli atunci când nu le plac cerințele adulților, cu invenții tipice vârstei și cu pătărănii care la un moment dat ajung să ia amploare. Toată lectura acestei cărți a fost o continuă voie bună și o fugă spre a-l prinde din urmă pe Pericol în goana lui de a merge la mare… Sarea și piperul au fost prietenii lui care au dat conținut cărții ducându-mă nostalgic la anii pe când eram și eu copil ce uneltea ciudățenii specifice vârstei. Recomand cartea cu drag… și nu doar pentru copii, ci și pentru părinții acestora. Zâmbetul e garantat!
Îmi place enorm să descopăr autori români contemporani care mă cuceresc instantaneu doar prin câteva capitole lecturate transformând totul într-o euforie prin cuvinte care mă învăluie suav. Îmi place să mă detașez prin poveste de acele zile care trec greu mai ales când toamna își cerne ploile iar zilele devin atât de încețoșate. Alegerea cărții „Ani bisecți” de Gabriela Grigoraș a fost aici și acum, mai potrivită nici că se putea într-un octombrie roșu. Apărută în vară la Editura Velvet Story aceasta mi-a transmis acea energie vibrantă a izului de căldură și relaxare încât parcurgerea ei a fost o plăcere desăvârșită.
Într-o atmosferă în care dragostea plutește în aer vom parcurge etapele de viață în niște ani bisecți ce le reamintește unor suflete pereche că iubirea învinge tot. Că finalurile fugare nu sunt sfârșituri iar necuvintele și fuga pot fi definitorii.
„Drumurile ni s-au încrucișat într-un an bisect, ne-am regăsit în alt an bisect. Te-am iubit atunci, te iubesc acum și o să te iubesc până la finele anilor bisecți.”
Îi avem ca eroi principali pe Ada și Vlad, care dintr-o ironie a sorții ajung să-și absoarbă chimia dintre ei încă neștiind ce le rezervă viața. Aparent împinși de o prietenă comună să dea conținut unei seri în oraș aceștia ajung în brațele unul altuia. O seară care ar fi trebuit să fie de curtoazie s-a transformat în mai mult. Ada vrea ca să pecetluiască totul ca o memorie adusă unui prim bărbat însă el vrea mai mult, iar ea alege să fugă, să păstreze imprimate pe suflet acele ultime trăiri și fiorul începutului. Ada conștientizează că relația lor nu poate rezista, că scopurile lui sunt altele iar ea doar i-ar sta în cale. Și pleacă cu o fărâmă de frică, dezamăgire și senzație de abandon…
„Ți-aș da orice mi-ai cere, dar tu nu-mi ceri nimic.”
Patru ani mai târziu prind contur când ni se așterne în față o nouă Ada, una care trece printr-o dezamăgire dar totuși o tânără care încă îl are imprimat pe suflet pe acel prim El. Aici vedem cum își joacă cartea viața aducându-i din nou împreună, însă de data aceasta mult mai matur, mai asumat, mai dureros în unele cazuri. Ada și Vlad se reîntâlnesc, își dau acel răgaz de cunoaștere care le pârjolește sufletul într-o așteptare chinuitoare, iar când ajung în brațele unul altuia se produc scântei. Pe cât de frumos ia amploare relația lor ispitele și alte conținuturi le umbresc zilele. Cum altfel, sare și piper, miere și pelin când piedicile apar la tot pasul…
Cu o doză de amuzament, alteori cu replici acide cuplul nou format își înnoadă zilele ducând după sine un trecut încă nelămurit cât și un prezent ce provoacă suspine; Ada devine geloasă pe Vlad iar acest impediment duce la nenumărate evenimente în lanț ce tulbură emoțiile din paradis. Dacă fostului ei îi iartă nenumăratele porcării de la Vlad are așteptări colosale, iar o dată ce ele nu sunt înfăptuite Ada alege drumul fugii, a izolării și a pedepsei. Nu e cea mai bună idee zic eu, însă trebuie ca fiecare să ne trăim povestea, cu bune și rele, iar cele mai pronunțate lecții ce rămân pe veci învățate sunt cele trăite pe propria piele, iar eroina noastră într-un final realizează că întrece măsura. Încrederea e greu de câștigat cu toate că Vlad nu i-a dat motive contrarii.
Hârjoneala lor e absolut delicioasă cât și jocul lor de-a împăcarea, cu siguranță ve-ți adora modul de scriere a autoarei și a felului ei de a creiona chiar și acele certuri și reveniri, acele dulci tachinări dar și vicleșugul de final al eroinei. Chiar dacă cartea nu abundă de personaje cele care sunt au făcut din context o bază solidă, fiecare având un rol definitoriu, unul care a fost aproape de Ada și nevoile ei. După cum am menționat am iubit cartea încă de la primele capitole, acum ducând-o la bun sfârșit am simțit o rupere de ceva… de iubirea celor doi, de mâna karmei ce are ea ce are cu sufletele pereche cât și de firea vulcanică a Adei, probabil pentru că mă asemăn mult cu ea. Ce pot să mai spun, o carte fix pe gustul meu…
„Ani bisecți” s-a dovedit a fi o poveste sensibilă și minunată care s-a alipit de sufletul meu, una ce vine ca o a doua șansă la iubire. O carte din care oricine ar avea de învățat sau de luat aminte câte ceva, anume ce „nu” trebuie de făcut într-o relație. Personajele ne dovedesc că viața e frumoasă și merită trăită din plin, indiferent de obstacole, frici și prejudecăți. O carte ce eliberează dragostea chiar și după ani, producând amintiri și emoții cu miile. E povestea ce te pune față în față cu ce-a fost, ce este și ce va fi… doar tu alegi cum să reinterpretezi totul!
Recomand cu încredere cartea, ea este disponibilă pentru comandă pe site-ul editurii Velvet Story... pe mine mă găsiți pe pagina- @apostolcristinuta unde puteți afla noutăți literare din biblioteca mea!
Vorbe pentru suflet... 