Citind-o pe Lucia Verona. Cartea „Scena crimei”

Lucia Verona, care a absolvit Conservatorul de Muzică din București în 1972, este dramaturg și romancier și traduce și literatură universală. Din 2004, ea conduce secția dramaturgie a Asociației Scriitorilor din București. Lucia Verona a tradus în română mai multe piese de teatru de autori francezi, maghiari și englezi, inclusiv trei piese de Shakespeare. Ea scrie și thrillere, dedicând ca personaj o celebră soprană, detectiv amator cu mult fler. În prezent, piesa sa L’heririere (Moştenirea), o monodramă a cărei acţiune se petrece la Paris, se bucură de mare succes pe scenele din România.

Autoarea se mândrește cu un buchet literar impresionant printre care și seria Stella Marian-Harrington, volume cu un parcurs plin de mister și acțiune antrenantă. Astăzi vreau să vă vorbesc despre cartea „Scena crimei” care este a cincea din serie, o poveste ce m-a prins încă de la primele pagini și care a încins spiritul meu de observație. Toată pânza țesută de autoare a plăcut dorindu-mi să citesc și celelalte volume convinsă fiind că eroina a cărei nume poartă seria mă va face dependentă de genul thriller.

„O mirifică tornadă, plină de strălucire, spumoasă precum cea mai scumpă șampanie este savurosul personaj creat de Lucia Verona, Diva detectiv, protagonista seriei sale de romane policier, nimeni alta decât Stella (cum altfel?) Marian-Harrington, Stellissima, celebra soprană a cărei voce impostată și al cărei chiar mai celebru râs melodios: Ahahahaha! au devenit marca acestei memorabile glamorous detective, mereu în lumină, debordând de viață, talent, frumusețe și inteligență.”
Andreea Hedeș

Cartea înaintează prin desfășurarea unei crime, sau mai bine spus o tentativă de omor care ia amploare atrăgând după sine o otrăvire ce dă tonul unei scene a crimei, urmată de un accident menit să ascundă un secret și multe necunoscute care incing curiozitatea. Dar să încep cu începutul, pe scena unui teatru chiar înainte de spectacol o actriță și mai exact Diva a cărei prezentare e principală este găsită inconștiență și la un pas de moarte. Frica, neliniștea dar și panica planează în aer, însă nimeni nu-și dă frâu stărilor deoarece trebuie să ducă prezentația la bun sfârșit; iar cunoscuta soprană Stella apare fix la fix atunci în centul acestor furtuni ajutând ca piesa să fie interpretată într-un mare fel. Chiar dacă totul a decurs normal starea de „normalitate” lipsește cu desăvârșire, moartea mașinistului face din cei prezenți suspecți și martorii unor acțiuni ciudate, din actori modești ținta către răscolirea trecutul de care unii fug iar alții pur și simplu se îndepărtează tăcut. Însă ce este o anchetă, anume e acea răscolile de fapte, acea perturbare a liniștii dinaintea furtunii.

Stella alături de Agata Cristea, cea care de fapt a scris această piesă de teatru, „Diva în vacanță” sunt bune observatoare ce cot la cot pun piesele într-un puzzle complicat care până într-un sfârșit se așează tulburător, întortocheat dar și totodată incitant pentru firea lor excentrică. Analizează scena crimei prin ochiul lor fin luând fiecare personaj în parte aducând în față nu doar partea personală dar asezonând totul cu bârfe, picanterii dar și un trecut de care unii nu sunt mândri.

Întorsăturile ce au urmat de la scena crimei din teatru au fost pe măsura așteptărilor mele, am parcurs fiecare detaliu punându-mă în ipostaza acelui detectiv care alături de misterioasele femei a dezvăluit tuturor numele criminalului și încă ceva… o scrisoare ca o dezvăluire venită să pună lumină acolo unde doar cei ce înțeleg pot absoarbe mesajul agonic. Iar finalul, ador finalurile în care totul e într-o înțelegere neînțeleasă, într-o finalitate fără sfârșit și într-o descoperire ce parcă ar mai fi cu ceva semne de întrebare. Pentru asta iubesc cărțile thiller & mystery, și poate pentru acele detalii ce mă fac să merg cot la cot alături de personaje și să despic firul în patru pentru acea mulțumire proprie.

Cartea „Scena crimei” s-a dovedit a fi un volum plin de întorsături savuroase, de la personaje cu impact la momente pe care nu le aștepți; fiecare deznodământ mi-a arătat că această poveste a fost scrisă de un ochi fin și o minte antrenată să ne încâlcească nouă socotelile, să ne facă pe noi cititorii dependenți de lectură. Am fost fascinată de croirea crimelor și a inspectării de după, am zâmbit la replicile celor două femei ce s-au completat una pe alta, și am mers pas cu pas către ceva la care nu m-aș fi așteptat. Și chiar dacă aș fi vrut să intervin am rămas un spectator ce a ținut în mână cartea dar a cărei inimi a pulsat a curiozitate dezlănțuită, una care nu m-a lăsat să abandonez lectura, pentru că nu ai cum… ideea și suspansul a prevalat. Recomand cu drag volumul celor pasionați de acest gen literar dar și celor care doresc să citească o carte altfel, una ce nu doar că te scoate din rutina existențială dar și te provoacă pentru că e o carte vie ca text și ca intonație.

Citind Petale Scrise, povestiri cu final neașteptat!

În ultimul timp am parcă mai puțin timp pentru mine și lecturile care îmi dau o stare de bine; ajung să citesc pe fugă iar uneori din cauza epuizării citesc și recitesc fără o finalitate deplină. Mai sunt momente și din astea. Pe această notă introductivă vreau să vă prezint o cartea care s-a mulat perfect pe nevoile mele, și mai exact un volum de 14 povestiri ce au fost atât cât trebuie dar și de o profunzime extraordinară pe care rar o întâlnesc în volumele antologice. Astfel, cartea „Petale Scrise, povestiri cu final neașteptat” apărută anul trecut la Editura Petale Scrise a cuprins nu doar cuvintele printre pagini ci și o tornadă de emoții, încărcături menite să îmbine trecutul cu prezentul, durerea cu iubirea, pierderea cu împăcarea.

Volumul „Petale Scrise, povestiri cu final neașteptat” ne încântă cu 14 povestiri alese cu iscusință, printre care: „Fecioara de gheață și trandafirii sângerii” – Ioana Mihaela Curaleț, „Justiția supremă” – M. K. Lynn, „Dragoste misterioasă” – Delia Mitroi, „Cinci sute de nuanțe de gri” – Cătălina Pană, „Vicios – Începuturi” – Alexandra Condrat, „Povestea fantastică” – Laura Stanciu, „Limbaj Universal” – Marius Andrei, „Șoapte de iubire” – Delia Moretti, „Doar atunci…” – Mihaela Anghel, „Clipele trecute” – Elena Druță, „Epitaful unei iubiri” – Aurelia Chircu, „Cutia Pandorei” – Cătălin Dumitrescu, „Apel de Urgență” – Alina Cosma, „Ghicitoare în vreme de război” – Eva Anca. Toate acestea mi-au întărit convingerea că scriitorii acestei edituri sunt maturi în scriere și întotdeauna gata pregătiți să uimească cititorul de rând.

Mă voi abține să vă derulez idei din fiecare poveste în parte însă tot ce le unește pe toate e conținutul unic, plin de deznodământuri ce răscolesc sufletul dar și finalul pe care nu-l intuiești, nu-l aștepți și uneori nu-l vrei … în nevoia de a se prelungi acel fir narativ care acaparează ființa. Fiecare autor în parte a scos ce e mai bun din esența cuvântului aducându-ne nouă în față o doctorie ce a uns sufletul, fie prin iubirea ce renaște fie prin mister și voință universală. Fiecare turnură sau deznodământ a surprins iar chipul meu a fost străbătut atât de zâmbete fugare cât și de tristeți ce au șoptit ecoul unor clipe trecute. Inima mi-a săltat la redescoperirea unor personaje cunoscute dar a și deplâns memoria, trecutul și moartea, cum doar pe fundalul unui război poate vibra suferința. Am apreciat împletirea fantasticului și misticului dar și ambianța de nou cu fiecare poveste ce ne-a fost prezentată atât de pronunțat și plină de consistență. Am călătorit alături de eroi și am descompus definiția existențială pentru a percepe motivele dar și înclinațiile fiecărui scriitor în parte, dezlegările dar și parcursul dezlănțuit din voințe, roluri și influențe.

Fiecare poveste a avut ca subtext introspecțiile, unele venite până la acel deznodământ, altele după un șoc al ființei; însă morala este palpabilă ba chiar se lasă a fi înțeleasă și prețuită încă după mult timp de la citire. În ansamblu fiecare scriere a avut impact, fiecare într-o manieră proprie, unele povești le vedeam încheiate iar pe altele le-aș fi vrut detaliate, pe unele le-am cuprins cu slăbiciunea unei ființe ce ar vrea să aline iar pe altele le-am citit cu un zâmbet neobosit, pe unele le-am perceput ca pe niște basme de citit și recitit iar pe altele le-aș pune acolo la inimă pentru că au plăcut, și încă mult.

Cartea „Petale Scrise, povestiri cu final neașteptat” este o antologie de povești scrisă cu o naturalețe impresionantă, amalgamul de emoții trăite în timpul lecturii m-a făcut să îmi doresc să parcurg cartea cu o repeciziune unică chiar dacă timpul uneori nu a fost de partea mea. Poveștile au captat atenția mea iminent iar varietatea de genuri a fost o efervescentă alură a cărții, toate s-au împletit într-un covor al cuvintelor diverse, în ansamblu creând o operă de o înaltă valoare. Pe această cale vreau să felicit autorii pentru inspirația de a pune cuvânt lângă cuvânt, pagină cu pagină, umăr lângă umăr în a crea o carte unică prin felul său!

Recomand cu drag!

Citind-o pe Dianna Ell. Cartea „Ruinele Bucureștiului”

Cărțile bune nu-și arată toate secretele din prima. – Stephen King

Cu acest mesaj al motto-ului aș vrea să încep acest articol deoarece i se potrivește fix în fix cărții recent citite de mine. Și anume faptul că secretele, misterele se întretaie înșiruindu-ne în față o poveste neverosimilă, una care m-a ținut cu sufletul la gură și care s-a oprit atunci când parcă îl apucam pe criminal de mână într-un gong întunecat sufletul fiindu-mi cât un purice. Deci, cartea care m-a răvășit se intitulează „Ruinele Bucureștiului” scrisă de Dianna Ell apărută la Librarus Publishing anul trecut, ironia face ca aceasta să fie primul volum astfel curiozitatea mea crescând și mai mult în intensitate.

Sunt două lucruri esențiale care te vor face prins în lectură încă de la început, și acestea ar fi: direcția acțiuni ce e într-o alertă continuă dar și scenariul bine realizat care te aruncă într-o peliculă ce o poți vizualiza mintal. În câteva cuvinte a fost o lectură pe gustul meu, și poate mai mult de atât…

„Toată rațiunea unei națiuni este doborâtă în momentul în care un criminal, ale cărui motive sunt necunoscute, condamnă la moarte patru femei. Legătura dintre ele și sistemul României îngrozesc opinia publică și obligă autoritățile să ia acțiuni urgente.”

Ruinele Bucureștiului- suspans cât cuprinde…

Într-un București ploios și înfrigurat o primă victimă dă startul a unor serii de răpiri menite să pună pe urechi toate departamentele; situația scapă de sub control iar multe capete sunt ținta presei, a ministerului dar și oamenilor de rând care ajung să le fie teamă pentru viața lor. Într-un birou întunecat o găsim pe Rania, detectiv în cadrul Serviciului Omoruri din București, o tânără cu o minte brici dar cu prea puține posibilități într-o lume în care mita, supunerea prin frică e la ordinea zilei. Aceasta ajunge să ancheteze dispariția primei victime alături de colegii săi, însă birocrația dar și nepăsarea își spune cuvântul în jocul celor superiori iar aceasta este nevoită să ia totul în mâinile ei. Ajutată de Achim Baltoșa și de Codrin, Rania merge pas cu pas spre a indentifica cine e, însă întrebările rămân fără răspuns parcă sfidându-le competențele.

Goana e la limită, dispariție după dispariție, suspans încărcat cu o eletricitate de frică dar și o neputință ce o face pe Rania să acționeze diferit ca până la momentul în care șeful acesteia este demis, puterea celor de sus o irită iar nereușita de a nu putea schimba ceva o demoralizează, însă știe, Achim nu va ceda, îi va fi aproape chiar dacă nu-i mai este superior. E convinsă că poate oricând apela la el.

Iar în timp ce ei își reclădesc puterile și se luptă cu propriul stat găunos undeva din umbră cineva atacă, acel cineva ce ia viața ca pe o joacă iar sufletul unui om ca pe o neînsemnată piesă într-un plan pe care abia aștept să-l aflu în volumul următor. Pot doar spune că misterul mi-a zdruncinat confortul propriu adâncindu-mă într-o pâclă a unor evenimente tenebroase ce m-au răscolit. Încă și acum îmi sună în minte cuvintele ce i-au fost adresate primei victime la întrebarea: „de ce eu?”… „-Mai bine mori, românule-n pace,/ Să nu rămâi pentru a te complace,/ La situația denaturată,/ A lumii democrată.”. Oare la ce să ne așteptăm, la dreptate și justiție, la masacru în numele la ceva, sau pur și simplu la o haotică alegere de victime de o minte mult prea încâlcită pentru a se aduna din lumea demenței, la ce?

Și totuși, ce unește o tânără adolescentă, o cântăreață de muzică populară, o orfană a nimănui ce se luptă pentru existență și o bătrână, la prima vedere femei alese la întâmplare însă sunt începutul unui plan bine pus la punct de un personaj diabolic, unul care vrea cu tot dinadinsul să atenționeze lipsa de implicare a forțelor de ordine. Să bată un semn de alarmă direcționat către ceva sau cineva, oare către cine? Mie încă îmi vuiește în urechi râsul lui sinistru într-o pădure cu miros de umezeală, îmi joacă în ochi prefăcătoria lui dar și minuțiozitatea de care a dat dovadă criminalul pe parcurs. Totul pare a fi bine orchestrat cu un scop bine definit. Dar care să fie acesta?

Cartea „Ruinele Bucureștiului” s-a dovedit a fi o lectură atât de captivantă încât nu am putut să o las din mână, un volum exact pe gustul meu pe care l-aș recomanda neîncetat. Subiectul mi s-a părut unul inedit și matur dezvoltat, iar stilul de scris m-a încântat enorm. Autoarea a reușit să creeze niște răsturnări de situație extraordinare care m-au făcut să stau cu sufletul la gură în nevoia de a afla ce va urma. O carte ca un adevărat montagne russe al tulburărilor, al emoțiilor ce se luptă în propriul corp cu starea de neputință de a schimba ceva. Și sincer sper ca volumul următor să-mi dea satisfacția ca acel meschin criminal să-și primească pedeapsa. Una pe măsura faptelor sale!

Citind-o pe Nadia A. Linette. Cartea „Gustul seducției”

Am descoperit scrierea determinată pe simțurile cele mai incitante a autoarei Nadia A. Linette prin intermediul cărții „Terapie senzuală”, iar recent când i-a apărut noua sa carte am știut că tot ce voi găsi printre file va fi incendiar. Astfel, romanul „Gustul seducției” s-a dovedit a fi o carte a genului erotic care a îmbinat scenele fierbinți cu o poveste menită să răvășească. Am fost surprinsă de închegarea acțiunii și a incursiunilor care m-au scos din zona de confort însă am apreciat enorm faptul că totul s-a terminat cu bine, chiar dacă începutul m-a zguduit. O să vă dați seama de ce pe parcurs.

Povestea începe într-un mod extraordinar, Cristina este răpită din campusul universitar și este dusă într-un loc străin; presiunea este mare, iar întrebările sună mai ceva ca niște gonguri menite să străbată fiecare cotlon al inimii. Este lăsată acolo, dezgolită și expusă într-o manieră total străină ei, ea fiind o fire retrasă, înspre extrema fetei eminente ce nu iese sub nici o formă în evidență. O fire gri într-o lume plină de culoare aceasta are un scop fix, să dețină o diplomă pe cunoștințe și merite pentru a dobândi un alt statut decât cel avut la zi. Aceasta totuși nu înțelege de ce sau de către cine este sechestrată și ținută în neștire. Până într-o zi în care îl vede pe el, acel ce îi va da răspunsurile dar care o va face părtașă într-un plan bine pus la punct. Prețul e ca ea să-și finiseze facultatea cu brio, apoi se vor alătura cot la cot pentru un vis, un scop și o redobândire a „libertății”. Poate vă întrebați cum a fost ea în stare să accepte în pofida faptului că a fost răpită… ei, aici dilemă, doar citind ve-ți afla, eu mă voi abține să vă spun.

Victor, cel ce a răpit-o o instruiește pe Cristina într-un mod al seducției și al păcatului, el este acel personaj ce vrea să iasă de sub influența propriilor părinți. Proprietari a unui imperiu imobiliar părinții au un plan de a face din el un pion în propriilor jocuri de afaceri, acesta însă este sugrumat de acest mod de viață impunându-și un plan pentru a fi el singur împotriva tuturor, însă nu fără ajutorul ei.

După multe încercări, lacrimi și luni de „fierbere” Cristina își execută partea sa de înțelegere, însă soarta face ca aceasta să se îndrăgostească chiar de propriul său răpitor, o situație des întâlnită chiar și în psihologie; însă am preferat să văd partea bună a lucrurilor, în speacial a conexiunii dintre cei doi care a fost incendiară și cu replici încărcate de o sexualitate palpabilă dar și a faptului că aici sentimentele vin din ambele părți. Chemarea vine de la el spre ea și invers până se abandonează și trăiesc aici și acum.

Încercările prin care trec cei doi vor avea menirea doar să-i apropie și mai mult iar evenimentele finale vor fi cireașa de pe tort îndulcindu-mi părerea asupra acestei relații, care poate avea și consecințe ale acelor săptămâni în care Cristina a fost captivă, răpită de el. Pentru că știu, nimic nu trece, iar un șoc poate crea mai multe lacune decât ne-am putea imagina. Însă m-am abandonat poveștii și convingerii că iubirea va trona. Azi mai mult ca ieri.

Cartea „Gustul seducției” a fost o poveste foarte bine realizată și captivantă deopotrivă. Ritmul alert mi-a accelerat pulsul iar însăși creionarea scenariilor mi-a acaparat toată atenția. Jocul pasional mi-a desenat zâmbete iar unduirile erotice au dat tonul acestei povești. Pot să spun că acest roman a doborât toate zidurile și a permis resimțirea gustului seducției fără limite. Recomand cu drag romanul celor ce apreciază o cartea ce îmbină eroticul sensibil cu developarea unor scene de viață cu o încărcătură firească (mai puțin răpirea). O lectură ușoară, relaxantă, care îți transmite o multitudine de sentimente contradictorii. 

Citind-o pe Raluca Iacob. Cartea „Păcate arse”

Sunt două motive pentru care poți citi o carte: 1. ca să te bucuri de ea, 2. ca să te lauzi că ai citit-o. – Bertrand Russell

Am ținut să încep cu acest citat deoarece eu am îmbinat atât de frumos motivele de mai sus încât bucuria și lauda s-au contopit într-o emoție vie. Iar cum m-am aflat la prima mea întâlnire cu stilul și scriitura autoarei am fost pe alocuri răvășită de entuziasmul său literar, de creionarea acțiunii și cimentarea acesteia printr-un subiect atât de puternic. Nu pot lăsa deoparte faptul că însăși locația, punctul de pornire a stârnit în mine atâtea curiozități încât abia la final am putut respira ușurată. Într-un fel…

Cartea care m-a purtat pe străzile pariziene se numește „Păcate arse”, scrisă de Raluca Iacob, editată la „Cassius Books”, o poveste înflăcărată despre trădare, dramă, frică și renaștere din cenușă; despre iubirea ce schimbă și noțiunea de speranță într-un fum al deziluziilor.

„Supravieţuitoarea incendiului devastator de la Catedrala Notre-Dame din Paris, Jo Hernandez, se luptă cu demonii trecutului pentru a putea trăi într-o lume în care nimeni nu este nevinovat. Prinsă în vârtejul nesiguranţei, având asupra ei cel mai important artifact pe care omenirea l-a cunoscut vreodată, Jo cere ajutor unchiului său, Cai. Acesta, dorind să-şi salveze nepoata preferată, se vede nevoit să apeleze la cel mai bun prieten al său, Dante, cu care împarte un secret ce i-ar putea băgă în închisoare.”

Cartea ne întâmpină furtunos, mai axact încins într-un plin dezastru  la Catedrala Notre-Dame din Paris, unde flăcările își fac zbuciumul într-o tragedie istorică de proporții. Printre dărăpănături și obiecte arse până la cenușă într-o încăpere lăuntrică se află și  Jo Hernandez, o tânără a cărei viață nu va mai fi la fel. Aceasta reușește ca prin minune să se salveze, însă grelimea celor întâmplate o va urmări peste tot, și mai ales că aceasta duce după sine un obiect de o valoare incontestabilă. Treptat evenimentele se precipită, Jo constată că nu poate avea încredere în nimeni, nici în mătușa sa meschină, nici în unchiul său ce o suspectează subtil de o eventuală implicare, în nimeni; și totuși în plină amărăciune aceasta sună la unica sa speranță, îi cere ajutor unchiului său, Cai, cel care nu a dezamăgit-o niciodată. Iar de aici pornește partea cea mai interesantă…

Cei ce au incendiat Catedrala sunt de negăsit, scopul lor este incert iar poliția încă nu are un suspect; însă realitatea e totuși alta, iar acei ce au dorit ca artefactul Coroana cu Spini a Mântuitorului să nu cadă pe mâini păcătoase își încrucișează pașii cu cei a tinerei noastre într-o manieră mult prea familiară. Soarta face să-i alinieze și să parcurgă un traseu al pericolului pentru a înțelege adevăratul preț al vieții. Sacrificiile nu vor fi puține, contrastele vor fi mari, de la luxul parizian la sărăcia din șatra de țigani, de la limbaj select la înjurături pestrițe, de la siguranță la acea teamă acerbă.

Și printre toate întâmplările primejdioase iubirea se strecoară, Jo îl va întâlni pe acel el ce-i va da definiția libertății, a naturaleții și simplității, chiar dacă drumul le va fi anevoios. Ambii se vor trata de toate relele și influențele, se vor jura credință și momente în doi, vor lupta pentru ce-i a lor și nu vor cădea în ispite înșelătoare. Vor încerca să repare totul și să se reclădească doar prin ceea ce înseamnă ei împreună.

Pânza se țese aprig, autoarea a încercat să dea fiecărui personaj o personalitate, o menire, un scop, învăluind toată cartea într-o tornadă de evenimente în plină amploare, și cu sinceritate menționez că mă rătăceam în toate acele pățanii în care intrau eroii principali, mereu mă întrebam dacă mai au pe cineva pe urmele lor. Mă lăsa fără grai atitudinea dar și alegerile făcute, și nu în ultimul rând nu înțelegeam pe deplin de unde-și luau puterea, încăpățânarea și îndârjirea de a continua un joc destul de periculos în care în orice moment ar fi ajuns înfrânți.

Ce a urmat vă îndemn să aflați, pot doar să vă spun că nimic nu e ceea ce pare, iar direcția în care se îndreaptă acțiunea cărții e destul de interesantă și tare sper ca următorul volum să mă lumineze în multe privințe. Întrebările sunt foarte multe… în special cele legate de Coroana cu Spini a Mântuitorului.

Cartea „Păcate arse” s-a dovedit a fi o scriitură destul de „aprinsă”, una care mi-a atras atenția în special prin evenimentul arderii Catedralei Notre-Dame, un moment din istorie care a lăsat mai multe întrebări fără răspuns, astfel curiozitatea mea a crescut în intensitate. Un roman ce a trecut de la tragedie la iubire, de la agonie la extaz. Am apreciat dorința autoarei de a scoate în față o întâmplare de mare importanță și de a creiona o poveste, una în care nu a lipsit pericolul și iubirea, trădarea și sacrificiul. Am rezonat cu povestea însă aș fi vrut mai multe descrieri istorice, o aprofundare mai mare asupra artefactului luat de Jo dar și a incendiului, cu siguranță sunt niște substraturi pe care le voi vedea în volumul următor și care îmi vor mulțumi curiozitatea de cititor. Recomand cu drag romanul celor ce sunt în căutarea unei acțiuni ce va trepida, celor ce caută ineditul și celor ce vor să parcurgă o carte ca o developare a unui film intens și atractiv.

Citind-o pe Irina Dumitru. Cartea „Ceața Albastră. Volumul 2”

Eu aş defini cartea ca pe o lucrare de vrăjitorie, din care ies tot soiul de imagini ce tulbură minţile şi modifică sufletele. Anatole France

Zilele trecute v-am vorbit despre o carte S.F. care pur și simplu m-a acaparat în întregime chiar dacă nu sunt mare fan cărților de acest gen, însă romanul „Ceața Albastră” mi-a demonstrat că uneori împletirea realului cu nefirescul poate fi tentantă atunci când o mână antrenată o înșiruiește pe foaie. Autoarea Irina Dumitru a făcut o „vrăjitorie” cu aceste volume în care am găsit nu doar o istorisire bine scrisă dar și acel mister ce nu te lasă până nu-l descoperi, acel miez de legendă și paradox al universalismului.

 „Privat de amintiri, David caută răspunsuri în ochii fetei care-i bântuie visele. În vremea aceasta, Maya plănuiește răzbunarea. Războiul este inevitabil și doar el mai poate schimba ceva.”

Dacă în primul volum ne sunt prezentate scenariile relatate în mare parte de David, volumul doi este împărțit, de el și ea, de Maya rebela care i-a cucerit inima, dar care acum îl crede un trădător, unul care a abandonat-o în cel mai nepotrivit moment dar și de David într-o manieră mai intimă, una care are menirea să zdruncine toată scriitura punând piesă cu piesă într-o mare de bucăți înșiruite haotic. Astfel aici îl vom găsi pe un David străin în propria-i piele, unul care are un gol ce îl sugrumă, iar unele incursiuni îi adeveresc temerile, ceva s-a întâmplat.

Pe de altă parte a baricadei Maya luptă pentru o cauză ce în speranță îi va reda libertatea mult dorită, însă totuși suferă, inima îi dictează iubire iar mintea lichidare. Simte că a fost folosită de David iar acest aspect nu-l poate trece cu vederea, însă o situație o face să-și alunge ranchiuna față de acesta ba chiar să o redirecționeze spre propria-i mamă, cea care i-a distrus visul la o iubire sinceră. Împrejurările însă sunt mult prea vitrege ca să-și plângă de milă, iar când într-un final printr-un miracol apare „el” și se simte din nou protejată de îmbrățișarea lui tot ce-a fost și ce urmează să vină i se pare mult prea așor avându-l aproape. Legătura puternică dintre David și Maya îi fac un întreg ce se caută, nici chiar serul uitării nu a putut sta în calea destinului.

O dată venit printre refugiați David află multe lucruri ce au avut lor printre ei, dar totodată este și mai înverșunat să pună punct invaziei Orionilor o dată și pentru totdeauna. Însă surprizele abia răsar iar gustul amar nu întârzie să apară. Noile descoperiri îl dezamăgesc profund pe acesta dar și constată adevăratele scopuri ale Orionilor și de ce au nevoie atât de avid de oameni. Întorsăturile apar la orice colț iar viața celor doi e mereu pusă la încercare, mai cu seamă atunci când apar personaje din umbră ce țintesc în cele mai sensibile locuri profitând la maxim de poziția avută, și totuși, aici fiecare își urmărește scopul, care și a cui este vă îndemn să aflați, eu am rămas încă cu multe întrebări, și cu tot atâtea necunoscute. Acest aspect e un lucru foarte bun atunci când citești o carte bine pusă la punct, nimic nu trebuie să se pună pe tavă, ba chiar trebuie să se lase o „ceață” albastră sau… peste text în nevoia de a mai reciti pentru a nu fi scăpat ceva.

Finalul cărții este unul trasat cu linii sângerii, un sfârșit care s-a dorit cu ardoare însă nepunând în calcul pierderile destul de însemnate. Regăsirile au avut menirea să îndulcească privirile celor doi tineri însă conștientizarea ce a venit ca un duș rece a îngreunat sufletele. Moartea și-a luat tributul dar și a marcat o filă din istorie amintind încă o dată cât de nuputincioși ne aflăm în fața unui eveniment prestabilit, fie că suntem oameni sau orioni, de pe Terra sau de pe o mică planetă din Constelația Orion.

Cartea „Ceața Albastră” s-a dovedit a fi un S.F. multilateral ce a cuprins două specii diferite și totuși asemănătoare, două entități într-o dezvoltare continuă dar și niște personalități de o complexitate universală. Ramificarea lecturii a facut din aceasta un punct vital ce s-a așeazat doar atunci când ultimul cuvânt a încheiat o pledoarie asupra a tot ce e uman și pierderile însoțite dar și iubirea. Cumva mi-am creat impresia că sacrificiul a fost punct de pornire din ambele dimensiuni, dar și armistițiu în fața noțiunii de pace. Volumul „Ceața Albastră” a fost mai mult decât o poveste ce m-a ținut captivă și pe care nu o puteam lăsa din mână, ci a fost o tornadă în care am fost prinsă alături de eroii principali, o revoltă, o furie, o dragoste și o emoție continuă. Două volume ce se completează și pe care vi le recomand din tot sufletul.