Citind-o pe Irina Dumitru. Cartea „Ceața Albastră. Volumul 1”

Ceea ce mă impresionează cu adevărat este o carte care, după ce ai terminat-o de citit, te face să-ţi doreşti ca autorul ei să fi fost un minunat prieten de-al tău, pe care să-l fi putut suna oricând îţi doreai. – J.D. Salinger

Cu acest citat am ținut să încep deoarece cartea recent citită de mine mă impulsionează să mă întâlnesc personal cu autoarea și să-i mulțumesc pentru acea lume fantastică construită cu o dibăcie aparte. Anume această poveste îmi întărește convingerea că autorii români contemporani au niște minți sclipitoare și viziuni largi ce merită descoperiți, și lăudați. Pe această notă vreau să vă prezint cartea „Ceața Albastră” de Irina Dumitru, o distopie S.F. care m-a ținut captivă printre pagini zguduindu-mi percepția mea asupra cărților fantasy.

„Într-o lume utopică, orionii, extratereștrii sosiți pe Terra din Constelația Orion, veghează la menținerea păcii. Fiecare ființă conlucrează în regimul politic numit universalism, unde oamenii sunt monitorizați în permanență prin intermediul unui cip implantat.”

Povestea ne întâmpină cu descrierea unui tânăr doctor pe nume David, un hibrid jumătate om – jumătate orion ce este între două extreme, mereu în căutarea sensului; astfel acesta când este răpit de o rebelă orbește pășește într-o lume în care se lasă purtat fără a pune rezistență. Prezența eletrizantă a tinerei Maya dar și situația în sine îl fac pe cât de curios tot pe atât de mai aproape de latura sa omenească, aceea de a pune întrebări, de a răscoli totul de la origini.

„Atunci când au venit din constelația Orion, acum patruzeci de ani, Ei au promis mântuirea. Nu existam pe vremea aceea, dar tata mi-a povestit cum privea fascinat cerul. „E prea mare Dumnezeu ca să ne fi creat doar pe noi!” tot zicea el. Inițial, a crezut că sunt arhanghelii Domnului. (…)”

Viața lui David totuși ni se prezintă destul de complex, cu un bunic înțelept și un tată despre care mai nimic nu cunoaște, cu o mamă sosită de pe Constelația Orion, o prezență impunătoare și de cercetare continuă acesta a crescut într-o confuzie totală care în ani a lăsat un gol lăuntric. Această lipsă însă începe să se umple o dată nimerit în zona oamenilor, acelor rătăciți ce fug de strictețea Orionilor, figuri parcă cunoscute dintr-o copilărie îndepărtată. Refugiul în care este adus este un loc departe de cel obișnuit de sine, unde iarba e deasă, unde se aud oile iar ecoul pașilor scutură roua de dimineață. Însă pe cât de euforică nu ar fi starea lui simplul motiv că e luat cu forța din spital și pus să opereze pe mama Mayei în condiții destul de barbare îl umplu de iritare. Indignarea și mai ales repulsia simțită de la fiecare ce îi iese în cale îl deznădăjduiesc însă atracția ce se țese în jurul lui și a tinerei rebele îl fac să scoată ce e mai bun din el, chiar și acel secret dus cu sine.

Înaintând pagină cu pagină parcă am dezvălui un mister și totuși am rămas cu senzația că …adevărul este undeva acolo, bine ascuns de ochii mei. Și chiar a lui David, deoarece el vag află de anumite lucruri în care se bagă fără a realiza consecințele, fără a palpa pericolele și persoanele ce pot lovi din umbră. Și totuși instinctele lui și mai ales ceața albastră îl direcționează, îi deschid o nouă viziune a trecutului, prezentului și viitorului.

Stranietatea lucrurilor ce se descoperă în carte fac din această lectură una destul de atractivă, iar împletirea de real și fantastic au ținut fixă privirea mea asupra acestei cărți dorind parcă să le dezleg eu misterele, redându-le o libertate mult dorită. Iar finalul s-a dovedit extrem de bine pus la punct, cu o bruscă întorsătură menită să facă trecerea de la volumul întâi la cel de-al doilea în care sper ca toate piesele să se așeze la locul lor, neașteptatul să fie potolit iar iubirea să-și găsească calea.

Cartea „Ceața Albastră” este un roman care te cucerește în mod iremediabil. O lectură magică și o abordare îndrăzneață din partea autoarei care lasă atât loc de contemplare dar și o dorință arzătoare de, „mai vreau”. Cartea m-a captivat încă de la început și a continuat să mă uimească pe măsură ce înaintam, astfel o nouă lume ni se deschide în față și trebuie neapărat descoperită și luată ca atare. Vă mai pot spune doar că am în cap un milion de scenarii de ce va urma și că stau cu sufletul la gură de cum vor decurge lucrurile, pentru că finalul nici pe departe nu e un sfârșit…

Recomand cu drag cartea!

„Pacea universală era ceva mult visat în trecut, dar pe care Ei au înfăptuit-o. Ultimul război a fost cel biologic din 2020, când panica i-a transformat pe oameni în ființe solitare. Era nevoie ca cineva să orienteze umanitatea spre a gândi ca o unitate.”

Citind-o pe Oana David. Cartea „Între două fronturi”

Oana David s-a născut în 1985 la Ploiești și a locuit în Suceava, Cluj, București și Brașov, unde trăiește și astăzi. A studiat Limbile Străine și Jurnalismul, iar acum, la 35 de ani, pentru că iubește literatura, a devenit din nou studentă, la Litere. Este un mic antreprenor, copywriter, scriitoare și cititoare avidă. Este căsătorită, are o fetiță, un cățel și foarte multe cărți. Și-a făcut debutul cu romanul „Între două fronturi”, scris și documentat în mai bine de trei ani.

Cartea în ansamblu e o bijuterie literară cum rar găsești în literatura contemporană, iar acest fapt o întărește și subiectul abordat dar și limbajul specific timpurilor de atunci. Orice înclinație a balanței face să te simți acaparat de unicitatea felului manifestat pe hârtie, de combinația între război și dragoste, moarte și naștere, suferință dar și speranță. Toată încărcătura textuală a fost cu intenția să mă răscolească până în adâncul inimii ca la final într-un enunț să cedez oglindindu-mi în ochi sclipiri de lacrimi ca apoi să realizez că în pofida tuturor încercărilor dragostea este, a fost și va fi de neclintit oricâte clădiri nu ar fi dărâmate în neștire.

„Cu inima împărțită între loialitatea față de țară și iubirea pentru un ofițer german, Lulli Leonida-Lăzărescu, soție-trofeu și o femeie înaintea epocii sale, trăiește o aventură pasionantă, ce o duce din Bucureștiul boem al Athénée Palace-ului şi Capșei, mișunând de spioni și informatori, de ofițeri și diplomați nemți și soțiile lor, până în Berlinul bombardat de după război, odată cu schimbarea hărţii Europei.”

Romanul ne creionează conturul eroinei Lulli Leonida-Lăzărescu, o tânără pianistă angajată într-un mariaj defect cu o înțelegere tacită de prezentare în societate, una în care ținutele trebuie să corespundă ca și locul femeii într-o lume a bărbaților. Mai ales avându-l soț pe el, un impersonal întotdeauna gata să o umilească public. Singurătățile însă o ajung din urmă până apare în vizorul ei un tânăr la fel de dezinvolt ca și ea, la fel de libertin și cu idei inovative total diferite de a multora. Chimia dintre ei e palpabilă, Lulli nici măcar nu realizează că treptat se îndrăgostește de Heinrich von Reinhardt, acesta fiind de fapt nepotul soțului ei, care nu este așa de prost să nu observe toate afinitățile relației celor doi.

„Mai târziu, aveam să înțeleg de ce persoana lui îmi atrăsese atât de magnetic atenția de la bun început; instinctual, ca și cum mi se ascuțiseră deodată toate simțurile, percepusem imediat că nu mai eram doar eu intrusa, cea care nu-și găsea locul nicăieri, niciodată, mereu singură și pierdută în forfota celorlalți, ci mai apăruse și altcineva, la fel de străini și rătăcit ca și mine.”

Războiul își face simțită prezența tot mai mult iar pilotul Heinrich este tot mai mult în anturajul celor doi soți, meseria îl face să parcurgă aceleași seri de curtoazie, să fie la dineuri organizate de persoane sus puse la care inevitabil o găsește pe Lulli; prezența ei îl tulbură dar totodată îl ademenește să-i fie prin preajmă, undeva în umbră… dar să fie. Situația se schimbă atunci când ambii își dau voie să simtă, atunci când se dezlănțuie și acceptă simplul fapt că se iubesc. Negarea dar și întorsăturile istoriei însă din nou le pune piedici, toate încercările lor de a fi mai mult ca niciodată mânuitorii propriilor decizii eșuează, cineva parcă din umbră manevrândule cărările, și orientându-i spre nefiresc, spre înstrăinarea sufletului într-o lume a armelor ridicate sus.

Lulli iubește cu pasiune, dăruirea sa e nemărginită însă cum am menționat cineva așteaptă după colț să atace, astfel transformând dragostea sa în slăbiciune înrolând-o la un act de spionaj, un pion în jocurile unora care au ca țintă pe nimeni altul decât pe Heinrich. Distrusă moral, cu un soț prea plin de sine și o situație statală inceartă Lulli acceptă fără ca să realizeze la ce se înhăitează, sau poate înțelege dar din apatia sa se lasă purtată pe valul disperării cu o nouă speranță la iubire, fie ea și sub imboldul unor spioni bine instruiți. Astfel pe lângă bombele ce zbuduie lumea inima eroinei noastre bubuie la fiecare verificare amănunțită a iubitului ei, sub asaltul avioanelor și sub asediul diferitor țări tânăra noastră se lasă moale în mâinile pricepute ale neamțului ei ce e în stare să întoarcă lumea cu susul în jos pentru ea și în numele ei.

„Nu m-a sărutat, a fost numai promisiunea unui sărut, dar eu, mai mult din instinct, fără să conștientizez cu adevărat ceea ce făceam, mi-am așezat palmele peste ale lui și am rămas așa alte câteva secunde, atât de aproape încât îi simțeam inima bătând lângă a mea; exact ca în noaptea aceea albastră și senină, puzderie de stele, din Orient Express-ul ce se întorcea la București, când stătusem tot așa, unul lângă altul, pe aceeași pernă, față în față, nemișcați, cu frunțile atingându-ni-se și răsuflările amestecate, și când eu știusem, fără nici cea mai mică urmă de îndoială, că mă îndrăgostisem de el.”

Și totuși, nemilosul război dezumanizează, frânge și acea mică fărâmă de om din fiecare împrăștiind frici, angoase și disperare. Chipuri șterse se pierd în umbre iar lumea constată că nimic nu va mai fi la fel. Chiar și Lulli, ajunsă divorțată, singură trăind cu ziua de azi într-o lume a ei, care i se strânge tot mai tare ca un fular ce se înnoadă tot mai mult la gât oprind și fărâma cea de aer pe care încerci cu disperare să ți-o aduni în tine. Constată că adevărurile ies la iveală iar impactul lor e devastator și rade mai ceva ca un război, iar înstrăinarea o face să fie și mai departe de acea tânără jovială și plină de viață.

„(…) Ești o femeie teribil de neobișnuită, Lulli.
-Mi s-a mai spus, da. Niciodată într-un sens pozitiv, din păcate.
-Niciodată, până acum.”

Evenimentele se precipită mai ales când printr-un joc al circumstanțelor Heinrich recunoaște că a știut de trădarea iubitei sale, a trăit cu asta, a cerut-o în căsătorie și i-a încredințat viața nu o dată. Trăind cu poate… sau dar dacă. După acea dezvăluire viața Leonidei este ca o simfonie tulburătoare menită să-i oprească pulsul sau să o facă să vrea să părăsească sala. Însă aceasta nu poate, România e ocupată deja de ruși iar fuga nu este atât de ușoară. Însă chiar dacă necazul e prea mare cineva se ocupă ca ea și cel ce încă nu s-a născut dintr-o iubire fără de moarte să ajungă în siguranță, acolo unde totul se reclădește. Unde speranța încă este s-au se reface ca după o boală lungă…

Povestea celor doi protagoniști este perfect înrămată în adevărul istoric al acelor timpuri, cadrele armate sau cele statale pe care le găsim în diferite cărți dar și gentilețele m-au cucerit și mi-au îmblânzit spiritul. Tema primordială a cărții, dar și substraturile iubirii celor doi au făcut ca să lipesc cartea de inimă și să o alin, să-i dau din calmul meu în nădejdea de a domoli suferințele, de a stăvili lacrimile și suspinele ce au zguduit nații întregi. Și nu în ultimul rând au zădărnicit o iubire a cărei intenții a fost de a se trăi, de a se simți, de a i se da continuitate.

Romanul „Între două fronturi” s-a dovedit a fi o carte cu impact. Fiind o avidă cititoare a lecturilor despre al Doilea Război Mondial scrierea de debut a autoarei Oana David mi-a demonstrat încă de la prima parte că voi rămâne profund impresionată nu doar de poveste în sine dar și de personajele cărții care fiecare prin unicitatea sa au pus piesă cu piesă în conturarea unei imagini complexe, diversificate, incendiare și de o profunzime șlefuită cu migală. O lectură intensă, ce s-a jucat cu emoțiile mele și a scos multe alte sensibilități din inima mea, o carte pe care o recomand cu drag. 

Citind-o pe Ion-Cristea Marilena. Cartea „Neînverzitele păduri”

Când simt nevoia să evadez departe de texte prelungi sau povești menite să mă facă să aștept, să mă zbat după un deznodământ -aleg poezia, doar ea și prin intermediul ei sunt flacăra ce arde cu o intensitate mare, sunt inima ce bate cu putere și ochii ce freamătă nu în căutarea a ceva ci din nevoia de a păstra totul ce a fost citit undeva pe retină, acolo unde am doar eu acces, profund și intim.

Într-o astfel de pătrundere unică ne primește și autoarea Ion-Cristea Marilena cu volumul său de versuri „Neînverzitele păduri” apărut anul trecut la editura LiterPress Publishing. Cartea în sine e apus și răsărit, iubire și sentimentalism, cer și pământ și toată gama de culori într-o splendoare ce se lipește de suflet. O să vă las mai jos câteva versuri pentru a vă convinge singuri, un pas pentru a vă stârni curiozitatea către poeziile autoarei.

Îți las cadou
neînverzitele păduri
ale sufletului meu
și-n locul meu,
să le uzi,
să le crești
și să le iubești…

Marilena Ion-Cristea

Ar putea fi o imagine cu carte şi text

Iubesc viața cu ale sale…
Și bune și rele primesc.
Și umblu prin ploaie-n picioarele goale,
căci vreau tălpile să-mi sfințesc!
Cine sunt eu?
Un om ca și tine!
Nu sunt împărat și nici zeu,
dar prin venele mele curg lacrimi divine
ce se transformă în versuri,
mereu!
(din poezia „Cine sunt eu?”)

Cartea „Neînverzitele păduri” este un volum plin de sensibilitate și de emoție, într-o varietate de teme, subînțelesuri dar cu un singur scop, să se alinieze gândurilor cititorului pentru a-i oferi acel confort textual desăvârșit. Fiecare poezie în parte are o frumusețe și un farmec special încât te îmblânzește, te face să fii acolo trup și suflet. Vei fi ceață și aripă frântă, vei fi vară și o răscruce, vei cere iubire dar și să se termine ploaia… vei avea nevoie de cuvinte și uneori de timp, iar alte ori de pauze prelungi pentru ca fiecare rimă să se sedimenteze și să lase loc de meditări prelungi.

Atâția prieteni! Sunt doar pe hârtie…
Există totuși un liant comun,
Fiindcă iubim aceeași poezie
Și lucrul ăsta este cel mai bun!
(din poezia „Lucrul cel mai bun”)

Cartea „Neînverzitele păduri” este un volum de poezie minunat care nu te solicită, dar îți lasă un zâmbet contemplativ pe buze. Un zâmbet ce îți crează acea stare de ce-ar fi fost dacă, sau alte interpretări lumești. Fiecare poezie se citește cu sufletul și doar către alinarea lui, fiecare rimă se trăiește intens ba chiar ajungi să mergi pas la pas cu poeta într-un joc al cuvintelor ce nu-ți sunt străine. Ajungi să fii o voce cu autoarea și o uniune de stări ce te încarcă o dată ce înaintezi printre pagini. O carte ce-ți intră în minte și în toate canalele inimii rămânând acolo, găsindu-și un culcuș rememorând starea și plăcerea poetică; o magie curgătoare pe care nu ai vrea să o împarți cu nimeni.

Citind-o pe Emma Pascal Claos. Cartea „Brățara de argint a Ecaterinei”

Pentru nimeni nu e un secret că mă pasionează perioada războiului mondial, am adunat în biblioteca mea o mulțime de titluri ba chiar aici pe blog ve-ți găsi liste cu cele mai sunătoare romane și bibliografii menite să te înfioare de-a dreptul. Cărți cu o încărcătură aparte ce nu te lasă impasibil, ba chiar te face să nu-ți dorești să știi, poate puțin din acele timpuri vitrege pentru omenire. Astfel, pe această notă vreau să vă prezint noua mea carte citită ce ne conturează o poveste ce a avut predestinarea să mă cuprindă într-un text febril de frumos dar totodată zguduitor de suferind.

Romanul „Brățara de argint a Ecaterinei” a fost mai mult decât o poveste, a fost patimă, iubire, soartă și război adunate într-o călimară în mâna autoarei Emma Pascal Claos ce a întins cerneala ca să creeze traiectoria dintre aici și atunci, între ce este și ce-a fost într-un timp ce a făcut zbucium cu viețile oamenilor.

Ar putea fi o imagine cu carte

Încă de la primele pagini, se poate observa că romanul păstrează o doză de mister și încă acel ceva. Treptat ni se definesc personaje, caractere și războiul ce bate la ușă ca un oaspete nedorit. Într-un astfel de colorit se perindă viețile unor oameni aparent simpli dar cu talente dăruite de la cel de sus. Oameni ce vor descoperi iubirea, trădarea, reproșurile, teama și nedreptatea ca un gust amar a unor ani întorși împotriva a tot ce e frumos și sfânt.

Într-un gri al anilor ’40, când totul ia o turnură tulbure războiul își face simțită prezența în România, fiecare supraviețuiește cum poate iar cel mai rău e că sacrificiile sunt colosale iar pierderile de vieți omenește tot mai devastatoare. Toate acestea se resimt și în familia unui muzician renumit pe nume Tudor Pascal, acesta împreună cu familia sa trec prin grele transformări în special fiica cea mare Ecaterina, cea care își pecetluiește soarta de o brățară unică, dăruită din generație în generație, eroină ce nu doar va fi un personaj plin de muzicalitate dar va fi cea care va întreține o iubire și dincolo de tot ce înseamnă lumesc.

Însă războiul nu cruță, iar atunci când aceasta se îndrăgostește de Matei, un aviator ce-i împărtășă aceleași sentimente totul se precipită dar și se duce spre o notă mai puțin plăcută. Iubirea lor nu poate opri comenzile de sus, sentimentele lor nu pot întoarce mânia unui fanatic mânat de gustul puterii, puritatea intențiilor lor nu pot anula uneltirea unui conflict armat devastator. Și totuși Ecaterina luptă, în pofida firii sale sensibile și fragile ea scapă mulți evrei datorită profesiei sale contribuind cu medicamente la salvarea acestora. Însă nu își poate salva iubirea, soarta, karma face în așa fel ca tot ce a păstrat intact să se împrăștie în mii de cioburi ce fac din ea o umbră a unui timp și așa tenebros. Iar urmările nu întârzie să apară…

Cum s-a așezat viața tinerei Ecaterina și ce legătură specială are ea cu brățara vă îndemn să aflați, ce mai pot adăuga e că această linie firavă se menține peste ani ca într-o peliculă alb-negru a unor timpuri rememorate de legământul sacru a unei familii încărcate de muzică și pasiune, iubire și sacrificiu. Dăruire și statornicie.

Cartea „Brățara de argint a Ecaterinei” pe lângă haosul evenimentelor politice ale celui de-al Doilea Război Mondial ne prezintă diferite forme de iubire, din acele sincere și devotate până la cele de prietenie și camaraderie. Vom parcurge întristați un drum al armelor şi apoi al refugiului încercând parcă să ne apărăm sufletul de toate suferințele lumii ce s-au adunat în aceste pagini sângerii dar și totodată încărcate de partiturile lui Beethoven cântate la patru mâini de două suflete, tată și fiică. Trecut și prezent. Azi și mâine. Noapte și zi. O carte în care bucuria păcii a fost doar o boare de ploaie pe un pământ secătuit ani la rând. Această poveste a fost o operă ce a intrat în tot spaţiul inimii mele şi al spiritului, prin visare, întuneric, lumină, dor, melancolie şi, uneori, bucurie.

“- Promite-mi că vei dărui și tu la rândul tău această brățară unei femei din familia noastră care va ști să aprecieze viața, dragostea și tot ce-i frumos în ea.” 

Cartea poate fi găsită pe site-ul editurii Hermann!

Citindu-l pe Gabriel Dinu. Cartea „De la un capăt la altul”

Poetul Gabriel Dinu a debutat în revista Viața Românească, în 1997. Colaborează cu poezie la o serie de reviste literare și este, de asemenea, coautor la următoarele antologii literare: Prietenii poetice și Așii cuvântului (2017), Antologie poetică a Cenaclului Poetic Schenk-Dyonisos și Tramvaiul poeziei (2018), Desprimăvărarea cuvântului (2019), WORT VERGESSEN (în limba germană) și Roua din cuvinte (2020). În 2019 a publicat volumul de versuri Câinele cu ochii albaștri, cu versiunea în limba franceză: Le chien aux yeux bleus, apărută la Paris cu un an mai târziu. (sursa: sionoeditura)

Anul 2021 îi aduce poetului o nouă carte apărută la editura Siono, volumul „De la un capăt la altul” este o înșiruire de poezii pe care le citești dar refuzi să le uiți având un impact considerabil deoarece predomină moartea și tot ce o cuprinde, dezolanța dar și noțiunea de viață fără a i se retușa conținutul, ba din contra, ni se aștern cuvintele și trăirile într-o paloare evidentă, una cu care ne obișnuiește prezentul existențial în fiecare zi.

(…)
Vine o moarte când viața
înseamnă tot ce
știai pe de rost
și vine o moarte
când viața este, va fi,
a fost.
(din poezia Variante)

Cum bine știți sunt o mare fană a poeziilor, de multe ori îmi vine să le dedic tot timpul meu iar alte ori prefer să le citesc cu migală parcă descâlcindu-le conținutul, uneori prefer să le citesc acompaniată de o simfonie a lui Mozart iar alte ori le contemplu parcă încercând să le dau o continuitate chiar dacă nu e cazul. Și totuși poezia are un loc aparte în inima mea, indiferent de ce cărări o străbate și ce suferințe o încarcă. Astăzi însă o să vă vorbesc despre o serie de poezii ce m-au dezarmat, autorul ca într-o luptă a sa cu sinele ne-a pus în față o furtună de cuvinte, de stări și reflecții ce au lăsat un loc de completare din partea celor ce îi vor citi opera. Parcurgând fiecare poezie în parte am realizat că golul se adâncește, senzația sfârșitului este aproape dar și a cea subtilă întrebare dacă am făcut totul, dacă am simțit cu adevărat gustul vieții în toată plenitudinea sa.

(…)
Destul de des eram fericiți
și ne zâmbeam unii altora.
Și da, eram atât de ignoranți și primitivi,
încât nu cunoșteam cuvântul nefericire.
(din poezia Nefericire)

La primul contact cu poeziile scriitorului Gabriel Dinu am fost răvășită ba chiar contrariată însă datorită ironiilor subtile dar și a umorului am parcurs fiecare cuvânt într-o repeziciune nefirească. Curiozitatea fiindu-mi stârnită minutele s-au oprit în loc creându-mi imagini fel de fel plasându-mă într-un joc al unei minți sclipitoare.

Cartea „De la un capăt la altul” s-a făcut plăcută anume prin prezentarea directă, prin subiectele abordate dar și datorită pachetului emoțional ce a uimit. Toate mesajele au avut o claritate neegalabilă și o profunzime plecată de la chintesența vieții într-un timp al furtunilor lumești. Volumul de versuri e ploaia rece ce vine să trezească spiritul dar și ochiul adormit al privitorului/cititorului aici și acum în nădejdea de a nu fi prea târziu.

Aceasta e ultima plecare
pe care v-am promis-o
mai demult.
Adio!
De-acum vă voi visa
în șoaptă.
(din poezia The end)

Citind-o pe Anna G. Arond. Cartea „Doar tu m-ai iubit. V-1”

Înainte de anul nou biblioteca mea s-a mărit cu o nouă carte a unei autoare contemporane, astfel după cum intuiți romanul acesteia „Doar tu m-ai iubit” a fost primul pe lista anului 2022. Fiind o carte ce m-a „ars” la suflet pot doar să spun că aștept cu nerăbdare volumul doi în nevoia de a așeza piesele acolo unde trebuie, de a oferi pace unor suflete și de a da pe merit celor ce s-au făcut neplăcuți pe parcursul lecturii.

Romanul „Doar tu m-ai iubit”, publicat la Editura Mybestseller va ajunge într-un punct în care vei realiza că subiectul nu-ți este străin, că te regăsești sau te va face să înțelegi că în viață nu e totul miere. Aici printre pagini vor curge lacrimi, se vor auzi suspine și glasul înnăbușit a unei tinere ce nu a făcut pace cu trecutul.

Ar putea fi o imagine cu 1 persoană, carte şi text care spune „ANNAG AROND Doar tit m-ai iubit VOLUMUL1 MyB MyBestseller 2021”

Mulți dintre noi ajungem să purtăm după noi un bagaj din trecut, unul care se suplinește pe parcursul anilor cu diferite emoții, de la frici necontrolate la cuvinte nefinisate ce ne răscolesc, bagaj ce ne îngreunează zilele și ne face să șchiopătăm la orice hop, la orice provocare venită de nicăieri. Mulți dintre noi duc grele umbre ale unor situații ce nu au fost cu finalitate ce trag în jos conștiința, dar și dorința noastră de a ne reface ca după o arsură ce a lăsat o cicatrice adâncă. Pe această notă se începe și cartea autoarei Anna G. Arond, pe muzica de vioară a unui începător ce încă are multe de învățat.

Cartea „Doar tu m-ai iubit” e povestea unei tinere ce e cu picioarele în două bărci, astfel plutind prin viață clătinându-se fără a avea un punct de sprijin, până apare el. Dar să încep cu începutul, Melisa ni se prezintă ca personajul principal, o femeie ce își poartă angoasele ca o haină de doliu în memoria unei foste iubiri neîmplinite, își duce frustrările ca pe niște bijuterii deterioarate iar fricile ca pe niște eșarfe ce îi sugrumă puterile de a mai înainta spre un viitor împlinit. Așa zi de zi aceasta își duce traiul, fugind de ce-a fost și totuși e mai firavă psihologic decât se așteaptă. Într-o astfel de dispoziție de dezbinare emoțională o prinde într-o ședință în cabinetul său doctorul Kevin Hans, un psihoterapeut din Buenos Aires.

Kevin fiind un terapeut mai libertin o ademenește pe Melisa într-o direcție în care aceasta nu e obișnuită, deoarece după alte ședințe ale altor psihologi nu mai apare; aceasta realizează că el îi poate fi o ancoră, dar și o voce ce-i poate spune lucrurile pe nume, dur dar cât se poate de corect. Astfel se prinde de el, se explorează însă păstrează acea doză de distanță chiar dacă chimia este destul de evidentă. Explicația e una, glasurile din trecut strigă, traumele provocate de toți bărbați ce s-au perindat prin viața Melisei au făcut-o împărțită pe bucăți începând chiar de la tatăl ei și terminând cu cel căruia i-a predat toate visele și aspirațiile la un viitor comun.

Kevin se transformă în acea persoană în care poți avea încredere, un bărbat care apare la momentul oportun și care e prezent, în comparație cu toți ceilalți care i-au lăsat un gust amar Melisei. Și totuși ca într-un joc al karmei bărbații cei din trecut răsar în cel mai inoportum moment și anume când tânăra noastră e cea mai vulnerabilă parcă marcându-și teritoriu, revendicându-și un loc de mult răcit. Soarta e mare hoață, când îți fură dragostea când liniștea abia obținută cu multă trudă.

Astfel, fosta marea iubire își face simțită prezența, Nick încearcă cu orice preț să-i intre în grații Melisei, îi este aproape după operație ba chiar o îngrădește de Kevin; însă subtilitatea intenției sau mai bine spus premeditarea intenției e bine gândită însă circumstanțele își spun cuvântul aducând ca o avalanșă toate trăirile trecute peste sufletul firav a eroinei producându-i o erupție emoțională greu de ignorat, una care s-au te face să o alini sau să o critici sever. Însă cine suntem noi în fața unei suferințe?… o frunză purtată de vântul renunțărilor și a părerilor de rău.

Direcția în care o ia acțiunea e total neașteptată, astfel am constatat că totul se va precipita o dată de Melisa își va da frâu liber cuvintelor, când va riposta și își va cere dreptul la viață. Și nu în ultimul rând va trăi aici și acum, nu printr-un trecut ce deja s-a scurs.

Recomand cu drag romanul deoarece a fost o carte zguduitoare, una care a prezentat nu doar o iubire cu regrete, sau una ce se clădește din nimic, ci a arătat partea întunecată a vieții, acea de care ne este rușine, sau de care fugim. Eroina poate lua chipul oricărei femei, una care a acceptat jumătățile de măsură sau lipsa afectivității. Ea poate fi glasul multora dintre noi ce și-au reținut cuvintele din nevoia de a nu crea deranj, de a fi o umbră a feminității sau o soție invizibilă într-un cadru mult prea obscur a unei iubiri distorsionate de un anturaj toxic. Cartea „Doar tu m-ai iubit” e genul acela de poveste ce rămâne fixată pe suflet și nu are tendința să plece parcă din nevoia de a mă îndruma să ating cuvintele pentru a le îmblânzi… pentru ea, pentru Melisa!