Citind-o pe Oana Stroe. Cartea „Flăcări gemene”

Oana Stroe a debutat în 2020, cu povestirea Garsoniera ambulantă, în antologia „Inima nu face riduri”. Anul 2021 îi aduce o nouă operă printr-o colecție de povestiri sensibile într-un volum unic intitulat „Flăcări gemene” apărut la Editura Siono. O carte ce nu doar ne va înșirui povești menite să răscolescă inimile celor ce citesc dar și ne va provoca să ne amintim tinerețea, eșecurile, iubirile neîmpărtășite și unele goluri ce nu au fost umplute până acum!

„Iubesc să scriu. Pasiunea pentru literatură s-a sădit de mică, pe vremea poveștilor citite sau interpretate de mari actori.”
Oana Stroe

Iubesc foarte mult cărțile ce mă trec prin diferite stări sufletești, iubesc nebunia loc, tulburarea dar și curcubeul ce răsare după toate furtunile. Astfel, ca într-un carusel de emoții m-a primit și cartea autoarei Oana Stroe, și poate mai mult de atât. Cartea îmbină viața fără retușuri în opt povestiri scurte ce reîntregesc iubirea, cea care e începutul tuturor începuturilor dar și pașii nesiguri uneori care ajung până la ea. Într-un ansamblu de cuvinte ce au apropiat sufletele eroilor cărții dar și într-un joc al circumstanțelor am parcurs un drum al celor ce se descoperă, ce se reclădesc, a celor ce caută răspunsuri și nu în ultimul rând a unora care trăiesc toată viața în căutarea sensului și definiției dragostei.

Emoția puternică ce pulsează prin fiecare pagină dă textului o profunzime aparte chiar dacă fiecare poveste mi s-a părut atât de cunoscută și totuși unică. Autoarea a depănat din firul vieții anume acele istorisiri care ar putea lua forma oricărei vieți. Ar putea fi drama mea sau a ta, ar putea fi începutul poveștii mele sau a celei mai bune prietene. Încărcătura emoțională uneori m-a depășit iar în unele cazuri am lăsat capul în jos în nevoia de a face acel respiro căutând alinare îmbrățișând coperta știind că acolo ard două flăcări gemene ce se vor completa într-o uniune departe de înțelegerea noastră.

Fiecare poveste a fost unică, a cuprins esența vieții ba în doze mici ba în toată plenitudinea extazului, în toate am găsit și zi și noapte, și bucurii și lacrimi, necazuri și armonii, și dincolo de toate furtunile ce ne fac tot mai puternici cuvintele au prăsărat speranțe, multe și toate pregătite să călească fiecare personaj în parte. Femei și bărbați ce s-au regăsit pe sine într-o lume ce înnoadă vieți, încurcă ițe și potrivește destine.

Din câte ați observat am evitat pe cât posibil să vă vorbesc de fiecare poveste în parte, dar am hotărât să mă abțin deoarece altfel aș știrbi din munca autoarei, pentru că tot ce am citit a fost frumos, plăcut și de nedescris. Doar de citit la tonul jos al vibrației sufletului într-o pace deplină!

„Flăcări gemene” este genul de carte care te va întoarce cu susul în jos, care se va juca cu sentimentele tale și va crea dependență. O narațiune ingenioasă, cu personaje încântătoare. O poveste dulce-amăruie despre dragoste și nu doar. O lectură extraordinară pe care o recomand cu drag.

Citindu-l pe Robert Littell. Cartea „Tovarășul Koba”

Robert Littell s-a nascut în Brooklyn, New York, la 8 ianuarie 1938. După absolvirea facultății, s-a înrolat pentru patru ani în Marina SUA. În timpul Războiului Rece a lucrat pentru publicația Newsweek. Robert Littell este specializat în romane de spionaj având ca teme predilecte CIA sau Uniunea Sovietică. Nu de puține ori, a fost comparat cu Graham Greene și John Le Carré, maeștrii literaturii de gen. Prima carte a sa, The Defection of A.J. Lewinter (1973), este considerată o lucrare clasică a literaturii de spionaj. Bine primite de critică au fost și The October Circle (1975), Mother Russia (1978), The Debriefi ng (1979), The Sisters (1986), The Revolutionist (1988), The Once and Future Spy (1990), An Agent in Place (1991) și The Visiting Professor (1994). O altă carte a sa, The Company (2002), bestseller New York Times, a fost adaptată ca minserie pentru rețeaua de televiziune TNT, iar Legends (2005) a primit premiul ziarului Los Angeles Times pentru cel mai bun thriller. 
În prezent, Robert Littell trăiește în Franța. Este tatăl scriitorului Jonathan Littell, distins în Hexagon cu Premiul Goncourt și Premiul Academiei Franceze pentru literatură.

Anul 2022 îi aduce autorului o traducere la Editura Publisol a cărții sale „Tovarășul Koba”, o operă care mi-a arătat și o altă latură a istoriei, mult mai intimă și văzută prin ochii unui copil ce se aruncă spre maturitate cu o forță de nedescris. Tot ce am descoperit printre aceste pagini a stârnit o curiozitate neastâmpărată dornică fiind să aflu cine e acel Koba?, ce legătura are el cu Stalin? …sau poate sunt una și aceeași persoană? Cine știe…

Pentru început aflăm tragedia din familia unui copil pe nume Leon Rozental, cu un tată mort cunoscut ca un fizician atomist strălucit, și mama acestuia, medic apreciat la spitalul Kremlinului arestată pentru un presupus complot împotriva țarului; acesta încearcă să supraviețuiască noilor schimbări. Nu-i este ușor, ce poate ști un copil de zece ani, însă adaptarea vine o dată ce înțelege că totul e pe umerii săi, ajutori fiindu-i alți copii lăsați fără părinți; astfel ca o echipă de orfani aceștia mărșăluiesc prin camere secrete, tuneluri sinistre în căutarea hranei, hainelor dar și a supraviețuirii. Însă totul se schimbă atunci când Leon îl întâlnește pe Koba, un bătrân răpciugos care susține că îl ajută pe Stalin să conducă țara. Conexiune dintre cei doi se instalează fără mari dificiențe, comunicarea este cursivă iar poveștile și mărturisirile se deapănă ca din ghemul numit viață adunându-se smoc în mâinile unui copil isteț ce se vrea mare.

Lui Koba îi face bine prezența copilului, împărtășindu-i șmecherii legate de curtarea fetelor și sex, dar și despre motanii din jurul lui Stalin, despre Revoluția bolșevică, Lenin, Trotki chiar și despre evrei și deportările în Siberia. Bătrânul nu se sinchisește de vârsta copilului decretându-i fără limite despre executări în masă dar și despre moartea prin infometare a milioane de țărani. Nu se ascunde după degete când se deschide spunând că însăși el a fost acel catalizator sau mărșăluitor al ordinelor, astfel planează întrebarea, cine e totuși acel Koba?

Cartea „Tovarășul Koba” este o privire în ansamblu asupra a ceea ce a făcut Rusia din copii săi, o țară de orfani și nu doar. Într-un fel fascinant autorul a descris timpul de la revoluție până la conducerea lui Stalin prin așezarea pieselor dintr-un timp greu de digerat într-o incursiune de amintiri destăinuite unui copil aparent fragil însă destul de pragmatic pentru vârsta sa. Este, de asemenea, o poveste de supraviețuire, deoarece copiii se trezesc fără protecția sau îndrumarea părinților lor. Ce mai pot spune despre această carte e că tot ce se scrie îți dă un sentiment profund al realității disperate încât ești ca în balanță, sau să citești totul ca un însetat de istorie sau să lași cartea din mână fără a răscoli tristeți, copilării distorsionate și inocențe furate. Recomand cu drag cartea celor ce apreciază bibliografiile celor mai sunătoare nume din istorie, celor ce doresc să afle și să despice firul în a poziționa în propriile gânduri unele secvențe ce au fost tăinuite până acum sau pur și simplu omise din lipsă de interes!

„- Adevărul e că nu-mi place lumea. Și nici lumii nu îi place de mine. Ceea ce mie îmi convine. Să vrei să te placă lumea sau să ai nevoie să fii pe placul lumii e un handicap fatal pentru cine încearcă să contribuie la conducerea unei țări. (Koba către Leon)”

Citindu-l pe Yoann Iacono. Cartea „Un Stradivarius de la Goebbels”

Născut la 30 decembrie 1980 la Bordeaux, Yoann IACONO este absolvent de studii superioare la Institutul de Studii Politice din Toulouse și Institutul Național de Studii Teritoriale din Strasbourg. Înalt funcționar public și consilier politic, a lucrat pentru foști miniștri din Franța. Pe lângă toate atributele sale acesta își cultivă latura scriitorească redând viață unei povești inedite, acea a unui destin împletit cu muzicalitate într-un timp al ororilor de pe urma războiului mondial, și mai exact povestea lui Nejiko Suwa, o talentată violonistă japoneză, care își pune sufletul în interiorul instrumentului său, în acel Stradivarius care își poartă propriul secret îmbibat în lemnul fin și unduiturile perfect poziționate. O poveste ce m-a răscolit, dar și mi-a întărit convingerea că în timpuri tulburi nici măcar arta nu scapă, nu e lăsată să înflorească, ba chiar e orientată acolo unde „cântă” demnitarii. Trist dar adevărat!

Se spune că și viorile au suflet…

Cartea „Un Stradivarius de la Goebbels” ne spune povestea lui Nejiko Suwa, o tânără violonistă din Japonia ce primește în dar de la Joseph Goebbels un înalt funcționar al statului German un Stradivarius în anul 1943, devenind astfel un simbol al legăturilor între Germania și Japonia în timpuri tulburi. Această legătură înrădăcinează viziunile, concepțiile asupra lumii dar și a mersului istoriei. În această luptă de putere, de intrigă și măreție statală Nejiko supraviețuiește legându-se spiritual de această vioară cu o istorie în spate pe care ea încearcă să o afle. Astfel aflăm pas cu pas cum se crează acea conexiune cu instrumentul, cum Nejiko se „luptă” cu acesta pentru a crea muzica, pentru a-și potrivi caracterul cu însăși vibrația coardelor care la început i-au dat atâtea bătăi de cap. Iar în mersul lucrurilor războiul e din ce în ce mai avan, circumstanțele mai fumurii iar direcțiile tot mai încâlcite.

Realitatea este un întreg fără detaliu, dar un întreg care se lasă prins doar de o acumulare de detalii, astfel încât a omite unul singur înseamnă deja a-l deforma.

Și totuși povestea acestei cărți începe de la un căutător, un el care a investigat anume dispariția acelui Stradivarius luat cu forța de Goebbels, și care ajunge pe mâinile muncite în ore de antrenament a tinerei Nejiko; acel el care ajunge să dețină caietele intime ale violonistă japonez pentru a le da glas, o dorință venită însăși de la emerita cântăreață ce vrea să pună un mare punct acolo unde întrebările au planat ani la rând. Astfel ca între două focuri merge scriera plonjând de la cel ce cu înflăcărare a mers pe urmele violonistei dar și a gândurilor ei scrise cu înfrigurare în propriile caiete; sensibilități de viață, frici nestăvilite și emoții greu de definit.

Departe de a se concentra doar pe aspectul muzical, cartea „Un Stradivarius de la Goebbels” duce o simfonie a unei epoci crude și al realităților sale politice mârșave în care muzica devine un instrument de propagandă. Acolo unde nu se vrea se intimidează, acolo unde se cere se pleacă capul. Umilința și înghenuncherea e punct fix în fața artei, a tot ce înseamnă ilustru și creație. În concluzie nimic nu va mai fi la fel. Nici chiar viața tinerei violoniste din Japonia, Nejiko Suwa.

Cartea „Un Stradivarius de la Goebbels” a tratat tema războiului totuși focusul a fost spre viața și desfășurarea carierei lui Nejiko Suwa, violonista ce a creat puntea dintre Japonia și Germania, două țări ce au împărtășit aceleași idealuri ca să ajungă praf și pulbere, nu înainte ca să îngenuncheze orașe întregi. Aflăm un traseu greu pe care Nejiko l-a parcurs ca fire artistică dar și zbuciumul prin care a trecut atât în timpul celui de-al doilea război dar mai ales atunci când acesta s-a terminat; atunci s-a simțit inutilă, fără iubire și admirație, și nu în ultimul rând „vânată” pentru ceea ce a protejat cel mai mult, anume acel Stradivarius. Chiar dacă acțiunea e înrolată în jurul violonistei japoneze citirea cărții s-a dovedit a fi destul de antrenantă și pe gustul meu; am aflat detalii noi și din alt unghi al acelui război ce a zguduit o lume întreagă.

Recomand cu drag cartea!

Citind-o pe Kelly Moran. Cartea „Cred în fericire”

Kelly Moran este fostă membră a Scriitorilor romantici din America, unde a fost finalistă a Premiului de Excelență. Cărțile ei au drepturi de traducere străină în Germania, Republica Cehă, România și Olanda. Printre interesele lui Kelly se numără: filme savuroase și arta în toată splendoarea ei. Kelly Moran este un autor de bestseller-uri care își ia inspirația de oriunde, aceasta este originară din Wisconsin, dar locuiește în Carolina de Sud alături de cei trei fii ai săi, câinele și pisica lor.

Dacă cu ceva timp în urmă v-am prezentat cartea „Fericirea în brațele tale” apărută la LiterPress Publishing semnată de autoare, astăzi vreau să vă surprind cu al doilea volum al seriei Cattenach Ranch ce s-a dovedit „lipicios” de dulce îmbinând două povești ce s-au completat armonios. Povestea celor ce în prima carte a însemnat pierdere și regăsire în cartea „Cred în fericire” a însemnat redescoperire și prețuire, două cupluri ce și-au dat frâu liber să simtă, să trăiască și să iubească în pofida greutăților și fricilor umbroase.

Încă din primul volum aflăm mici fragmente despre eroii acestei cărți recent citite de mine; despre Nakos Hunt ce de mic copil a părăsit intimitatea tribului său nativ Arapaho în favoarea ranch-ului Cattenach, loc unde a devenit cu timpul „acasă”. Acesta a trecut prin momente grele de acomodare dar și șlefuirea unui caracter dominat de răbdare, înțelegere și istețime. Tot aici o cunoaște și pe ea, pe Amy Woods care deși nu e atât de vulcanică ca stăpâna ranch-ului prezența ei îl intrigă, îl fascinează. În ani această stare se sedimentează apărând acea împăcare și detașare fără implicații emoționale, doar o prietenie strânsă dintre cei trei, Nakos, Olivia și Amy.

Însă o situație stresantă în care nimerește Amy îl face pe Nakos conștient că emoțiile pentru aceasta sunt mult prea puternice, practic se deschide acea cutie de mult lăsată pe un raft deja prăfuit ce acum se revarsă peste ei cu o intensitate colosală. Amy trecută printr-un divorț urât dar și cu sechele după bătaia ce a primit-o de la fostul soț încearcă să se reclădească, să își readune forțele să pășească mai departe, însă realizează că se simte tot mai pierdută într-un tumult existențial în care se vede o străină, o intrusă și nu doar. Și practic când totul se limpezește trecutul își face simțită prezența, un secret ce o zguduie o amenință din nou, o face să se simtă din nou acea fetiță de 12 ani ce a căzut pradă diperării, a durerii și a mutilării sufletești și trupești. Din nou îi trece prin fața ochilor viața ei plină de alegeri proaste și de suferințe absolute.

Însă apropierea lui Amy de Nakos o face să se vindece, să creadă în fericire și în noțiunea iubirii ce i-a fost străină. Parcursul poveștii lor nu e miere, rănile adânci, fricile, temerile mereu au lăsat un gol lăuntric care i-au făcut să înainteze timid, un pas în față și doi înapoi. Însă finalul e divin, a meritat așteptarea, zbuciumul chiar și jocul acela în care pauzele dintre ei au fost binevenite.

Cartea în ansamblu a fost creată să placă de la început până la sfârșit, cu un crez al fericirii autoarea a mărșăluit convinsă fiind că tot ce ne va reda prin emoție și vibrație sexuală să fie de calitate, să se imprime pe sufletul cititorului și să îl facă dependent de această serie. Calmitatea masculină a fost completată de efervescența feminină, senzualitatea prin uniune a fost cireașa de pe tort iar însăși subtextele au format conținutul definitoriu închegând o poveste excepțional de atractivă.

Cartea „Cred în fericire” s-a dovedit a fi un roman pe cât de relaxant pe atât de complex; cu personaje frumos conturate acesta surprinde prin originalitatea construcției de cadre în care eroii cărții își trăiesc decepțiile, iubirile neîmpărtășite și dragostea într-o manieră unică, toate asezonate cu iz de rustic. Mi-a plăcut această carte de la început până la sfârșit, și cu siguranță călătoria emoțională a personajelor principale este una pe care nu vrei să o ratezi!

Recomand cu drag aceste două cărți a seriei Cattenach Ranch care m-au purtat pe aripile iubirii!

Citind-o pe Teodora Matei. Cartea „Himere”

Teodora Matei (Elena Teodora Mateiu) s-a născut în Ploiești in 1971. Din 1990 lucrează într-un institut de proiectare, unde a fost pe rând: desenator tehnic, tehnician proiectant, secretar de proiect, document controller. A publicat o nuvelă în foileton în revista Nautilus („Stăpânul castelului”, în perioada aprilie – noiembrie 2012) şi proză scurtă în revistele online Fantastica (SRSFF) („Aripile mândriei” – august 2012, „Crăiasa îngheţatei de nucă” – octombrie 2014), Nautilus („Leo și Foxy” – decembrie 2012, „Între vulturi și oameni” – ianuarie 2013, „Povestitorul” – aprilie 2013, „Raze de lună” – mai 2013, „Poveștile sunt nemuritoare” – august 2013), Gazeta SF („Kowalski ’67” – ianuarie 2013, 1) „O fugă” – martie 2013, 2) „Pe fugă” – aprilie 2013, 3) „Cel-ce-simte”- octombrie 2013, „Ghinion!” – mai 2013, „Greu de dezlegat” – martie 2014, „Rai nedorit” – septembrie 2014), fictiuni.ro („Adelina” – noiembrie 2013, „Teddy” – aprilie 2014, „Pre-Invazie” – mai 2014, „Lună albă, lună stacojie” în colaborare cu Lucian Dragoş Bogdan – mai, iunie 2014). Povestirea „Kowalski ’67” – antologia digitală a Gazetei SF 2014 „Bumerangul lui Zeeler”. Povestirea „Ghinion!” – antologia „Cele mai bune proze ale anului 2013” coordonată de Alexandru Petria, editura Adenium. Poezia „9:noi” – Gazeta Cărţilor Ploieşti –Nr. 1-4, ianuarie 2015.

A debutat în volum în noiembrie 2015, cu romanul „Omul fluture”, scris în colaborare cu Lucian Dragoș-Bogdan. În tot buchetul literar al autoarei se mai adaugă și un nou volum apărut de curând la editura Tritonic intitulat „Himere”, e cel de-al patrulea roman din seria Cazurile și necazurile comisarului Anton Iordan, care mi-a fost dat să-l citesc; chiar dacă nu sunt la curent cu celelalte cărți firul acestuia nu mi-a îngreunat sarcina de a-l cunoaște pe eroul cărții în toată splendoarea sa. Cu toate că sunt foarte curioasă de primele volume.

Cartea „Himere” ne întâmpină furtunos cu o desfășurare cu foarte multe semne de întrebare. Un caz inedit și parcă desprins dintr-un film în care soții cad „săgetați” într-un mod misterios și care devine un caz ce se ramifică atrăgând după sine curiozități și presupuneri întortocheate. Acțiunea, intriga și așezarea tuturor pieselor m-a ținut pe jar iar deznodământul a fost exact cum și cât a trebuit pentru această carte genială din punctul meu de vedere.

… suspans cât cuprinde…

Ca să nu i se pară viața prea ușoară comisarului Anton Iordan într-o zi este abordat de o tânără pentru un caz inedit, flerul său nu dă greș iar evoluția este răvășitoare. Cum are un „nas fin” a depista senzaționalul această anchetă se dezvoltă într-o manieră ce îl surprinde atât pe acesta cât și pe inspectorul Sorin Matache, care preia în propriile mâini derularea anchetei. Însă o dată dat startul unui caz de aici se ramifică totul când se depistează că bărbatul căutat cu disperare de fiica sa nu e singurul; într-un tipar a unor bărbați între 40 și 50 ani, căsătoriți și mereu prin deplasări aceștia ajung să fie „împunși” cu o armă necunoscută și injectați cu un ser necunoscut ce le provoacă un subit atac de cord. Treptat ancheta se redirecționează în mai multe orașe din țară și implică mai mulți polițiști dornici să afle deznodământul. Anton Iordan cât și Sorin Matache sunt anchetatori cu un spirit de observație excepțional astfel aceștia trag niște concluzii, toate femeile celor decedați sau care au reușit să „scape” au un inel dubios de mare pe deget cu o culoare diferită a pietrei, toate au acasă biblioteci impresionante înțesate cu romane, dar și fac parte într-un grup de cititoare împătimite. Aparent parcă nimic nu le leagă până nu descoperă un nume, o iscoadă care pare ruptă din context dar care se întrevede din întuneric. Și totuși, toate soțiile bănuite de infracțiune au alibiuri solide, ba chiar de necontestat chiar dacă atitudinea unora lasă de dorit. Atunci cine? Cui îi este la îndemână moartea acelor bărbați? Cu ce scop? Oare e vorba de un criminal în serie? Sau o răfuială colectivă?

De la București la Ploiești, de la Buzău la Sibiu, și înaintând pe meleagurile Clujului autoarea ne arată un traseu al unor anchetări ample și sofisticate. Vom intra în mintea comisarului Iordan și vom creiona pe tabla minții un scenariu sinistru a unor văduve vesele ce în fel și chip și-au făcut un plan diabolic, unul de a lichida și a rămâne neatinse de observație. Însă nimic nu le scapă celor doi vulturi, nici Anton Iordan și nici Sorin Matache nu sunt ușor de luat cu zăhărelul iar anii de exercițiu își fac simțită prezența. Astfel toată cartea a fost o jonglare între bine și rău, între credibilitate și noțiunea de pericol ce a atins cote maxime. După cum am spus, o carte polițistă de excepție!

Cartea „Himere” este un thriller destul de antrenant, aceasta te ține în priză până la ultima pagină și, garantat, nu o poți lăsa din mâini. Crimele bine puse la punct, viclenia unor soții frustrate și însăși țeserea pânzei narațiunii fac ca să rămâi uimit de direcția textuală. Autoarea realizează o fină analiză a unei societăți în plină pandemie, dar și a tuturor neajunsurilor birocratice într-o Românie mânată de interese. Atmosfera dar și rapiditatea cu care se întretaie fiecare caz mi-a tăiat respirația, arătându-mi dibăcia autoarei de a croi un subiect inedit, unul de care m-a făcut dependentă!

Vă recomand cu drag cartea, dar și întreaga serie Cazurile și necazurile comisarului Anton Iordan, eu cu siguranță le voi citit!

Citind-o pe Mihaela Anghel. Cartea „Tainele Timpului. Lumi pierdute”

Chiar de dimineață am încheiat ultimul capitol al unei minunate cărți ce mi-a deschis în timpul lecturii secretele lumii, a civilizației ce a fost făcută din lumină pentru stabilitatea divinății, și iubirea în forma unei curățenii purificatoare. Și spre deliciul meu și mai mult de atât.

Apărută de curând la Editura Petale Scrise cartea „Tainele Timpului. Lumi pierdute” scrisă de Mihaela Anghel m-a incitat încă de la primele pagini. Cu o narațiune alertă și o temă aleasă ce lasă loc de mister și intrigă povestea se așterne nici pe departe cum te aștepți, ba chiar ajungi să îți dezvolți acea stare de curiozitate pe parcurs de nu o mai poți ține în frâu. Fiecare stare prin care te trece lectura îți întărește convingerea că romanul este prevăzut să te facă dependent/ă de el, să te ațâțe și să îți cânte în ecouri acele superstiții și necunoscute care se dovedesc a fi o incursiunea în timp și spațiu departe de orizontul viziunilor noastre.

„Pietrele vii de pe teritoriul țării noastre veghează cu strășnicie la păstrarea intactă a spiritualității și credințelor strămoșești, facilitând, totodată, accesul către un spațiu neobișnuit și un timp… mai altfel.”

Îl avem ca erou principal pe Vasile Toma, inițial un copil rătăcit într-un sătuc pitoresc care e gazda unor pietre vii numite și trovanți. Acesta petrece zi de zi alături de ele într-un dialog telepatic pe care micul copil inițial îl privește ca pe o joacă, una neînțeleasă de cei adulți ca mai apoi să treacă drept un imbold de a studia mai departe această latură a ecosistemei devenind geolog. Viața sa e profund marcată de impactul pietrelor, toate intervențiile dar și ultima sa călătorie avută sub îndemnul lor pe când avea șapte ani face ca să se simtă străin în propria piele, parcă ar trăi pe alături neînțeles fiind de nimeni. Întrebările rămân fără răspuns iar nelămuririle îl fac tot mai înverșunat să caute. Toate însă se schimbă când se reîntoarce în satul lăsat în urmă, din nou simte chemarea, acea voce lăuntrică care îl îndeamnă să meargă să mai vadă pietrele. Revederea îl bulversează iar ce îi e dat să afle îl cutremură și mai mult, practic îl transpune într-o nouă viață, una care va răscoli începutul tuturor începuturilor.

O dată pătruns în lumea celor ce știu răspunsurile i se derulează ca într-un film o nouă formă de viață, una care se găsea în Lemuria și Altantida, două lumi ce se hrăneau energetic din lumină și pura noțiune de iubire până când forța și puterea a făcut diferența dintre cele două iar unele suflete s-au intersectat întratât de mult încând chemarea lor a trecut dincolo de toate legile universale pentru a împlini voia karmei de a așeza lucrurile într-o orânduire potrivită. Una care are motivarea de a împăca zbuciumul, de a calma spiritele trecute și a da continuitate prin regăsire.

Iar această regăsire poartă o grelime de neimaginat, una de a derula soarta unei mari Preotese pe nume Saray, mesagerul Iubirii Divine care poartă pe umeri o sarcină mare, acea de a păstra tainele nemuririi, cât și acele învățături sacre care nu trebuie să ajungă pe mâinele unor neinițiați. Agonia, noul dar și trădările se înfiripă parcă absorbind spațiul din jurul acesteia îndemnând-o să fie mai vigilentă, însă sfârșitul e iminent iar opțiunile prea puține. Însă ce știe aceasta e că un sfârșit nu e un final, iar o boare de speranță poate din nou reclădi iubirea, creația divină și slova Dumnezeiască.

Ce are în comun un om care nu se regăsește pe sine dintr-un timp prezent și o preoteasă dintr-o altă lume de mult dispărută auzită din legende vă îndemn să aflați; cert e că și eu am auzit cuvinte spuse pe jumătate de voce despre bolovani ce cresc, sau care își schimbă forma, despre oameni care au o energie aparte care îi îndeamnă să le vorbească, adevăr sau minciune nu am aflat adevărul nici până astăzi, însă cartea cumva mi-a amintit de acest aspect. Și am zâmbit contemplativ…

Cartea „Tainele Timpului. Lumi pierdute” s-a dovedit a fi o lectură de o energie plină de vitalitate. Tot misterul, pericolul, intriga dar și vibrațiile iubirii mi-au desenat un tablou în plină culoare. Am străbătut tărâmuri legendare și am palpat nefirescul ca fiind parte din tot ce s-a înfățișat în fața ochilor. Am îmbrățișat această lectură abandonându-mă în totalitate unei povești nu doar scrise bine dar și de o profunzime textuală irezistibilă. Recomand cartea acelor împătimiți de a se rupe de „acum” și de a pluti dincolo de timp și spațiu într-un loc al dinamismului sedimentat cu o acuratețe lăudabilă. Acolo unde spiritul e liber iar mintea deschisă să perceapă arhaicul!