Citindu-l pe Șerban Foarță. Cartea „Aquarelă sau Aquariu.”

Șerban Foarță este poet, prozator, dramaturg și traducător. Director al Teatrului Naţional din Timişoara (1990-1991); profesor, din 1992, la Universitatea de Vest din Timişoara, Facultatea de Litere, secţia Jurnalism. Studii universitare la Facultatea de Filologie a Universităţii Timişoara, secţia română-germană. Doctoratul la Universitatea Timişoara, 1978, cu o teză asupra poeziei lui Ion Barbu.
Membru al Uniunii Scriitorilor din România (din 1970); membru ASPRO (din 2000). Beneficiar (între 15 octombrie 1991-15 ianuarie 1992) al unei burse de studii la Paris, oferită de Ministerul francez al Culturii. (sursa: sionoeditura)

„Poezia nu este numai artă: ea este însăşi viaţa, însuşi sufletul vieţii. Fără poezie omul nu s-ar distinge de neant.”
Nichita Stănescu în Fiziologia poeziei

Pe această notă vreau să vă prezint cartea „Aquarelă sau Aquariu” scrisă de Șerban Foarță, ce include o serie de poezii menite să se joace cu mintea mea, să îmi provoace imaginația și să mă ducă departe de orizonturi. Acolo unde se unesc cerul și pământul, zarea și cu marea…

Nu știu, copii, cum să vă spun,
că-mi scapă printre dește:
într-o bucată de săpun
am modelat un pește.
(din poezia „Peștișorul solubil”)

Cartea „Aquarelă sau Aquariu” e total diferită de alte cărți de poezie, aici versurile te duc în adâncimea mării, te cuprind într-o moliciune de cuvinte a căror înțelesuri pe alocuri le pierzi ca mai apoi să le cuprinzi în căușul mâinii în dorința de a le îmblânzi și a le da noi sensuri. Cartea cuprinde o serie de poezii ce metamorfozează stările înfățișând finalurile în niște fantasme ce te ademenesc să le parcurgi, din nou și din nou. Pot spune că îndrăzneala autorului de a da formă și conținut cuvântului prin apă și solzi, pești și necuprinsul mării mi-a întărit convingerea că acesta nu e străin cu jonglarea rimelor, a cuvintelor ce pot trece barierele timpului și a spațiului. Ei, și cum poezia se citește într-o pace a sufletului și nu se povestește- vă îndemn să descoperiți scăldarea de imagini într-un volum de excepție, unul care mi-a împăcat dorul de a citi poezie. Și m-a purtat ca o adiere răcoroasă departe de tot ce e trevial, într-o notă de metaforă vibrantă. Într-o lume a spovedirii sufletești alături de ființe marine. Demonstrând că …„Poezia este cheia de descifrare a hieroglifelor naturii.” după cum susține Augustus William Hare și Julius Charles Hare.

Vă îndemn la lectură, deoarece după cum spunea David Boia, „Poezia este ambasadorul artelor frumoase.[..]” … și poate mai mult de atât!

O carte strigă după ajutor,
o parte n-are niciun autor,
o altă parte, doar coautor
a treia, duce lipsă de cotor,
a patra parte nu are motor,
având, în loc, o rablă de rotor
din foarte alte vremuri…
AJUTOR!
(din poezia Ping & Pong)

Citindu-l pe Cosmisian. Cartea „Mariette. Muza și inspirația lui Jules Verne”

„Citeşte. – E una dintre cele mai frumoase aventuri pe care le poţi trăi.” – Lloyd Alexander

Și am citit, asemeni îndemnului de mai sus, și am trăit aventura vieții mele într-o poveste ce mi-a rourat privirea, ce mi-a pecetluit pe inimă durerea cuvântului scris într-o narațiune cutremurătoare. Și am citit, asemeni unei însetate de senzațional și am plâns neputința, fantasticul și bucuria. Acum într-o nevoie de a contempla gândesc scenariul, analizez mersul lucrurilor și mă las în voia firului narativ într-un joc al întâmplărilor fantastice ale unor personaje dornice de bine, de pace, de infinit. Astfel, „Mariette. Muza și inspirația lui Jules Verne” de Cosmisian a fost mai mult decât o incursiune de întâmplări, a fost vibrație constantă ce a luat amploare colorând cuvântul, îngroșind fiecare literă astfel menționând că aici și acum totul e mai viu decât ți-ai imagina.

„Amintirile negate locuiesc doar în pieptul copiilor a căror singurătate insinuată se zbate în inocență. „

Cuvintele zburdă în carte semeni eroinei cărții, literele își iau avânt săltate ca și cele două codițe blonde ale unei fetițe altfel, a unei copile ce cunoaște lumea imaginației într-o manieră unică. E povestea unui chip senin ce trasează zâmbete prin simpla sa prezență, e despre copila cu Sindromul Down care scrie și rescrie povești. Chiar sub ochii noștri ajutată de narator și firul narațiunii. O muză a vremii și a marelui creator Jules Verne, un vizionar care a descris și îmbinat trecutul, prezentul și viitorul într-o tornadă de cuvinte, menționând că: “De acum voi călători doar în imaginaţia mea”... și în labirintul acelei copile cu două codițe blonde, copil al soarelui ce are menirea de a fi sursă de inspirație.

Cartea menționează nașterea unei minuni, a unui suflețel ce prin simpla prezență colorează viața tuturor. Cu fiece pagină am mers alături de narator spre a-i afla povestea, a descoperi taina manuscrisului ce ni se joacă în ochi ca niște flash-uri de lumină într-o lume prea mare pentru a fi înțeleasă în totalitate și de a cuprinde necuprinsul. Astfel, pas cu pas am desprins jocul micuței, nerăbdarea ei, plăcerea de a se cufunda în povești și iubirea ei necondiționată oferită tuturor. Am admirat curajul părinților dar și dăruirea lor față de acea mogâldeață ce a fost născută din iubire pentru a fi un curcubeu în viața unui cuplu pregătit să-i ofere totul în pofida prejudecăților. Autorul ca un adevărat magician mi-a furat atenția, m-a transpus acolo printre rânduri chiar lângă firul narațiunii și am mers pas cu pas pe un drum al cunoașterii, a pierderii și regăsirii ca într-un final să am toate răspunsurile la întrebări, și totuși… parcă mai am câteva, parcă mai am curiozități. Ca și ea, domnița ce s-a îmbăiat în razele soarelui.

„Povești ca acestea sunt o încântare pentru un Narator ca mine, născut din primul strop de cerneală ce a căzut din stângăcia cu care Jules Verne a început să scrie prima dată.”

Cartea „Mariette. Muza și inspirația lui Jules Verne” este despre destin, despre puterea de a fi culoare într-o lume în care toți se regăsesc în gri. E povestea fetiței cu chip din lumină care m-a răvășit prin claritatea și puritatea ei. Mariette e mai mult decât o poveste, e avântul luat de niște aripi încă plăpânde, unele încă nepregătite pentru înaltul cerului. Și totuși e dorința de mai mult, e sublimul creionat de o peniță dornică să nu scape nici o stare, nici o culoare, și nici măcar o bătaie de inimă într-un labirint al minții hoinare. Mariette e răsărit, fragilitate și sublim!

Citindu-l pe Brunno Livadaru. Cartea „Profetul Tenebrelor”

Zilele trecute am finisat o carte absolut diferită de ce am citit eu până acum. Dacă eram obișnuită cu anumite scenarii și deznodământuri aici autorul a fost destul de creativ încât să mă zăpăcească de-a dreptul; astfel, după citirea cărții mi-am spus – uite că se putea și așa. Genial!

Cred că v-am dus și mai mult în ceață, revin deci în a vă elucida misterul cărții „Profetul Tenebrelor” scrisă de Brunno Livadaru un autor care s-a făcut remarcat prin diverse postări și o interacțiune plăcută cu cititorii. Inițial timidă dar și sceptică cu privire la subiectul cărții, care e destul de diferit am pășit totuși în lumea creionată de acesta cu gândul că … fie ci-o fi. Poate o să râdeți sau nu însă simplul gând de a citit o carte despre râme îmi provocase inițial pe cât de multă curiozitate tot atât și abstinență. Nu mă întrebați de ce. Și totuși, am citit și am rămas surprinsă să descopăr ceva ce s-ar putea atribui oamenilor, puterea, gândurile mișelești, manipularea dar și cineva ce se face văzut în pofida formei, culorii sau potențialului. Deoarece soarta decide pentru el și în favoarea lui.

” „Profetul Tenebrelor” este o epopee fantastică ce descrie aventurile unor râme dintr-o comunitate subterană stranie, autointitulată pompos „Inelaţii”. Romanul va fi o provocare pentru oricine îl deschide. Îţi va fi greu să povesteşti apoi cu entuziasm că ai citit o carte despre nişte râme, fără să fi luat drept puțin ţicnit, dar, în acelaşi timp, vei arde de nerăbdare să împărtăşeşti tuturor un pic din incredibila şi nebuneasca lume a unor Inelaţi care te-au cucerit. Atenție, deci, la Inelați!”

Autorul formează un tablou subteran, unul în care o râmă bătrână zisă și Profetul încearcă să strunească o colonie de inelați, râme diferite prin formă și personalitate. Se dovedește că manipularea e cea care reîntregește totul iar direcția în care se ramifică acțiunea îmi arată cât de asemănătoare e gruparea târâtoarelor cu cea din societatea actuală, oricât de amuzant nu ar părea. Profetul încearcă să sperie pe toți cu temuta Cârtiță, cea care tranșează râmele fără pic de reținere, însă nu e totul cum pare, ci din complicat în extrem de dezastruos. Acțiunea se precipită o dată ce vin în colonie două râme dinafară, doi străini ce îi dă peste cap Profetului planurile bine realizate. Cap-Turtit și Cur-Retezat sunt pe cât de rezervați pe atât de curioși să afle adevăratele scopuri ale râmei divinizate de toți. Totul li se pare suspect, Sala Fortăreață, panica cu Cârtița, praful alb… Marelui Vierme Mitic, cât și dogmele pe care le vociferează Profetul.

Evoluția evenimentelor arată că nimic nu e sigur în viața asta, nici măcar pentru râme, stabilitatea și siguranța promisă e de fapt o capcană iar conspirațiile devin pe alocuri macabre; însă totuși cineva iese din tipar, iar acel cineva deschide ochii multora prin sinceritatea debordantă care devine o amenințare pentru marele Profet, un viclean fără de seamă.

„„Un semn divin din partea Marelui Vierme Mitic, nimic mai mult; răbdare și credință, atâta tot, răbdare și credință!” își repetă în fiecare zi Profetul, cuprins de febra visului său.”

Însă adevărul iese la iveală mai dureros decât și-ar fi putut imagina orice inelat, consecințele îi biciuiesc în față arătând cine e cine; privesc moartea cu ochii într-o neputință atroce fără a avea drept de apel. Puțini ajung să se salveze, iar cei ce totuși au norocul conștientizează că totul a fost un scenariu bine realizat de o minte bolnavă de putere. Curios e faptul că oriunde este o ierarhie, o poziționare fizică… chiar și la râme. Cine s-ar fi gândit?

„Profetul Tenebrelor” de Brunno Livadaru este o carte total diferită dar cărei îi prinzi gustul doar citind, pagină cu pagină. Autorul a dat fiecărui personaj-râmă o personalitate, calități umane cumva, astfel am putut să-mi croiesc o imagine a unei societăți defecte care nu e departe de cea văzută în fiecare zi; unde critica, bârfa, minciuna și manipularea sunt aici și acum. Aspectul descriptiv a fost dus la nivel de artă, nu mi-aș fi putut imagina vreodată că un autor ar putea despica firul în patru redându-mi flash-uri de imagini în care apar inelați mai lungi, mai grași, mai deformați, mai deștepți și mai puțin, visători și săpători cu sentimente și dorințe. Uneori îmi ziceam, doamne- ce imaginație. Pe cuvânt că mă uimea ineditul și aspectul de proiecție a textului pe pagină. „Profetul Tenebrelor” poate se va dovedi o carte nu pentru oricine dar pentru toți cei care ar putea ieși din zona de confort pentru a descoperi o comunitate subterană tenebră, oricând pregătită să mișune prin labirinturile pământului. Cartea o văd ca pe o provocare, iar punând și aspectul final pe cântar am ajuns la concluzia că de fapt nu suntem cu mult prea departe, pentru că unii încă se mai târăsc prin viață, mai rătăcesc prin întuneric și mai merg orbește fără o țintă anume doar mărșăluind după o voce ce le promite marea și sarea. Vă spun, cartea atrage prin unicitatea ei. Doar trebuie descoperită, cu răbdare, pe alocuri cu zâmbete și luată ca atare!

Citindu-l pe Clăbuc. Cartea „Sufletele celor Damnaţi.” Seria Legiunea lui Lilith Vol.3

Vinicius Moldovan, cunoscut sub pseudonimul Clăbuc, este autorul seriei Legiunea lui Lilith, serie ce va cuprinde șase volume. Actor de meserie, a activat în trupa Skepsis, din Alba-Iulia, cu care a câștigat nenumărate premii în concursuri la nivel național dar și internațional. În prezent este student la Școala de Actorie Bucharest Playhouse, dar continuă să scrie, lucrând în paralel la două titluri. Pe Clăbuc îl puteți urmări pe paginile sale de social media: @clabuctheartist pe Instagram și Clăbuc pe Facebook, însă cea mai frumoasă descoperire e prin prisma cărților sale, adevărate punți către lumi neimaginabil de fantastice.

Descriere: Poți salva toate sufletele trimise la pierzare?

Pentru a deveni membri oficiali ai Renăscuților, Satrina, Celia și alți adepți se pregătesc pentru ziua Botezului. Cu toate acestea, nu toți cei prezenți primesc binecuvântarea celor 3 Îngeri.

După un zvon apărut ca de nicăieri, Renăscuții și Sfatul, dar și o a treia entitate misterioasă, pornesc în căutarea unei cărți importante care ar putea salva lumea, dar și periculoasă dacă ar ajunge în mâini greșite. Determinați de amenințarea apărută, Renăscuții se unesc cu toate forțele împotriva celor două tabere. Dar vor reuși să deslușească planul celei de-a treia forțe care râvnește după Codex Gigas?

Cartea întâi din seria „Legiunea lui Lilith. Sufletele celor Rătăciți” reprezintă debutul literar al lui Clăbuc, o carte ce m-a primit val vârtej într-un joc al imaginației; volum doi intitulat, „Legiunea lui Lilith. Sufletele celor Întunericiți” a fost și mai și, un adevărat vulcan de emoții, iar acum… după citirea celui de-al treilea volum „Sufletele celor Damnaţi” stau și nu îmi pot aduna gândurile, sunt încă în vraja cuvintelor, a evenimentelor și a finalului care de fapt e un început la ceva ce încă mai tare îmi incită simțurile. Deci, după cum spuneam o carte într-o avalanșă de evenimente, unele mai acaparatoare ca altele, toate având menirea să mă țină lipită la propriu de acest volum.

Dacă primele volume m-au familiarizat cu personajele acesta din urmă m-a făcut părtașă la acțiune alături de forțele binelui dar și a răului într-un joc în care fiecare tabără a avut de suferit. Dacă primele cărți au fost o trece mai puțin învolburată cartea a treia a stors tot sucul meu și m-a lăsat să fierb intens, m-a făcut să aștept cu sufletul la gură următorul cuvânt, următoarea mișcare. Dacă primele cărți au reîntregit povestea Satrinei, o tânără ce poartă pe umeri o grea povară, cartea a treia a avut ca punct de pornire găsirea dar și protejarea Codexului Gigas, o carte ce o dată scăpată pe mâinile răului ar putea aduce iadul pe pământ. Și nu doar… Tentația e mare, gustul puterii trezește în mulți porniri negative iar eroii cărții sunt nevoiți să se arunce orbește într-o luptă de care nu sunt pregătiți. Aici vom vedea adevărata rezistență dar și adevărata față a unora, trădările se întrevăd, dar și forța unora de a ieși din anonimat în numele sentimentelor, a iubirii și speranței. Și parcă nimic nu e la voia întâmpării, parcă undeva acolo este scris negru pe alb ce va avea fiecare de îndurat, cu voie sau fără de voie. Toate provocările sunt încâlcite iar lămurirea lor o să le ia eroilor cărții încă mult mult timp. Sper fără pierderi deoarece am îndrăgit natura unică a personajelor, am parcurs alături de Satrina Roya și ceilalți un drum al intrigii și descoperirilor. O cale a botezului, al renegării, al fricii, al intuiției și a speranței, acea credință firavă că într-o zi totul va fi bine.

Cartea „Sufletele celor Damnaţi” a stârnit în mine o groază de sentimente, o nerăbdare străină mie, dar și mândrie pentru toată imaginația ce a explodat printre file a autorului. Și cu sinceritate spun că aș vrea cartea regizată, bucată cu bucată pentru că merită. Volumul este plin de aventură, iar pericolele se simt la orice pas, tensiunea m-a fiert iar direcțiile drumurilor pe care am mers m-au făcut mai încrezută că celălalt volum mă va uimi cu desăvârșire. Vă pot împărtăși că am avut o călătorie alături de eroi într-o lume plină de vibrația supranaturalului, în care super- puterile sunt sau binecuvântare sau blestem. Autorul a reușit să mă surprindă și de această dată, a creat lumi pline de lumini și umbre care s-au împletit într-o poveste a cărui sfârșit încă nu a venit. O lume a magilor și a ifriților, a cerului și a străfundurilor pământului, a binelui și a păcatului. A păcii și a războiului, a tuturor văzutelor și nevăzutelor. A zilei și nopții. O carte ce nu se va lăsa uitată, deoarece volum cu volum intri tot mai mult în tainele poveștii realizând că adevărurile se vor așeza semeni unui puzzle, însă pas cu pas, emoție cu emoție. Poate nu azi, dar poate mâine. Mă opresc aici, și vă invit să citiți singuri cartea pentru a afla mai multe deoarece totul e intens și merită trăit prin propriile viziuni. Și imaginație desigur…

Citind-o pe Florina Sanda Cojocaru. Cartea „Păpuși. v-3”

Câteva zile la rând m-am delectat cu operele autoarei Florina Sanda Cojocaru, o serie de cărți în care am răgăsit atâta durere, atâtea suspine și iubiri dezlânțuite încât inima mi-a luat-o la galop. Atâtea răsturnări de situație au cuprins aceste trei volume ale seriei „Păpuși” încât n-aș putea spune cine poartă vini mai multe, cine merită mai mult sau mai puțin să fie pedepsit, sau cine e curat ca lacrima. Cărți ce au răscolit sufletul meu până la suspine într-o nevoie de a ajuta, de a fi într-un pas cu eroii principali în tragedia destinului lor. Și totuși, pasivă am fost un martor al începutului și al sfârșitului, al căderilor și a regăsirilor, a pașilor rătăciți și a inimilor frânte.

„Păpuși” volumul trei este o continuitate, un nou scenariu care poartă răni vechi; unele care nici anii, nici experiența dar nici karma nu le vrea uitate. De ce? … poate ca un semn ce va purta o serie de generații în numele a ce-a fost și nu mai poate fi corectat. Nici prin modelarea anilor, nici prin potolirea lacrimilor, nici prin patima singurătăților…

„Vor rămâne păpușile. Cele trei. Purtând durerile și fericirile mele.”

Dacă cele două volume au fost jar aprins, ultimul și cel mai învolburat a fost foc ce arde și acum sub privirile mele tulburi; acțiunea cărții ne întâmpină tragic, Georgia alege să moară, vă gândiți poate că a ales calea cea mai ușoară, nici de cum- pentru că nimic din viața sa nu a fost ușor. Nici copilăria, nici tinerețea, nici experiențele și nici măcar chiar moartea. Decesul acesteia a declanșat o serie de reacții în lanț, iar cea care a avut cel mai mult de suferit a fost nimeni alta decât Claudia, fiica acesteia, tânăra care și-a descoperit prea târziu mama, și și-a pierdut-o mult prea devreme. Cu un caiet în mână a mamei sale și cu un gol în suflet Claudia încearcă să se țină pe linia de plutire, însă clachează… și azi, și mâine până se lasă în voia sorții, ca o frunză purtată de vânt. Doar Cristi, cel care a crescut cu ea în aceeași casă îi mai este alături, o apropiere bolnăvicioasă, una care o face să urască, să se urască. Tot ce vede în față tânăra noastră e doar sumbru, lipsită de mamă se aruncă orbește într-o lume străină, una care o folosește, una care o rupe în mii de bucăți, una care nu o prețuiește la justa valoare. Și totuși, se ridică din cenușă ca o pasăre phoenix și își dă voie să simtă, să trăiască, să accepte și nu în ultimul rând să ierte. Începând chiar cu sine.

Regretele nu-și mai au loc, o sarcină oprită, o iubire parcă clandestină cu Cristi, mii de întrebări… dacă ar fi fost altfel? și o promisiune acordată unei prietene, să-i crească copilul. Una care-mi sună atât de cunoscut. Și o dorință nefirească de a face ceva, de a rupe acel fir invizibil al nenorocului, al blestemului din familie și de a îmblânzi ochii păpușilor boeme, acele purtătoare de secrete ce au urmat tăcute pașii câtorva femei. Acum ale ei. Alegerile Claudiei au dus-o într-un impas dar și într-o poveste ce se va ramifica chiar sub ochii noștri, vom vedea moartea dar și dezamăgirea, cedarea în fața greutăților dar și acea mică lumină de la capătul tunelului. Și sincer, aș fi dorit mai multă culoare, mai mult bine, mai multe iubiri împlinite, însă… a fost așa cum a fost, ca în viață, o dramă continuă.

O să mă abțin să vă spun despre povestea de încheiere a Georgiei, eroină pe care am îndrăgit-o din tot sufletul, sau despre acel David lăsat în urmă stropit de necazul pierderii cât și despre Claudia, deoarece aceaste volume trebuie citite în intimitatea unei seri, nu povestite, nu împărtășite, ci doar primite în brațe în nevoia de a cunoaște viața pe filele alb negru și finalul, unul care mi-a dat speranța că totul va fi bine.

„Păpuși” volumul trei e povestea cu multe povești. E podul vieții și al destinului. E linia ce subliniază trecerea înșiruind uimitor suferința dar și scurtele momente de împlinire prin iubire și dăruire. Autoarea cu o debăcie aparte a rotunjit cuvintele pentru a ne așterne nouă în față o carte despre esența vieții fără jumătăți de măsură și fără coloritul perfecționist. Aceasta ne-a arătat că nu toate poveștile pot fi ideale, nu poate fi viața într-o continuă sărbătoare, ci sunt destine ce-și poartă pasul dureros de înnodat, de marcant, de bolnăvicios, și totuși fiecare merită un loc în lumea asta mare. Iar povestea eroilor se așează cumva, într-o sedimentare mult prea învolburată, mâna destinului parcă îi mângâie în epuizarea timpului și al necazului… de parcă a fost prea mult, prea dureros, prea de tot. Ce pot să mai spun e că finalul m-a liniștit, mi-a dat acea împăcare și calmitate care m-a părăsit pe parcursul lecturii. Parcă spre sfârșit și eu pe mine m-am regăsit… într-o mare de cuvinte șlefuite cu migală de către o autoare ce mi-a ajuns la suflet și va rămâne infinit acolo!

Vă îndemn la lectură, „Păpuși” nu sunt doar trei cărți, ci sunt trei destine- bunică, mamă și fiică. Trei suflete ce s-au împletit pentru a așeza piesele într-un puzzle al sorții. Tăcut. Dureros. Singuratic.

Citind-o pe Florina Sanda Cojocaru. Cartea „Păpuși. V-2″

De curând am finisat primul volum al seriei „Păpuși.”, o operă ce mi-a sunat a durere și a neputință, a destin și năpastă, a pierdere și regăsire. Aseară cu inima ruptă în două am dat și ultimele pagini ale volumului doi, o prelungire a unei vieți mâncate de boală, de vini și reproșuri mute. O carte ce și închisă plânge, suspină a cuvinte ce nu se vor lăsa uitate prea curând.

Dacă primul volum m-a lăsat fără cuvinte cel de-al doilea a stârnit în mine mult mai multe semne de întrebare; dacă prima carte a fost un început ce nu putea fi schimbat ci doar luat ca atare, volumul doi a fost o modelare de vieți ce s-au mulat după consecințe, după trecut- aruncându-se orbește într-un viitor mult prea distorsionat de repulsiile unui timp al remușcărilor. O carte a gândurilor scrise, a celor tăinuite și a dorinței de zbor… acolo spre înalturi unde e liniște și pace.

„… pentru că răul nu dispare niciodată de pe pământ; el capătă alte și alte forme.”

Volumul doi al seriei „Păpuși” ne întâmpină la fel de dureros ca și primul, însă de această dată eroina cărții Georgia e mai pregătită ca oricând să facă față vinilor, iar cu ajutorul prieteniei dintre ea și psihologul din Israel aceasta menține fantomele trecutului în lesă, doar noapte îi devine dușman atunci când visele îi sunt invadate. Georgia își canalizează toată energia sa unei instituții care se luptă cu abuzul în familie, dă azil femeilor maltratate și îngrijește în special de copiii acestora. Astfel încearcă să facă dreptate șie-și dar și în numele acelor suflete schilodite de tatăl său, să cinstească memoria mamei sale, a prietenei sale care i-a încredințat copilul ei și nu în ultimul rând să fie o mamă prezentă în viața fetei sale… chiar dacă nu-i reușește. Pe parcurs oamenii vin și pleacă din viața eroinei, află că tatăl acesteia a mai zămislit un copil în afara familiei, o tânără ce caută cu orice preț o alipire de inima Georgiei, își atribuie o copiere de comportament ba chiar ajungând să se strecoare și în patul bărbatului care i-a crescut copii, omul care încă speră la un trai comun cu Georgia. Însă soarta hotărăște pentru ei. Și nu în favoarea lor. Iar cum un rău nu vine niciodată singur în peisaj intră un bărbat ce-i aduce aminte Georgiei de cineva dintr-un timp în care inocența era nepătată de cruzimea din casa de pe Viilor, acolo unde perfectul era mascat iar zâmbetele erau ca accesoriu purtat la mesele de sărbătoare. Un tânăr ce a ajutat-o cândva, demult și parcă dintr-o altă viață, un alt suflet ce a avut de suferit din urma tovarășului Constantin, cel care i-a luat părintele din sânul familiei și la trimis la închisoare, un prim pas spre dezbinarea care a avut consecințe devastatoare. Iar acum toate o ajung din urmă… ura, răzbunarea, mila.

Iar lucrurile nu se opresc aici, în toată agitația zilei starea de sănătate a eroinei se înrăutățește, iar iubirea ce o poartă pentru acel „El” lăsat în Israel e tot mai mare, departe de freamătul fizic, de dorința de apropiere e acea conexiune sufletească ce o face să-i scrie, să-i trimită mesaje… să se mintă că le este bine în lumea pe care au ales-o, cumva departe dar mai aproape mintal ca niciodată. Durerea scurtă a cuvintelor înșiruite le face mai mult rău decât bine, astfel Georgia hotărăște să încheie această tortură și să primească de la prezentul în care trăiește acea fărâmă de viu, de aici și acum; însă se îmbată cu apă rece, pentru că sufletu-i tânjește după brațele lui David, omul care a văzut frumosul din ea în pofida bolii sale, a corpului ciopârțit, bărbatul în a căror mâini a vibrat și s-a simțit femeie.

Acum îl vrea aproape, însă zarurile au fost aruncate. Decizia îi aparține. Iar durerea o face din nou bolnavă și nu doar sufletește. Toți care îi sunt aproape își duc propriile bătălii, însă Georgia militează pentru iertare, pentru ajutor și alinare prin bunăvoință. Suferința ei e departe de a fi una ușoară însă cu pași mici aceasta își ia avânt … uitând uneori de ea în favoarea altora. Iar în toată această vâltoare de acțiuni mesajele se scriu, se memorează pe retină și se lasă salvate acolo undeva din lipsa curajului de a fi îndreptate către destinatar. Însă dintr-o neatenție fata Georgiei Claudia citește totul, înțelege multe și ia niște decizii care apropie acea regăsire a sorții, în care două suflete se îmbrățișează, două voci se împletesc într-o armonie a emoției. Finalul este unul dorit de mine, am sperat până la ultimul cuvânt că acei doi să ducă povestea… și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți. Și încă sper.

Volumul doi al cărții „Păpuși” are mult mai multe dureri, căderi și urcușiri decât am lăsat eu aici, cuvintele mele ar fi mult prea puține pentru a descrie sau a defini ce a dorit autoarea să transmită. Pot doar să subliniez că povestea curge, viața se trăiește într-un timp alert iar iubirile se scriu chiar sub ochii noștri. Cartea aduce după sine speranțe chiar dacă fiecare suflet menționat a fost un pion al sorții într-un joc al trecutului, prezentului și viitorului. Oameni marcați într-o măsură sau alta de tovarășul tată, torționarul suprem, cel care a fost și încă va fi catalizatorul unor reacții în lanț a căror sfârșit parcă nu se mai întrevede. Nici primul volum nu a fost ușor, dar nici al doilea … totul e intens, iar realitatea creionată de autoare e mult peste limita mea emoțională. Uneori prea dură, alteori prea fără speranță, însă fără a renunța nici măcar un pic la povestea Georgiei. I-am înțeles reținerile, tăcerile chiar și singurătățile…

Recomand cu drag cartea „Păpuși”, deoarece autoarea are o debăcie în a scrie cum rar am întâlnit la un autor contemporan. Florina Sanda Cojocaru este o maestră în a înșirui cuvintele într-un mod special, de suflet pentru suflet!

Astfel, vă îndemn la lectură!