Citind-o pe Luiza Rădulescu. Cartea „Particule de univers”

Spunea cineva… „când dragoste nu e, nimic nu e…” și câtă dreptate a avut. Dacă iubirea nu te umple ai trăit doar pe jumătate, sau mai bine spus ai supraviețuit ca o umbră departe de acea desfătare deplină. Dacă nu ai reușit să prinzi acea particulă din acel suflet predestinat ai pierdut chintesența vieții. Ai ratat sublimul elementelor naturii ce se cheamă pentru uniunea veșnică. Și da, dragostea cheamă, dragostea vindecă și apropie două suflete rătăcite. Le aduce împreună pentru a însuși magia absolutului.

Pe această notă introductivă vreau să vă prezint romanul „Particule de univers” de Luiza Rădulescu, o carte ce a fost o emoție vie. Chiar de la început textul pulsează a imagini triste adunate într-un loc în care se vrea a fi o cochilie; însă nu e nici pe departe… mai bine spus e un ghem ce prinde să se depene încetul cu încetul în pofida nodurilor dureroase, în pofida smuciturilor repezite și în ciuda a tot ce se ivește în cale. Pentru că viața nu poate fi pusă pe pauză, timpul nu poate fi oprit … nici chiar acele sentimente ce iau avânt doar după un schimb de priviri.

„Obișnuiam să cred că nu merit. Dar, universul a avut alte planuri cu mine. Sunt Daria iar povestea mea a început, ei bine, în punctul acesta… (…). „

O avem ca eroină principală pe Daria, o tânără temătoare ce parcă ar fugi de viață; aceasta zi de zi se complace într-o relație anostă, acceptă doar jumătăți de măsură și se învinuiește pentru „toate păcatele lumii” doar pentru că e ea, un copil trecut prin traume netratate, pentru că e ea, o femeie nevalorificată și nedescoperită de acel „el”, pentru că nimeni nu încearcă să îi întindă o mână de ajutor. Iar acestea toate o doboară. Zi de zi. Picătură cu picătură. Până când soarta îl scoate în cale pe Adrian în cel mai incitant mod, iar ea își permite să vadă dincolo de orizonturi și limitele trasate mult prea adânc. Abia acum simte, trăiește… iubește!

„Pierdută complet în corpul lui îmi dau seama că ceea ce am făcut până acum a fost să supraviețuiesc. Adrian m-a învățat cum să trăiesc…”

Însă încercările vieții nu se opresc aici, fostul iubit își cere drepturile în cel mai josnic mod, prietena cea mai bună e între două punți ale dragostei iar cel în care și-a lăsat încrederea toată existența o dezamăgește la maxim; acum nu știe pe ce potecă să pornească pentru a nu se pierde pe sine definitiv. Unicul umăr care îi oferă alinare e chiar lângă ea, însă e temătoare să se apropie din frica unui refuz fățiș, pentru că mereu doare. Pentru că toată copilăria sa a fost ținta abuzului emoțional, pentru că a fi într-un mediu se egalează cu o anxietate greu de ținut în frâu. Însă Adrian e deschis să facă pași către ea, către inima ei dornică de iubire și protecție, și nu doar pentru a o avea fizic, ci pentru că și el simte, după mult timp în care s-a baricadat în propria sa suferință și a construit o fortăreață a singurătății. Acum își permite ca o femeie să îl aibă integral, fără rețineri și fără bucăți lipsă. Doar să-l accepte așa cum e el, frânt în două de un trecut mult prea dezolant.

„În momentul în care Daria a venit în viața mea, am trecut la un alt nivel al emoțiilor. Am învățat ce înseamnă să îmi fie prietenă, am învățat ce înseamnă să mă iubească și să o iubesc, dar am învățat și ce înseamnă să cred că am pierdut-o pentru totdeauna.”

Pe cât de tumultoasă e întâlnirea lor tot pe atât de incitantă e și apropierea, iubirea prinde aripi acoperind acele răni sângerii vindecându-se unul pe altul. Dar, oricât de mare și sinceră nu ar fi dragostea dacă aceasta este croită din secrete și minciuni se fisurează, încet dar sigur, în fiecare zi tot mai mult… până adevărul rupe ce a mai rămas, dărâmă încrederea, distruge conceptul de doi, lăsând un gust amar al dezamăgirii veșnice. Astfel, Daria vede în Adrian doar un bărbat ce a folosit-o ca pion într-un joc pentru a-și atinge scopul personal. Iar acum această suferință o marchează, îi arată din nou că ea e ea, nimic mai mult, nimic deosebit în marea de oameni invizibili. E din nou Daria, femeia cu anxietăți, cu atacuri de panică și dezamăgită de sine. Acum e fără el dar, îl simte prin orice por, e departe de el, dar încă îl are impregnat pe piele, fuge de el, însă destinul îi vrea împreună, poate nu azi dar la sigur mâine.

Cartea „Particule de univers” s-a dovedit a fi acel tip de lectură care m-a farmecat încă de la primele ciocniri textuale, pentru ca, mai apoi, să mă cuprindă cu totul într-un vârtej de sentimente, de trăiri și de gânduri, suficiente cât să îmi acapareze tot timpul fugind de prezentul actual și adâncindu-mă tot mai mult în povestea Dariei și a lui Adrian. Și pot spune cu sinceritate, romanul acesta mi-a ajuns direct în suflet pentru că are o suavitate și o gingășie aparte, în ciuda subiectelor delicate ce au fost înșiruite fără rețineri printre paginile cărții. Totul aici pulsează a viață, a dezamăgire … dar și a iubire, în toate formele ei. Autoarea reușește să surprindă lumea fiecărui personaj în parte redându-i fiecăruia o părticică de sine pentru a surprinde cititorul de rând. Astfel, povestea ajunge să debordeze de emoție, reușind pas cu pas să prezinte puterea dragostei adevărate, acea unică particulă de iubire care reușește să treacă dincolo de timp și de spațiu pentru a uni două suflete menite să fie împreună. „Particule de univers” este o narațiune tulburătoare pe care o recomand cu mare drag!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s