Citind-o pe Alexandra Drestaru. Cartea „Haiducul din Cetate”

„Cărțile bune nu-și arată toate secretele din prima.” – Stephen King

Zilele trecute au fost petrecute în compania unei cărți cu adevărat răvășitoare, iar citatul sus menționat o descrie în totalitate. Astfel, romanul „Haiducul din Cetate” scris de Alexandra Drestaru a cuprins o lume total nouă pentru mine ce a plăcut încă de la primele pagini. Natura poveștii este atât de frumos împletită încât te pierzi într-o mare de incursiuni și drumuri menite să te adâncească printre cuvinte și să te faci uitată între pagini. Am respirat a istorie îmbrăcată frumos în mantia fantasticului și am sperat la acea iubire cum doar în basme o mai poți găsi. Am apreciat gingășia ce a plantat printre pagini dar și determinarea unor fapte surpinzător de mature pentru o eroină care încă visează că totul va fi bine.

„Arăt așa cum mă simt. O formă din carne și oase îmbrăcată în doliu. Goală în interior, ca o fantomă în exterior. Voalul îmi acoperă fața, iar faldurile rochiei mă fac să arăt ca o pată uniformă a naturii întunecate. Asta e Olga, domnița Galatorniei.”

O avem ca eroină pe Olga, viitoarea Ducesă de Galatornia care în ciuda pierderilor sale ajunge să ardă la propriu în neștirea unor fapte venite peste ea în cel mai nepotrivit moment. Dacă moartea tatălui acesteia a îngenuncheat-o, decesul mamei îi răpune sufletul fără drept de apel. O dată cu toate aceste evenimente tragice o încoronare este iminentă, însă nimic nu o pregătește de ce va urma. Secretele și comploturile se plămădesc în umbră, pericolul pâlpâie ca o lumânare gata să ardă iar noi chipuri se perindă prin viața tinerei Olga. Piedicile vin de pretutindeni iar lipsa de maturitate a ducesei lasă loc de învățare, lucru de care se ocupă însăși haiducii din pădure, vasalii tatălui său, oameni de încredere care îi sunt alături fetei în cele mai încrâncenate momente din evoluția sa atât ca suverană pentru Galatornia cât și ca purtătoare a unor forțe departe de imaginația tuturor. Alături de aceștia Olga își găsește o nouă familie, una care e gata să se jertfească pentru ea într-un război de putere dar și salvare a sufletelor rătăcite.

Acțiunea devine din ce în ce mai încâlcită o dată ce boierii ținutului se răzvrătesc și vor puterea chiar și cu vărsare de sânge. Astfel Olga este mânată de circumstanțe plonjând într-o lume total necunoscută rangului său, și totuși, ajutată de alte personaje învață să se descurce în cele mai tensionante momente; pe alocuri îi reușește, în alte situații își pierde fărâme de suflet, însă fiind o luptătoare prin sânge aceasta înaintează creându-și aliați, sfidând dușmanii și punându-și soarta la grea încercare într-o lume a bărbaților.

„Îmi voi face numele de temut, ca atunci când este pronunțat, oricine să tremure și să se înspăimânte. Am să le fac viața un chin insuportabil, am să mă ridic la teama lor de a deveni un monstru… dacă asta își doresc ei să vadă în mine, asta vor primi.”

Pericolele ajung să fie nebănuite, încrederea e o haină care nu vine la toți iar prietenia e unica care îi ține în viață pe eroii cărții. Olga a trecut prin multe etape în formarea sa, a ajuns de la cea a unei tinere răsfățate la statul de ducesă în ochii multora. Aceasta a câștigat respectul și loialitatea prin muncă asiduă, prin determinare și curajul nebănuit. Însă provocările abia încep, atâta timp cât aceasta nu e conducătoare de drept lucrurile se complică, atâta timp cât nu știe nimic de puterile sale de foc și gheață necunoscutele fac loc dezamăgirilor dar și a intrigilor. Treptat Olga află ce e prietenia prin ochii moștenitoarei Carcarouxului, Elora, dar și a magului Eirian, înțelege și acceptă ce e iubirea alături de André, dar nu în ultimul rând simte pe propria piele senzația usturătoare a dezamăgirii redată de Daniel, un haiduc ce a jucat dublu producând un dezastru până la limite. Toate au modelat-o croind din ea o fire luptătoare a cărui caracter s-a cizelat văzând cu ochii.

Cartea „Haiducul din Cetate” de Alexandra Drestaru este o poveste aparte despre pierderi și regăsiri, despre magie și dragostea care o însoțește, despre loialitate dar și trădare. Autoarea mi-a permis să pătrund mult în sufletele protagoniștilor și să îi cunosc mai bine prin toate descrierile ample ce au avut menirea de a mă acapara în întregime. Mi-a plăcut complexitatea cu care a fost construită lumea Olgăi și a ținutului său, autoarea a creionat totul cu lumini şi umbre, pentru că viața nu e doar roz, ea e însoțită de bine și rău, chiar și în lumea bogaților. Mai ales la ei. Vă recomand cu drag acest roman, în care veţi găsi un historical fantasy extraordinar, numai bun pentru delectare în lungile zile de odihnă. Mi-a plăcut condimentarea acestuia cu umor şi replici spumoase, cu răsturnări de situaţie dar și dramatism înfocat. Toate acestea cu siguranţă vă vor încânta şi prinde în mrejele poveştii „Haiducul din Cetate”, carte ce e doar începutul unei ample viziuni magice despre descoperirea de sine, despre conducere și putere, dar și despre cizelarea Ducesei de Galatornia care trece prin foc și gheață la propriu într-o lume ce i se deschide tot mai ramificat.

Citind-o pe Flavia Bădic. Cartea „Zaira”

Autoarea Flavia Bădic s-a născut în Călărași, s-a mutat de 16 ani în Brașov. Aceasta a terminat liceul cu profil Jurnalistic și Facultatea de Drept. A lucrat 11 ani în turism, iar în ultimii ani și-a schimbat domeniul radical și lucrează într-o firmă de software. Aceasta are un buchet literar destul de impresionant, printre care seria „Planul Atracției” care cuprinde trei cărți incendiare, „Papi”, un roman de-a dreptul năucitor, dar și o carte tematică, „Aventură de Crăciun”, ultima sa carte care a ajuns la mine e total diferită de celelalte, astfel „Zaira” a fost o explozie emoțională care m-a răvășit peste măsură.

Romanul „Zaira” a fost o dezlănțuire de cuvinte și trăiri încât tot textul a pulsat în cele mai înalte note a unei scene în plină ascensiune muzicală. Orice întorsătură, orice direcționare a narațiunii a arătat viața în cele mai diverse culori, ca într-o realitate în care ciocnirea cu problemele poate fi atât o durere cât și o învățare. Eroii acestei cărți au fost trecuți prin toate provocările posibile și imposibile ca într-un final totul să capete savoarea unei împliniri desăvârșite.

„Tatăl meu mă urăște și mă acuză, necontenit, de tragedia petrecută în familia noastră. Nu am niciun prieten în afară de prețioasa mea vioară, iar muzica mi-a fost mereu singura alinare.”

O avem ca eroină pe Zaira, o tânără care în ciuda unui destin mânat de umbrele trecutului ajunge să facă performanță cu vioara în mână. Cu un tată ce o urăște din străfundurile inimii aceasta se adună bucățică cu bucățică pentru a înainta prin viață cu un scop, de a fi cea mai bună versiune a sa. Cum unica alinare e muzica aceasta stoarce sucul fiecărei note și se întrece pe sine în lungile ore de repetiție. Însă totul ia o întorsătură mai puțin plăcută când un nou coordonator o va ghida în cizelarea interpretării finale. Frica de necunoscut dar și senzația decepției o urmăresc constant, iar prima întâlnire cu Maestrul îi demonstrează că de acum în colo nimic nu va mai fi la fel. Acum intuiesc că vă gândiți la scene fierbinți și momente picante, nu, total greșit. Acesta vede în Zaira chipul fiicei sale pierdute, și abia la prima întâlnire realizează de ce fosta soție ia încredințat-o lui, anume ca el, după o lungă absență să o ghideze. Capcana emoțională tinde să se ramifice iar sufletul lui e mai zdruncinat ca niciodată. Confuzia acțiunilor îl determină să facă o punte cu trecutul și să vrea să o apere pe Zaira într-un prezent palpabil dacă pe propria fiică a pierdut-o în neștire. Însă nimic nu îl pregătește pentru ce are soarta rezervat pentru el…

În două planuri paralele, ale tinerei Zaira și a profesorul Radu, din două perspective diferite aflăm trăiri, dorințe și aspirații; distingem durerile ce curg dar și suferința sufletului atunci când nimeni nu vede. Fiecare erou în parte își are propria sa poveste ce se întretaie formând o unică matrice; una care adună toate emoțiile și cheamă inimile pentru o reuniune familiară de proporții. Pot să mai spun că povestea Zairei e o luptă interioară ce se vrea potolită, fie cu trecerea timpului, fie cu blândețea unor chipuri venite să cuprindă toată amărăciunea și să o transforme în pace.

„Pentru cineva ca mine, o a doua șansă este vitală.”

Eroina cărții Zaira a fost chipul ce a reunit fără prea mare efort piesele unui puzzle complex, aceasta și-a asumat decizii, înfrângeri, succesele dar și noțiunea de familie, total necunoscută ei. Zaira a fost ca o pasăre Phoenix care și-a găsit puterea de a renaște din cenușă și chiar de a învinge în pofida rănilor adunate în timp. Aceasta și-a dat jos haina mult prea strâmtă a acuzărilor și a reproșurilor și a înaintat mai semeață demonstrând tuturor că nu poate fi doborâtă cu ușurință. Că voința îi este mult prea mare, dar și visul la care a tins. E cartea care demonstrează că și atunci când nu poți… găsești forțe noi să mai poți încă puțin. Încă puțin!

Romanul „Zaira” de Flavia Bădic a fost o călătorie încărcată cu multă emoție, o înșiruire de cuvinte care mi-au rămas în suflet și minte. Cartea cuprinde o poveste de viață cu bune și rele, cu prietenii venite la momentul potrivit dar și regăsiri atunci când deziluziile bat ca un gong. Scrisă într-un stil unic și lejer dar care rămâne tatuat pe retină cartea surprinde prin profunzimea sa. Citind, am experimentat o mulțime de stări, și am trăit cot la cot cu personajele frica lor, dezamăgirile, revoltele dar și voința lor de a face ca totul să fie bine. Chiar dacă simfonia experiențelor sufletești a reflectat note din cele mai ridicate, ba chiar s-a ajuns la un do major… am respirat ușurată atunci când toate instrumentele s-au aliniat armonios și au dus piesa până la acel final de toate aplauzele. Pot spune că această carte a venit la momentul potrivit și mă bucur foarte mult că am avut ocazia să o citesc. Mulțumesc Flavia Bădic pentru poveste.

Citind-o pe Andreea Pîrlea. Cartea „De mână cu tine”

Andreea Pîrlea a debutat ca autor de povești și poezii în revista tipărită „Amprentele sufletului”, anul VII, nr.3, martie 2021. Volume publicate: „La porțile dorului”, volum de poezii, Editura Litera, 2022. Autoarea locuiește în Iași și e de profesie Profesoară de Limba și Literatura română. Studii de licență: Universitatea „Al. I. Cuza Iași“ Facultatea de Litere, secția germană-română. Studii de masterat: „Cultură germană în context european”, Facultatea de Litere, Univ. „Al I.Cuza” Iași. Anul 2023 îi aduce autoarei bucuria publicării unui volum de povestiri la Editura Literpress Publishing, astfel cartea „De mână cu tine” ajunge să deschidă uși prin simpla răsfoire a unor pagini cu un conținut de excepție. O înșiruire de evenimente și momente ce rămân ca un ecou într-o mare de emoții.

Chiar dacă e deja la a doua carte pentru mine autoarea Andreea Pîrlea este o noutate, astfel, Cartea „De mână cu tine” a însemnat un drum nou presărat de niște însemnări venite să zguduie, să surprindă, și nu doar… iubirea aici a luat forme diverse iar viața a fost dincolo de rațiune.

„Se întâmplă uneori ca viața să înceapă la sfârșit, în momentul în care se realizează că aceasta nu a fost trăită așa cum a fost ea, ci omul, agățându-se de iluzia sa, a trăit-o așa cum și-a imaginat-o el.”

Cartea „De mână cu tine” cuprinde o serie de șapte povestiri ce m-au surprins și care s-au făcut culcuș în inima mea. Fiecare poveste în parte e pe cât de diferită tot pe atât de acaparatoare, ieși dintr-o galerie a sufletului și intri într-o alta a misticului, a fantasticului dar și a strigătului adunat într-un pumn gata să fie eliberat printre cuvinte. Chiar dacă cu greu mă voi abține să relatez câte un pic din fiecare povestire vă pot spune că toate în ansamblu sunt opere ticluite cu migală, narațiunile au fost atât de complete și vaste încât pierdeam noțiunea timpului, pluteam într-un nor al textului și mă lăsam încărcată de toată aventura, de depășirea granițelor spațio-temporale. Și uitam de ieri și de azi abandonându-mă firului narativ, ca o frunză într-un covor al codrului sălbatic. Și apoi, o luam de la capăt într-o furtună de simbolisme, de elemente inexplicabile încât inima mea îmi sălta la orice pagină dată.

„Nu poți primi un răspuns pentru care nu ești pregătit, pentru că ori ai greșit întrebarea, ori modalitatea în care ai pus-o. În plus, cel mai adesea, răspunsul se găsește mereu acolo unde nu-l cauți: în ochi.”

Unele povești au fost despre căutare, despre glasul inimii ce se vrea împlinit. Altele au presărat nelămuriri și senzații de groază. Unele s-au luminat ca un înger ce-și deschide aripile, iar altele au creat conexiuni între oameni departe de noțiunea firescului. Legăturile dintre texte au fost subțiri ca și firul vieții, însă toate au avut un punct comun, iubirea, acea care a trecut și va trece întotdeauna de toate barierele pentru a renaște din nou și din nou. Astfel, ca pe un drum în care mereu se găsesc diverse cotituri scriitura autoarei Andreea Pîrlea a depășit toate dozele de suspans. Intriga în unele povești a planat iar în altele sensibilitatea a curs făcându-și drum către minte și suflet scăldând spiritul meu de cititoare într-un text plin de consistență. Și am iubit iubirea unora, curajul altora dar și jertfa adusă în numele a tot ce-ți este mai drag. Am apreciat această călătorie uimitoare în care mi-am oglindit firea mea romantică și am luat de la fiecare povestioară chintesența cea mai pură care are un nume, iar acesta este- iubirea!

Volumul „De mână cu tine” cuprinde formele iubirii în toată paleta de culori. E cartea în care emoțiile vor fi din abundență, și vor cuprinde inima oricărui cititor. E opera în care timpul se oprește în loc și face curs spre eternitate prin divinizarea dragostei. Ecoul firului narativ se despică și ne aduce în față o serie de povestiri una mai frumoasă ca alta, în unele îngerii coboară să mângâie cu blândețe sufletele rătăcite, în altele demonii vor cere iadul veșnic dogoritor doar pentru a salva unele chipuri brăzdate de blândețe și puritate. În unele viața va rescrie scenariu după scenariu, iar în altele destinul va fi mai grăitor decât orice actor pe scena mare. „De mână cu tine” este o carte despre procesul de iubire, prezentat în niște secvențe absolut magice, care te cuceresc în mod iremediabil și te lasă să visezi cu ochii deschiși. E narațiunea contrastelor care se va împleti între realitate și ficțiune, între fantastic și folcloric pentru a rămâne într-un final cu o concluzie plină de simplitate: iubirea învinge tot… și poate mai mult de atât. Recomand cu drag această lectură, eu am rămas plăcut surprinsă.

Citindu-l pe Vlad Țolan. Cartea „Personal Demons”

Este întotdeauna o mare bucurie să descopăr autori români contemporani care au un dar de a scrie ce te lasă fără cuvinte, astfel, Vlad Țolea a fost o surpriză plăcută uimindu-mă încă de la primele pagini. Pentru acest articol scriitorul menționează: „Mi-am publicat primul roman, „Cavalerul Leu”, la 18 ani, în 2017. Totuși, din cauza unor problema cu editurile, carte a ieșit în 3 ediții, a treia și ultima în 2021. Mai apoi, în același an, am publicat două volume de texte – poeme și proze scurte, respectiv „Șase și Cinci sute de kilometri”. Cea mai nouă apariție este „Personal demons”, cartea de față. În ceea ce privește alte cărți terminate, ne uităm la continuarea primului meu roman, intitulat „Lud”, a doua parte din acea serie fantasy. Mai am gata două proze scurte: „Haos”, cu texte scrise în principiu la persoana I, care surprind un POV al eului creator și o antologie de short story-uri horror și creepypasta-uri, pentru care momentan nu am un titlu. Ultimele două cărți pe care le-am terminat sunt „The Wolf must stay inside” și „Metastaze”; a doua conține poeme fără semne de punctuație, fiind, cred eu, prima mea carte cu poezii propriu-zise. Cu toate acestea, urmatoarea carte pe care aș vrea să o public este „Hooman”, un scurt roman despre cățelușa mea; momentan este în lucru, va fi o carte destul de cute, despre experiențele mele cele mai frumoase sau amuzante alături de ea. Va fi și prima carte în care vor exista poze. Cât despre alte proiecte în curs, există o gramadă, de la proze scurte la fantasy și horror sau thriller. Cu privire la întrebarea: ce m-a provocat să scriu „Personal demons”… ei bine, îmi este destul de greu să spun exact despre ce este personal demons, întrucât între paginile acestei cărți se regăsesc o grămadă de situații, o mulțime de oameni și tot atâtea idei și lecții. Aș putea spune, cred că, este vorba despre mine de atunci, despre eul meu care scria acele rânduri, își punea gândurile pe foaie și dădea viață fiecărei experiențe. Este, în aceeași măsură, despre felul în care acest eu resimțea și reacționa cu lumea din jurul lui. Also, o mare parte din self-ul de atunci se regăsește și în prezent, sunt sigur, pentru că la fiecare editare și recitire a cărții aveam un sentiment de deja vu, o familiaritate pe cât de toxică, pe atât de comforting.”

Când sufletul dă pe dinafară ce face un scriitor?… își scoate cuvintele din tatuajul inimii și se dezlănțuie ca o furtună și scrie, erupe ca un vulcan într-o nebunie de litere și se lasă purtat de valul euforiei prin slove și nu face nici măcar un respiro până nu se lasă cu acel punct final. Și totuși, încă mai vrea să scrie, să rescrie, să corecteze și să retușeze ca un artist opera sa… și nu pentru mine sau tine, ci pentru ca muza să-i fie împăcată. Pentru că eu, tu și alții pleacă…se fac uitați, însă cu ea, muza rămâne alături în cele mai singuratice zile, dar mai ales nopți. Astfel, ca un căutător de liniște și mai ales de radicalitate autorul Vlad Țolan îmbină toată stările lăuntrice într-un volum altfel care reîntregește toate forțele naturii pentru a zgudui privirea cititorului de rând, pentru a-l face să-și analizele viața … dar și proprii demoni.

„Îmi era frică de ei, inițial. Eram terifiat. My personal demons. Ai mei, doar ai mei. Până la acea întâlnire, până la prima discuție cu ei. Discuție, nu ceartă. Discuție, nu dezbatere. Discuție, nu monolog. Unde am ascultat ca să înțeleg, nu ca să-mi aștept rândul. Nu știu ce m-aș face fără ei. Și ei n-ar exista fără mine. (…)”

Într-o formă de proză care se metamorfozează într-o poezie, o unduitură de vers care ia conturul unei exprimări pierdute parcă pe gânduri, o scriere care parcă ia amploarea unei trăiri lăuntrice cartea, „Personal Demons” a însemnat trăirea unei clipe. Dacă unele cărți se lasă parcurse ușor și jucăuș, scrierea lui Vlad e o introspecție ce nu se lasă citită fără ca textul să se așeze, fără ca cuvintele să nu pătrundă acolo unde doar voia lor o cere, e lucrarea care se strigă uneori cât te ține vocea iar alte ori lasă loc de contemplare. Și vă spun cu sinceritate, nu e ușor să pătrunzi în universul intim al unui autor fără să-i tulburui liniștea, nu e pe alocuri comod să-i surprinzi intimitatea ca apoi să ieși nevăzut dintr-o lume pe care acel scriitor visător o vrea doar pentru el… sau poate pentru o mână de oameni care îi împărtășă viziunea. Și totuși, eu cu timiditate am luat de la întreg text toată chintesența care a fost compusă din glasul puternic al unui suflet ce se vrea înțeles, și nu de mine sau de alții, ci de sine într-un dialog cu proprii demoni într-o viață în care fiecare e o umbră într-o mare de oameni. Și am preluat mesaj după mesaj, semnificație după semnificație și când am râs timid, când am dat din cap a înțelegere iar alte ori parcă textul suna a ecou dintr-un déjà-vu întârziat.

„Îi era dor să se simtă ascultat, să simtă că ideile lui trec de barierele de ignoranța ale oamenilor.
Îi era dor de el însuși. Se pierduse.
Iar astfel, pierduse tot.”

Cartea „Personal Demons” a fost o luptă continuă, fie cu propria ființă fie cu fantasmele trimise să încețoșeze mintea. Autorul m-a făcut o fină observatoare a tot ce mi s-a înșirat în rânduri scrise cu râvnă, și am prins acel oftat al unor cuvinte de dor, cu critică fluidă, dar și cu iubire. Natura scrierii lui Vlad Țolan este una furtunoasă, dacă unele mici frânturi te liniștesc, altele te zdruncină, te bulversează ba chiar unele îți stârnesc revolte. Unele te fac să privește peste toate momentele proprii iar altele se lasă cu întrebări… a fi sau a nu fi? Confuzie sau privirea largă a unei vieți fără cortină? E negură sau doar lipsa noastră de introspecție? E viața grea sau doar e greu să trecem prin ea? Astfel, într-un tempou agale am parcurs o scriere altfel, nu e roman dar nici proză, parcă e proză dar se lasă cu poezie, nu e nici poezie ci mai mult o erupere a unui suflet încărcat de cuvinte ce vrea să scrie. Poate pentru a fi citit, sau poate pentru eliberare… cert e că, parcursul acestei cărți mi-a plăcut, revolta prin cuvinte parcă și acum îmi vuiește prin minte ca o voce ce mi s-a instalat acolo. „Personal Demons” este asemeni unei convorbiri, o scriere ce se axează pe o apropiere din punct de vedere sufletesc pentru autor de proprii demoni; e despre curajul de a discuta mult, interminabil, până te prinde dimineață și totuși încă vorbești, îți eliberezi sufletul de temeri și angoase, de frustrăile trecerii dar și de viziunile unui viitor mult prea îndepărtat. E o carte ca un exercițiu, sau un jurnal în care pas cu pas figurile prind contur, iar pacea lăuntrică se sedimentează pentru a da naștere unei noi palete de culori! Recomand cu drag cartea, eu am rămas încântată de profunzimea sa.

Citindu-l pe Christoph Elbern. Cartea „Ucigașul din port”

Christoph Elbern, născut în 1960, a studiat germană și engleză și a lucrat mult timp ca jurnalist. A activat în poziții de conducere în diverse reviste – printre altele „Prinz” și „TV Movie”. Din 2010 conduce o agenție de comunicare corporativă în Kassel. Autorul a publicat deja numeroase romane polițiste sub pseudonimul Klaas Kroon. Anul 2022 însă îi aduce un nou roman istoric semnat chiar cu numele propriu; astfel „Ucigașul din port” devine prima carte dintr-o serie ce îi va purta semnătura fără jumătăți de măsură. Și nu doar aceasta, seria va fi un lanț de scrieri ce îl va avea ca protagonist pe bacteriologul Carl-Jakob Melcher, cel care va fi în epicentrul evenimentelor.

În romanul său „Ucigașul din port”, Christoph Elbern povestește despre un Hamburg al anilor 1904, despre perioada conflictelor dintre burghezie și proletariat dar și despre dezvoltarea ulterioară a criminalității. Dar în special se pune accent cum totul scapă de sub control în oraș iar un șir de morți arată că pericolul e undeva acolo. Că trecutul te poate ajunge din urmă, dar și că cea mai inocentă față poate să se transforme într-o nălucă hilară.

Întuneric. Teamă. Moarte.

Într-o perioadă din istorie destul de sensibilă Hamburgul se confruntă cu o situație fără precedent. Orașul este în tumult. Panica ia amploare atunci când în port, mai mulți bărbați sunt găsiți omorâți cu cruzime și marcați cu un semn ciudat sculptat în frunte. Poliția e în culmea delirului, iar atunci când Martin Bucher analizează o victimă observă niște semne dubioase ce ar însemna din rău în catastrofă, astfel acesta îl apelează pe fostul său coleg bacteriolog Carl-Jakob Melcher pentru a adeveri sau infirma unele teorii. Frica se confirmă, una dintre victime a contractat holeră, de unde?… și de la cine e un mister, însă de aici se țese o pânză destul de ramificată care îl are ca protagonist pe Carl-Jakob Melcher. Atmosfera se umbrește atunci când numărul de victime crește iar îndrăzneala ucigașului este ca o sfidare a organelor de ordine. Însă, ca doi „detectivi practicanți” Carl-Jakob Melcher și prietenul său polițist Martin Bucher îl caută pe criminal cu o râvnă aparte parcă de acest fapt ar conta chiar viața lor proprie. Detaliile prind contur, dezvăluirile unor martori îi îndreaptă către negustorii bogați, escroci de la drumul mare dar și revoluționari, figuri ce au răscolit cete de oameni pregătiți să înfrunte sistemul. Însă în drumul lor dau peste o suspiciune înspăimântătoare care lasă un gust amar, Carl-Jakob înțelege mai mult ca niciodată că a fost folosit într-un plan bine ticluit. De cine și de ce vă las pe voi să aflați. Cert e că, nimeni și nimic nu i-a pregătit pe cei doi camarazi de anchetă de finalul acestei aventuri, însă fiecare personaj în parte a învățat o lecție, fie cea de supraviețuire, fie acea care le-a deschis ochii la micile detalii ce fac diferența. Mai ales într-un moment în care mintea e confuză iar sentimentele nu lasă loc lucidității. Toate asezonate cu izul pericolului, cu cel a trecutului scoțos dar și a motivelor purtate dincolo de rațiune.

„Ucigașul din port” de Christoph Elbern a fost un roman cu o încărcătură aparte, acesta m-a atras încă de la început prin titlul sugestiv, care m-a făcut curioasă cu privire la conținutul său. Apoi ce am descoperit printre pagini a fost cu mult peste așteptările mele, tematica abordată de autor este aspră, dură și reflectă o societate găunoasă care își poartă pașii murdari peste tot împânzind glasul politic până în pânzele albe. Iar consecințele nu întârzie să apară, răzbunarea are tâișul ascuțit și privirea macabră. Și nu se știe dacă are început sau sfârșit. „Ucigașul din port” e acel tip de lectură care subliniază ideea cum un simplu om poate la un moment dat, în urma unor circumstanțe, să își schimbe felul de a fi și de a vedea lumea cu totul radical, să își redirecționeze toată puterea într-un punct toxic și să ia după sine vieți fără a avea remușcări. E cartea în care umanitatea se disecă în mii de bucați până a se ajunge să nu se mai găsească, rămânând doar acel abis al fricii, neznădejdii, întunecimii dar și a neputinței. Dacă aveți întrebări, cum?, de ce? sau în urma la ce?… vă îndemn la lectură, cartea „Ucigașul din port” are toate răspunsurile.

Citindu-l pe Dumitru Curcăneanu. Cartea „Glorie Și Restriște Pe Meleag Valah”

Dumitru Curcăneanu, a fost inginer chimist – doctor în științe chimice al Universității din București, cercetător, publicist și autor al unei serii de studii de specialitate. Dintre acestea se numără: „Ștefan cel Mare și Glorie„, „Povestea lu’ Încurcălume” și noua sa carte apărută la Editura Siono intitulată, „Glorie Și Restriște Pe Meleag Valah”. Cartea enumără o serie de poezii patriotice ce ne reamintește cursul istoriei dar și profunzimea unei rime ce te poate zgudui din temelii.

„Către sfârșit de veac, mulțimea
Popoarelor din lumea toată
Trudea din greu, simțind asprimea
Și nedreptatea. Biata gloată,
Supusă anumitor datini
Și unor pravile asemeni
De-napoiate, de când lumea (…)„
(din poezia Rumânii)

Poezia autorului Dumitru Curcăneanu e cu un conținut atât de puternic încât profunzimea sa încă bântuie, ca un ecou într-un codru învolburat de vânturi puternice. Toată scriitura exprimă atâta esențialitate încât mergi la pas mic printr-un timp al rememorării istorice în care totul a avut substanță. Timpul parcă se reia din nou o dată ce pășești pe traseul paginilor și simți cum te cufunzi în negura vremii în care genericul derulează gloria și eroismul unei nații. Prima parte a cărții ne descrie spiritul eroic al lui Mircea cel Bătrân, cu poezii din ce în ce mai grăitoare dar și cu morale adânci; versuri atât de coapte încât realizezi cu câtă migală autorul le-a plămădit, pentru noi, cititorii de rând. Partea a doua ne însuflețește cu versuri cu și despre Țepeș Vodă, acolo unde domnitorul Vlad își croiește drum prin istorie dar și o înrădăcinare în ființa noastră românească reamintindu-ne care ne-a fost menirea dar și trecerea ce a trecut. Cum e să fii un biruitor dar și un nume într-o mare de oameni importanți. Cum e să-ți aperi țara dar și identitatea sinelui, pentru că istoria nu a cruțat pe nimeni. Și nici în prezent nu o face…

„La o vreme, sări-n luptă toată armia păgână
Și cumplita-nvălmășală și mai tare se întinse:
Se băteau urdii vecine din a spaimei îmboldire,
C-au pierit atunci mulțime de otomani așa-n neștire.
Iar când groaza și-ncâlceala toată tabăra cuprinse,
Călărimea lui Vlad Țepe se-abătu ca o furtună.”
(din poezia Răfuiala)

Cu o strălucită documentare cartea „Glorie Și Restriște Pe Meleag Valah” a fost mai mult decât o înșiruire de versuri scrise cu o măiestrie aparte, volumul a fost fier încins ce a ars privirea și a conturat tabloul unei istorii vaste, a unei izbucniri versatile ce a însemnat cursul unei nații. Chiar dacă e prima dată când citesc istorie în versuri, pot spune că mi-a plăcut, autorul nu s-a axat pe delicatețea prin cuvinte ci pe sedimentul ce a fost lăsat în urmă de o istorie dură pe alocuri, pe atenția la detalii, dar și pe notorietatea faptelor retrăite parcă din nou într-un déjà vu. Limbajul învechit dar și întorsăturile atemporale au dat credibilitate textului arătând nu doar neprețuirea acestei scrieri dar și valoarea în ochii cititorului. Recomand cu drag acest volum istoric, poezia aici nu doar freamătă a timpuri de mult retrăite de neamul nostru, ci ne accentuează anumite secvențe pentru a ne reaminti care ne sunt rădăcinile, pentru ce/cine luptăm și a cui parte luăm. E cartea sângelui ce se cere dus mai departe cu mândrie, cu gloriei în numele ființei noastre românești.